Archive

Archive for Mai 2010

PREMIUL NIRAM ART


DUPĂ EUGEN EVU, SCRIITORUL VARUJAM VOSGANIAN A PRIMIT PREMIUL NIRAM ART – MADRID, SPANIA

Scriitorul Varujan Vosganian a fost desemnat castigator al premiilor decernate de revista spaniola Niram Art decernate la Madrid, atat la sectiunea Poezie, cat si la Proza..
Varujan Vosganian a ridicat premiul Niram Art pentru Poezie – Trofeul Tristan Tzara si premiul pentru Proza – Trofeul Mihail Sebastian, pentru romanul „Cartea soaptelor” lansat in 2009.

Premiul Niram Art pentru Poezie – Trofeul RefleXos a fost decernat poetului roman Dan Herciu, alaturi de care a mai fost premiat si un poet spaniol.

Arta romaneasca a fost de asemenea recompensata la Madrid – Trofeul Constantin Braancusi a fost ridicat de sculptorul roman Eugen Petri. Marele Premiu Niram Art de Pictura pentru intreaga cariera si Trofeul Victor Brauner au revenit artistei plastice de origine romana Medi Weschler Dinu, in varsta de 102 ani, care a trimis organizatorilor un mesaj video din Bucuresti.

Revista Niram Art este o publicatie dedicata artelor plastice, fondata la Madrid in 2005, de pictorul de origine evreiasca nascut in Romania Romeo Niram. In 2007, revista a primit Premiul MAC Presa pentru cea mai buna publicatie de arta, decernat de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia. Obiectivul revistei este acela de a apropia artisti si galerii din intreaga lume, cu precadere din Romania, Spania si Portugalia, de a publica si descoperi “artistii necunoscuti”, alaturi de cei care deja si-au facut un nume.

Categorii:literature Etichete:

UN POEM DE CONSTANTIN STANCU


LEGĂMÂNTUL

LUI M. SHAPIRO

Acesta e legământul, animale de jertfă pe iarba verde,

în tine animalul neacceptat le priveşte uimit,

vânează felina, pune-i capcane,
alearg – o pe zăpada rece,
în urma vor apare flăcări albastre
şi nu le vei vedea …

Pe iarba crudă –
animale de jertfă,
cuţitul, focul, piatra de jertfă sunt pregătite,
lacrimi atârnă-n vârful arborilor
şi cerul senin …

Categorii:literature Etichete:

TREI ZILE, POEZIA DE DUMINICA …


TREI ZILE
Doar trei zile să mai poţi,
Doar trei zile să ai credinţă,
Toţi vor fi salvaţi, toţi,
Va fi o mare biruinţă…

Trei zile să ai răbdare,
Să priveşti la cerul nesfârşit,
Va răsări cuvântu-n zare,
Tu vei afla că eşti iubit…

Doar trei zile să mai speri,
Să aştepţi o veste bună,
Vei uita c-a fost un ieri,
Când pietrele -or să spună :

A înviat Isus în lumină,
Moartea fost-a biruită,
Şi iertarea o să vină
Scăpându-ne de orice ispită…

In trei zile lumea s-a schimbat,
In trei zile altul a fost veacul,
In trei zile -ai fost iertat,
Morţii afla-tu-i-ai leacul…

Atâta doar, trei zile pline
De răbdare, de speranţă, de credintă
Şi-n sufletul tău vine
Acel timp viu, de biruinţă …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:literature Etichete:

SEMNAL: BEŢIA DE TIMP, O CARTE DE EUGEN EVU …


Categorii:literature Etichete:

TATUAJE PE CER …


Categorii:literature Etichete:

ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT LA EMINESCU, FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT ŞI LOGOS PRIMITĂ DE LA ADRIAN BOTEZ


Fiinţa eminesciană, Eul-Spirit, se caracterizează prin durabilitate iluziei. Există o predominanţă covârşitoare a indicativului, ca mod, şi a prezentului, ca timp.
Începutul, pentru Eul-Spirit, este o pornire prea apropiată de proiect, pentru a avea consistenţă. A începe este un verb foarte străveziu ca semantică, o pură ipoteză teoretică: nu există început al iluziei, ci, în primul rând, sfârşit al iluziei, confirmare a iluziei şi, deci, Mântuire.
(I-101) “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă” – a) începutul este, totdeauna, participial, căci este consubstanţialitate (cu pasivitatea haosului) şi consecinţă în acelaşi timp, ale unui act demiurgic, activ; b) începutul este, pe de altă parte, ceva prezumtiv, nesigur, o ipoteză constrânsă a se înconjura de precauţii şi de o zonă extrem de versatil-metaforică: prăpastie-genune-noian întins de ape (oricum, mister profund nesuportabil, sau suportat de oceanul originar al cugetării pasive, aşteptând vârtejul-Spirit).
Căci “este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă” (Luceafărul, I-135) – este evidentă nesiguranţa absolută a situării temporale, singura certitudine nefiind începutul (zona cuprinsă între incertitudinile intermediare, neisprăvite semantic: sara-asfinţit), ci sfârşitul începutului, stabilitatea în durata “bogată”: noaptea.
*
* *
3. Sfârşit
În schimb, sfârşitul are două aspecte:
a) unul la fel de abstract ca al începutului, pentru că şi începutul, şi sfârşitul aparţin stării pur spirituale (pentru exprimare sau, dimpotrivă, deja exprimate): “Fă un sfârşit durerii / Vin’la sânu-mi” – sfârşitul durerii este mântuirea-împlinire a Spiritului;
b) explicitarea încetării chinului-iluzie al vieţii, şi izbăvirea-împlinire: “Mă uimeşti dacă nu mântui” (Scrisoarea IV, I-116): izbăvirea de chinul exprimării-Eros, întru realizarea Erosului-împlinire.
În acest sens, supra, am concluzionat că moartea nu e sfârşit, ci ipostaza cunoaşterii absolute, de sine, a Spiritului (cf. Memento mori: “moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos”. De aceea, remarcam, tot supra, că moartea îşi circumscrie, până la contopire, Genialitatea-Geniu: “Raza ta [lună] şi geniul morţii” (Luna-Spirit, plus Moartea-Cunoaştere Supremă).

4. Mişcarea
Mişcarea este începutul, ca raportare la haos şi la disponibilităţile formale infinite ale haosului, pentru amprentare: “Dar deodat-un punct se mişcă…”

5. Ardere-stingere
Apoi desfacerea, izvorârea-venire, atragerea în zona Facere, succedarea, iluzionarea, arderea, rotirea-învârtire, suspendarea iluziei, jocul, încetarea ca plecare, depărtarea, stingerea, “pieirea” în visare.
Cele mai multe ipostaze verbale sunt ale arderii-aprindere-strălucire-lucire etc. – şi ale stingerii.
Între ele, câştigarea puterii spirituale a zborului-plutirii este, ca şi suirea-urcarea, ipostaza conformării la Munte-Arbore Cosmic.
Sunt şi verbe ale avertismentului, pentru cel sensibil la iniţiere: a (se) clătina, a scutura, a lovi, a bate, a tresălta, a tremura, a cutremura (toate ilustrând versatilitatea zonei intermediare dintre lumile profană / vs / sacrală), a păşi, a grăbi (ca verbe ale parcurgerii zonei de tranziţie, prin fragmentare sau accelerare) – dar şi verbe ale pedepsei aplicate întârzierii sau amânării privirii-cunoaştere-înţelegere: verbele demonice, ale conformării la indiferentismul experienţei spirituale epuizate: a se întuneca, a îngheţa, a îngropa (de fapt, orice inflexiune apocaliptică stă pe “muchia” transfigurării, transcenderii, resurecţiei, Revelaţiei, întoarcerii în semantica nopţii bogate).
Verbele Eros-ului sunt cele mai pregnante în Logos, suprapunându-se demiurgiei înseşi, liturghiei creaţiei: a deschide, a cuprinde, a desprinde, a mişca, a răpi, a lăsa, a pleca, a apleca, a rămâne, a da, a simţi, a zâmbi, a surâde, a adormi, a înşira, a întinde, a urma, a durea, a geme, a fermeca, a (des)face, a cugeta, a creşte, a chema, a înălţa, a săruta, a aprinde, a arde, a muri, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a iubi, a privi, a cunoaşte, a înţelege. De fapt, aceste verbe ale Eros-ului, înşirate în funcţie de frecvenţa apariţiei în textul poetic eminescian, se pot grupa, spre exemplu:
a) verbele preliminariilor iniţierii-demiurgie prin Eros (a deschide, a desprinde (vălul de pe obraz – evident, vălul Māyā), a mişca, a înşira, a (des)face (verbe despre consubstanţialitatea-formarea cosmosului psihic-erotic) etc.);
b) verbe iniţiatice, numind faze oculte ale ritualului de desăvârşire iniţiatică prin Eros (a răpi (cu sensul de a fermeca-încânta, a proiecta spre arhetipurile stelei visului), a adormi (fază incipientă anterioară propulsării spre Steaua-Vis), a durea, a geme (chinurile iniţiatice, care duc spre a înălţa, a creşte, a arde, a lumina, a străluci, a răsări, a întuneca, a muri – evident, a muri iniţiatic));
c) verbele modalităţii iniţiatice: a privi, a cunoaşte, a înţelege etc.;
d) verbele consecinţei metafizice, în plan psiho-cosmic, a iniţierii întru forţa ocultă-Eros: a iubi, a surâde, a surâde, a zâmbi, a săruta etc.

Categorii:literature Etichete:

PĂMÂNTUL, DEOCAMDATĂ …


Categorii:literature
%d blogeri au apreciat asta: