Arhiva

Archive for Aprilie 2010

UMOR DIN HUNEDOARA


CAPCANE PENTRU INTECTUAL

O antologie de umor vine spre cititorul aflat în criză de timp şi de voie bună, este antologia semnată de Dumitru Hurubă şi Doina Bălţat, o carte veselă pentru zile triste de tranziţie şi economie de piaţă, sub umbrela de soare în stil european, publicată de autori la Editura „ eubeea” – Timişoara, 2008, consilier editorial Nina Ceranu şi lector Ilie Chelariu. Cartea poartă un titlu simplu pentru ca oricine să înţeleagă că râsul poate fi un stil de viaţă la români: „ O ANTOLOGIE DE UMOR ROMÂNESC „ şi începe cu o lămurire din partea celor care au scris pentru ca cititorul să înţeleagă că totul a pornit de la o discuţie obişnuită despre literatura de umor, apoi a trecut printr-o revoluţie şi prin deces, adică să mori de râs dacă citeşti. Autorii şi-au adus aminte de lecturile din scrierile românilor de bun simţ şi de umor, pornind de la o idee banală: găina poate sări gardul raţiunii şi că există o nevoie acută la români: nevoia de a fi minţiţi frumos, pe timpul zilei, în plină economie de piaţetă …
De la început Dumitru Hurubă şi compania ţin să ne avertizeze: fără Caragiale, cu toţi ştim că românul are simţul umorului, mai ales dacă de numeşti: Ion Băieşu, Viorel Cacoveanu, Laurenţiu Cerneţ, Ion Cristoiu, Paul Everac, Teodor Mazilu, Tudor Muşatescu, Valentin Silvestru, … Dumitru Hurubă şi alţi scriitori de umor, amuzaţi că viaţa este frumoasă şi noi aşteptăm ca plopul să facă mere …
Cititorul poate evada din viaţa de zi cu zi şi poate descoperi unele idei ciudate şi un mod viaţă interesant savurând scrierile autorilor de umor, e un îndemn la preocupările de bază ale vieţii, pentru că prea ne lăsăm duşi de nas de unii dintre falşii indivizi de omenie, cu obraz gros şi pantofi cu număr mare – de senator, de ministru sau de bancher …
Selecţia şi neselecţia aparţine celor doi autori de antologie, este riscul lor, şi-l asumă, dar oricum, scrierile au ceva deosebit. Te fac să râzi, să zâmbeşti, să fii nostalgic deşi nu ştii de ce, să plângi după epoca de aur a râsului, să fii de râsul … lumii, ca să parafrazăm titlul unei reviste de umor la care a lucrat şi domnul Hurubă în vremuri mai bune pentru umorişti. Cartea este puţin tristă pentru că pune în lumină lipsa de cultură, mârlănia, mândria nejustificată, limbajul de manea, gestul care distruge fiinţa, cuvântul cu sare şi piper, privirea rătăcitoare a celui înşelat, privirea mândră a şefului care ştie că nu ştie ceea ce ar trebui să ştie, oricum politicienii trec dar umorul rămâne …cu noi …
Cartea abordează scrierile simple, dar nu simpliste, cele cu morală la butonieră, în spatele titlului se află o dramă, drama de a fi pe lângă viaţă, pe bază de zâmbet şi voie bună, adică sunt lucruri foarte serioase: puterea dragostei, iubirea de gumilastic, horoscop de estival, necesar în orice împrejurare în concediu, dacă îl ai, al dracului femeie, adică, faptul divers care te arde, condica de sugestii şi reclamaţii, minciuna care ne manipulează frumos, mititei cu cimbru, gemeni iubind gemene… O carte despre proprietărese grase şi jocuri de societate, despre lingvistica şi jocul de societate, despre nevroză, sau despre cum de prepară gloria prin gări şi bineînţeles, când vrea Dumnezeu …agonie şi extaz la români şi nu numai …
Dacă citeşti scrierile autorilor români de umor descoperi esenţa vieţii autorii de umor plecând de la scrieri obişnuite de la fapte aparent banale, dar care au în spatele lor tâlcul, cheia şi şperaclul faptelor zilnice. Astfel celor amatori de horoscop vor descoperi, dacă sunt din zodia balanţei, adevărul pur: „ Condiţia dvs. financiară este precum cea fizică, iar condiţia dvs. fizică este precară. Faceţi jogging de-a lungul litoralului, uimind cunoscuţii de pe plajă, care vor comenta la modul: „ Uite că mai mişcă ! „( Ananie Gagniuc – horoscop estival ) … Este un semn că lucrurile mai mişcă la români …
Sunt dialoguri necesare într-o zi din viaţa unui personaj :
„ – Tăticule, contele de Monte Cristo a existat ?
Iustin tuşi ca să câştige timp.
– Nu cred … Sau poate …” ( Laurenţiu Cerneţ – Aşteptare )
Viaţa poate fi un joc frumos, iar Cornel Udrea, umorist de profesie, ştie acest lucru, fiind atent mai ales la jocurile de societate: „ Având nespusa plăcere de a primi musafiri, pe nepusă masă ( o puneţi ulterior pe balcon ) trebuie să trecem rapid de la bucuria prost mascată la fericirea vecină cu extazul. După ce scoateţi exclamaţiile de rigoare, ajutat de soţia care intervine şi ea cu interjecţiile drăguţe, poftiţi-i în sufragerie şi faceţi-vă că nu vedeţi mica dezordine existentă, lăsaţi haina de pijama pe televizor şi haina de pe canapea la vedere …” Urmează un adevărat ghid al jocurilor de societate între oameni maturi şi serioşi, preocupaţi de o viaţă super: telefonul fără fir, ţurca de salon, lapte gros, bâza cu obiecte, bârfa, alte metode bune pentru o vizită după ora 23 …
Dumitru Hurubă ne reaminteşte că este şi el autor de umor, în buna condiţie necesară de antologie de bun gust, propunându-ne un iubit şi palpitant concediu: „ Era în a doua jumătate a lunii iulie, o căldură sahariană şi călătoream spre Constanţa – nouă inşi într-un compartiment de opt locuri, privindu-ne pe furiş să vedem care va leşina primul şi astfel să ne mai descongestionăm spaţiul. „
Concediul este palpitant şi face parte din viaţa noastră cea de toate zilele: „ În rest, totul a decurs normal, respectiv, în camera de hotel eram cazaţi şapte inşi în două paturi. Singurul lucru care ne cam deranja, era acela că sforăiam toţi formidabil, motiv pentru care stăteam mai mult pe balcon în bătaia ţânţarilor înjurându-ne cu patimă. În şoaptă. Alte evenimente nu au mai avut loc. „
Poate că în unele perioade ale vieţii noastre suntem afectaţi de criză, de afaceri în stil european în economia noastră paralelă, de vecina de la fereastra cu termopan sau de stologenit pe burta goală în stil piţurchist, dar tratamentul este la îndemână: umorul de bună calitate sugerat de autorii acestei antologii simple cu cimbru şi clienţi serioşi, o carte bună pentru zile grele, în concediu sau dacă, din accident, ajungem primari de municipiu cu ieşire la Marea Neagră pe vreme de revelion de vis şi cu capcane pentru bărbaţii culţi, pentru că oricum intelectualii sunt întotdeauna de parte preşedintelui …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

FLORI DE CIREŞ …


Categorii:literature

PILDELE, VERSURI DE EUGEN DORCESCU


EUGEN DORCESCU

PILDELE ÎN VERSURI
Cuvânt lămuritor

Pildele în versuri urmează altor două stihuiri din Sfintele Scripturi, stihuiri cu care am fost învrednicit în anii trecuţi şi anume: Psalmii în versuri (ediţia I, Editura Excelsior – Timişoara, 1993; ediţia a II-a, revăzută şi adăugita, Editura Marineasa, 1997) şi Ecclesiastul în versuri, Editura Marineasa, 1997. Ca şi în cazul acelora, am pornit – şi pentru Pilde – de la un număr de ediţii ale Cărţii sacre, ediţii româneşti şi străine (mai ales franţuzeşti), precum: Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994 (reperul fundamental); Biblia sau Sfânta Scriptură, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, 1989, 1990; La Sainte Bible, Traduite d’apres les textes originaux hebreu et grec par Louis Segond, Alliance Biblique Universelle, f.a.; La Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, Paris, 1973; Les Saintes Écritures, avec notes et références, 1995; The Holy Bible, Oxford University Press, London, New York, Toronto, f.a.; Die Bibel, Lingen Verlag, Köln, 1986 etc.
Pildele versificate urmează, cu o singură excepţie (18, 10), considerată, de noi, un fel de încheiere, succesiunea din textul biblic (tot aşa cum, se înţelege, s-au străduit să îi respecte, cu stricteţe, duhul). Uneori, o secvenţă cuprinde două sau chiar mai multe proverbe originare. Sub fiecare strofă se află, în paranteză, trimiterea cuvenită: numărul capitolului şi numărul sententei (versetului). Prologul şi Epilogul nu mai tâlcuiesc, evident şi neapărat, cuvintele Scripturii, ci sunt mărturia (şi decizia existentialartistică) ale stihuitorului. Pentru tot şi pentru toate să mulţumim Celui Veşnic.

P I L D E
Proverbele lui Solomon , vestitul
Fiu al lui David, rege-n Israel.
Al vieţii adevăr şi rost şi ţel
Le vor descoperi şi eremitul
Şi-oricare cititor împins de zel
În textul lor, durabil ca granitul,
Ca litera de bronz sau de oţel.
Să se scufunde, dar, în manuscrisul
Străvechi, să se scufunde în abisul
Pe care l-a sondat, cândva şi el.
*
Sunt de folos spre a cunoaşte bine
Ce este-nţelepciunea. Cum obţii
Tăria de-a veghea şi socoti,
De-a fi stăpân pe noapte şi pe zi,
Pe desfătări, tristeţi şi vitregii
Şi, mai ales, de-a fi stăpân pe tine.
*
Aşa cuprinzi adâncile cuvinte
Şi capeţi cuget clar, discernământ,
Îţi afli rânduiala pe pământ,
Nu şovăi nici în gând, nici în cuvânt,
Ci judeci cumpănit, cu luare-aminte.
*
Citind, neştiutorii au putinţă
De a găsi, în fine, drumul drept.
Cei tineri îşi cultivă cunoştinţa.
Cât despre cel matur şi înţelept,
Îşi va-mplini ştiinţa, iscusinţa.
El, deci, va fi în stare să pătrundă
Ascunse graiuri, pilde, parimii.
Enigmele-nţeleptilor vor fi,
Sub ochii lui, curate, străvezii.
Va medita ferice, va privi
Ca-n ghicitură-n apa lor afundă.
*
Temerea de Cel Veşnic e-nceputul
Înţelepciunii. Însă cei nebuni
Ignoră orice fel de-nţelepciuni.
Nu poţi nici să-i împărţi, nici să-i aduni.
Nebuni rămân până-i înghite lutul.
(1,1-7)
*
Repetă ne-ncetat acest cuvânt
Şi ţine-l bine minte, fiul meu:
În frica de Cel Sfânt, de Dumnezeu
Începe-nţelepciunea. Orice-i greu
Învinge astfel omul de pământ .
Priceperea şi ea, la rândul său,
Aceasta e: Ştiinţa Celui Sfânt.
(1,7; 9,10)
*

Categorii:literature Etichete:

DUMITRU HURUBĂ – SEMN


RUGĂCIUNEA UNUI ALT DAC

Tatăl nostru care eşti în ceruri
Mai vezi şi de-ale noastre adevăruri?
Mai aruncă-ţi ochii, Doamne, către noi
Şi vezi-ne-adâncirea în nevoi…

Că-n ţara asta sfântă şi bogată
Un monstru ne mănâncă şi ne gată
Şi n-are şapte capete, ci mii
Şi zvântă tot: femei, bărbaţi, copii…

Părinte bun, de-atâta libertate,
Hoţia se numeşte azi dreptate;
Iar de la Răsărit pân-la Apus
Se vede, peste tot, că josu-i sus;

De pomenim de strămoşească glie,
E-un fel de ceauşistă blasfemie;
Sau poate că există-al Tău acord
Să fie vraişte din Sud în Nord ?

Că-a fi nedrept nu-i astăzi vreo scofală
Când Nimenea-i mândrie naţională;
Dar poate ne-nţelegi şi-o să deochi
Aceste râme slute şi cu ochi;

De-auzi, Părinte, slove din Psaltire,
Să ştii că-i de la cozi, la cimitire,
Că nu mai este-un unic „drag” partid,
Dar genocidul e mai genocid;

Mai cată-n MARELE REGISTRU,-n file,
Să afli, Doamne, că ne mor cu zile
Părinţii noştri dragi, tot mai sărmani,
Cu ruşinoase pensii de doi bani;

Tatăl nostru, mai întoarce-ţi faţa
Să vezi la noi că-i noapte dimineaţa;
Să vezi că nu doar junii sunt corupţi,
Ci-armate-ntregi cu care să Te lupţi;

De fură unul azi o barabulă,
Stă vreme-ndelungată în celulă,
Pe când escrocii mari veniţi în flux
Îşi duc viaţa în desfrâu şi lux;

Se înmulţesc ca iepurii golanii
Şi-s tot mai pământii ţăranii;
Sunt ultimii pe care-i mai avem
Şi nu-i vom mai avea când o să-i vrem;

Tatăl nostru – înţeleptul, bunul –,
Mai trăsneşte, Doamne, câte unul
Dintre-acei ce sângele ni-l sug
În schimbul unui prezumtiv belşug;

Mai vezi ce se întâmplă cu corupţii,
Şi numără, că se-nmulţiră rupţii…
Bătrânii spun că-i lumea cea de-apoi,
Iar pregătirea de SFÂRŞIT e-n toi;

Ne vezi cum coborâm din lipsă-n lipsă
Şi vieţuim ca-ntr-o Apocalipsă?
Suntem jucaţi precum la pronosport,
Iar trupul ţării e aproape mort…

Nimicurile, demagogic, urcă
Şi ţara, prin ce zic şi fac, o spurcă;
Că, iartă-mă, dar mă întreb cum faci
De-avem pe cap atâţia tolomaci?

Şi-auzi-i cât de patriotic latră
Din Dobrogea-n Ţara de Piatră,
Din Dorohoi în Caraş-Severin
Acoperind pământul cu venin…

Tatăl nostru – cei de prin canale,
Sunt tot progenituri de ale Tale!
Şi, viermuindu-şi viaţa sub pământ,
Mai pot avea în lume ceva sfânt?

Şi toată lumea asta, tot mai tristă
Mândrindu-se cu stirpea burebistă,
Când unii-şi duc viaţa-n roz şi mov,
Mai poate raţiona ca dreptul Iov?

Se clatină credinţa, mor speranţe,
Căci nimeni nu mai crede în instanţe;
Că Te întreb: mai au ei ceva sfânt?
Măcar în cer, nu-aicea pe pământ…

TATĂL NOSTRU care eşti în Ceruri,
Trimite-ne un regiment de cleruri,
Şi echipează-l, Doamne, şi cu calm,
Dar pune-i în sacoşe şi napalm…

Că pe la noi se cam îngroaşe ciorba
De când mai-marii ne tot duc cu vorba…
Şi-i bine, Luminate, să cunoşti,
Că toţi ne cred înapoiaţi şi proşti.

De-o vreme toţi escrocii dau năvală
Şi-şi spun compatrioţi cu mare fală;
Toţi hămesiţii sunt investitori,
Dar fură cu-n avânt de te-nfiori!

Ne-au invadat termitele bipede
Şi-n urmă-le nimic nu se mai vede;
La noi doar veneticii sunt deştepţi –
Românii-s nişte primitivi inepţi…

Nici n-am făcut şi nici nu facem bine
Ca jaful cu hoţia să se-mbine…
„Să radem tot” – aşa au decretat,
Apoi vom trece şi la numărat;

Stăpâne, dacă vrei, dă o poruncă
Să nu se mai trăiască fără muncă!
Să nu trăiască, unii, fastuos,
Doar pentru că intrarea li-e prin dos…

Iar când vorbesc de dragoste de ţară
Să nu le sune glasul a ocară!
Căci binele de-aicea şi l-au supt,
Puţin pe faţă, mult pe dedesubt.

Că-aici nelegiuirea e majoră,
Iar Biblia o zicere minoră;
Şi toate au un singur înţeles,
Numit pe româneşte INTERES.

Mai urmăreşte, Sfinte, fariseii,
Căci, cei cu chip de oi nu-s mieluşeii,
Ci inşi în haite de sălbăticiuni,
Ce-şi latră demnitatea prin minciuni;

Mai angajează-apoi şi nişte îngeri
Să ne mai păzească de înfrângeri;
Şi mai tratează chiar cu Belzebut
Să-i mai îndoaie pe escroci sub cnut…

Căci toate-n ţară au luat-o razna,
De când tot cei puţinii ne iau hazna!
Şi-auzi-i, Doamne, cât sunt de morali,
Când spun că-n ţară toţi suntem egali!

Egali în ce? În vile şi podoabe
Cu viaţa amărâtă din cocioabe?
Căci, mai aruncă-Ţi ochii către noi
Să vezi cum mergem înainte spre-napoi;

Avem Bugete de-austeritate
Dar cei puţinii-şi construiesc palate;
Apreciază, Doamne-al lor efort,
Dar dă-le către Iad un paşaport

Trăim şi-acum ca-n vremea comunistă,
Că porcii îi tăiem tot de pe listă…
Deci, cum a zis Poetul: “Toate-s praf”,
Doar că acum ar spune: “Totu-i jaf!”

Dumitru HURUBĂ
Deva
1 Decembrie, 2007

Dumitru HURUBĂ. Scriitor, poet şi umorist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.S-a născut la 26 octombrie 1944, în localitatea Subcetate-Mureş, judeţul Harghita. În prezent este stabilit în oraşul Simeria. Debut în presă: mai 1967, în ziarul „Steaua Roşie” din Târgu-Mureş. Debut în presa literară: iunie 1977, în revista „Vatra” din Târgu-Mureş, cu proză scurtă.

Colaborări la revistele: „Ateneu” (Bacău), „Luceafărul” şi „România literară” (Bucureşti), „Tribuna” (Cluj), „Ardealul literar”, „Arhipelag” şi „Semne” (Deva), „Provincia Corvina”( Hunedoara), „Vatra” (Târgu-Mureş), „Al cincilea anotimp” (Oradea), „Transilvania” (Sibiu), „Orient latin” şi „Orizont” (Timişoara), Revista Agero ( Germania). Colaborări la reviste de umor: Moftul român, Urzica, Şopârla (Bucureşti), redactor la revista Râsu’ lumii (990-1991, Deva).

Colaborări la TVR Cluj, DEVASAT Deva, ONE Tv-Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti (Programul 1).

Categorii:literature Etichete:

UN POEM DE MELANIA CUC DIN VOLUMUL LEBĂDA PE ASFALT


Oraşul scufundat

Puţin spus,
Că zahărul va fi cu mult mai alb
Şi mai rafinat desenul pe ceşcuţa
Cu însemnele anului ce stă spânzurat
De capătul calendarului…
Ochi de apă albastră şi rochii foşnitoare
Fac pelerinaj prin clipa de faţă.
Blitzul scapără din zece degete
Peste masa
Unde locuieşte un crocodil evadat
Din arhipeleagul fără vegetaţie.
Maşina poliţiei face razie din oră în oră
Prin scena cu ierburi şi animale sălbatice.
Nu mai plânge nimeni pe lume de foame
Şi târâşul este clasic,
Tot pe genunchi şi pe coate.
Aproape de mirtul din soarele
Raţele sălbatice sparg liniştea
În disperare de cauză.
Şi… vânătorii prind curaj, se adună…
Trag cu munţie grea, de război
În doliul din oul de paşte.
Peste masacrul din oraşul
Scufundat în mâlul cel gras,
O escadrilă de serafimi în devenire
Îşi face numărul acrobatic
Pe aer,
Cu eleganţă, cu ştaif delirant.

Categorii:literature Etichete:

POEZIA DE TEMNITA – RADU GYR


RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.
Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.

După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea – este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică -exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni”-schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.
A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.
“O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281” – cf. wikipedia.
Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii. “

Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţia ambilor, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei…
***

În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare) : I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală. Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.
Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei) , insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat – atotsfidătoare întru Lumina Amiezii – dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”( cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).
Temniţa, la Radu Gyr, este simbolul Materiei Înjositoare, a Trupului Înjosit, ajuns povară Duhului…! Este necesară Revelaţia Azurului-Hristos, prin Revelaţia Golgotei-Martiriu, pentru ca Temniţa să-şi piardă puterile malefice…!
Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză, deseori, condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II – Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna, MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).

1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/de-aş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol) : “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnit-am mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).
Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil, pe care-l Zmeu îl va reda borboros-ului infernal, “în trepte” (“până la glezne, până la gât”) – cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitatea “pietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfulecă”, îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf. I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).
Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un Timp al Blestemului Cosmic şi, totodată, al Ispăşirii-spre-Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).
2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută, a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntele Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă).
Şi, în cele din urmă, prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de par dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).
Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt/betegeală/poticneală/cârpeală jalnică/strâmbă”, semn al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată, ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritul Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei – Noul Ierusalim/”Strălucitorul Ierusalim”: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-Îndumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit!
…Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale) şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale) – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ (simboluri ale MATERIEI ÎNROBITOARE) – spre Azur şi Aripă (simboluri ale DUHULUI DUMNEZEIESC). Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:

COPII FĂRĂ ÎNGER DE ADRIAN BOTEZ


COPII FĂRĂ ÎNGER
…se închină celor de prin căminele de copii părăsiţi…

…aşa privesc doar copiii fără părinţi
copiii fără de înger

unul spre altul – ei flutură
neantul – în chip de
rămas-bun – atunci când pleacă spre
zona de unde pretind că i-a
chemat Dumnezeu: de fapt
ei ştiu dinainte că se înşală
de bună-voie – singuri

unul câte unul – chinuindu-se să
zâmbească – ei pleacă
fiecare – singur

dar mai bună-i singurătatea
plecării – decât să tot priveşti
pe fereastră – zadarnic
zbătându-ţi – penibil – pleoapele
cioturi de aripi rupte
de mult – de mult rupte
aripi – dinainte de a se inventa chiar
zborul

***

FLORI SUB CENUŞĂ

sub cenuşa păcatelor noastre
florile mor – şiroind din copaci:
pe la noi nu vin păsări măiastre –
pe câmpii nu mai ard grâu şi maci…

calci pe lave uscate – dar, oame,
tulburi cu pas Mormintele Ierbii:
şi izvoare-au secat – iară cerbii
se-ntruchip’ făr’ de raze-ntre coarne!

dogorite de para văpăii
se chircesc şi văzduhuri şi aştri:
tu orbecăi meandrele căii

şi îţi zornăi în palmă piaştri…
atâta rămas-a din stele şi lună:
o mână de oase-aurite ce sună!

***

Adrian Botez

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: