Prima pagină > CARTEA, CREDO > POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Ioan Alexandru şi tema Învierii. Serial de Maria Daniela Pănăzan.

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Ioan Alexandru şi tema Învierii. Serial de Maria Daniela Pănăzan.


Maria-Daniela Pănăzan Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006

Învierea este leitmotivul central al Imnelor alexandrine. Ţintind mereu să fie mărturisitorul Învierii lui Hristos şi al Iubirii divine, poetul recurge la numeroase alegorii şi epifoneme. Pentru Ioan Alexandru, „pulberea mormântului atinsă/ De văpaia rugului încins/ La lumina candelei aprinsă/ De-nviere cosmosul e-nvins”, pe când „Şi moartea ţine de eternitate/ prin învierea ce s-a săvârşit” în timp ce „Doar iubirea nu va conteni/ Lumina ei născută în durere/ Pământ şi ceruri n-o pot istovi/ Lacrima de Înviere”.

Un imn intitulat chiar Înviere glorifică marea sărbătoare creştină, când întreg pământul este transfigurat de Învierea Mântuitorului iar firii umane îi este redat adevărul, care ne face pe toţi liberi:

„Nu mai este moartea la putere

Giulgiuri rămase goale în mormânt

Pământul sfâşiat de înviere

E vindecat de celălalt pământ

De-acuma vieţuirea-i libertate

Frica de moarte-a dispărut

Străvezi umilă vietate

Paradisul care te-a-ncăput

E-atât de sigur că nu mai este moarte

Că voi pleca de-aici fără să mor

Mă-ntorc la tine mamă de departe

Cu fiul tău la chip nemuritor”

Întâlnirea cu Dumnezeu este o certitudine iar aceasta îi dă poetului nădejdea că moartea nu este deloc sfârşitul omului, ci o …eternă reîntoarcere în paradisul originar, care oferea dreptul la nemurire. Întru această nemurire, poetul găseşte libertatea şi adevărul vieţii care e Învierea, darul suprem al Întrupării şi Jertfei Fiului lui Dumnezeu, un dar care se dăruieşte, la rându-i, tuturor prin Înviere. Întâlnirea cu Dumnezeu este Iubire iar această Iubire este străbătută de Lumină într-o nesfârşită rugăciune, pentru că „Tu Singur eşti Dumnezeu Iubitor de oameni, necreat, nesfârşit, atotputernic cu adevărat, Viaţa tuturor şi Lumina tuturor celor ce Te iubesc pe Tine şi sunt atât de iubiţi de Tine, Iubitorule de oameni! Acestora alătură-mă, Stăpâne, şi fă-mă părtaş şi comoştenitor al Slavei Tale dumnezeieşti”.171

Un alt Imn elogiază iar şi iar suprema Înviere prin care omul este izbăvit şi poate să spere la primirea în Slava cea dumnezeiască. Viaţa aceasta vremelnică, trecătoare, este o pregătire lentă pentru Înviere, aşa înţelege poetul rostul omului dăruit să cunoască durerea şi jertfa supreme asupra cărora coboară binecuvântarea Duhului Sfânt şi lacrima care-l leagă de „celălalt pământ”, toate fiind scrise „pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând viaţă să aveţi întru numele Lui” (Ioan 20,30):

Ne pregătim încet de înviere

Acesta este rostul tuturor

Mai ales prin jertfă şi durere

Înaintezi ca fulgul de uşor

Harul numai să-l păstrezi aproape

Se dăruie pe cât este primit

Tremură columba peste ape

Cât ai fi izvor de tăinuit

Ne depărtăm din ce în ce de moarte

Pe cât cunoşti c-aproape te-a înfrânt

Când o lacrimă ne mai desparte

Se străvede celălalt pământ”

Merită câteva comentarii pertinente şi imnele în care Ioan Alexandru asociază Iubirii Sfânta Taină a Euharistiei. Profund teolog, prin vocaţie şi prin scriitură, poetul celebrează Taina cea mare a creştinătăţii în stihuri arzând de dorul Împărtăşirii cu Iubirea, care culminează în eternitate:

„Ce suntem când ne ştim iubiţi aceea vom rămâne

În veci de veci de la iubire-n sus

Mireasma vinului se-mprăştie în pâine

Unde-o jertfă-n taină s-a depus”.

Taina iubirii devine taină a împărtăşirii, fiindcă „Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine”(Ioan 17,23). Sau altfel spus, „El însuşi Se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale. Împletindu-Se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască că mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină.”172 De ce? Pentru că Darul cel mai preţuit al creştinului este aflarea acelui „foc mistuitor” primit atâta vreme cât „este-n lume suferinţă”. Întâlnirea cu Dumnezeu prin Taina Euharistiei este suprema „dragoste dezlănţuită” căreia fiinţa umană îi devine potir:

„Duhul nu-şi află liniştire

Cu aerul deodată dacă nu inspir

Mireasma paradisului în unduire

Pe cât iubirii-am devenit potir”

 

 

MARIA DANIELA PĂNĂZAN

Categorii:CARTEA, CREDO
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: