Arhiva

Archive for decembrie 2012

Unitatea de măsură în poezie. Epistolă de la Ladislau Daradici…

27 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Ladislau Daradici:

 

PORTRETUL POETULUI LA MATURITATE

(sau fascinaţia parabolei în lirica lui Constantin Stancu)

 

Într-un poem publicat în volumul Pomul cu scribi(2009), Constantin Stancu ne vorbeşte despre un înger care stă în mijlocul unui oraş, printre maşini şi oameni, făcând „măsurători”: „Verifica întinderea oraşului/ verifica inimile celor care intrau în oraş/ şi nu se făcuseră transparenţi,/ măsura vremea şi timpul exact/ şi sentimentele celor care treceau pe acoperişurile caselor/ ca simpli pietoni, atingând aerul,/ până ce aerul se făcea albastru…” Iar după această secvenţă (plastică şi narativă deopotrivă), poetul ne conduce cu abilitate către finalitatea demersului său: „Am strigat îngerului şi/ el mi-a arătat lungimea pură a vieţii lui/ în vieţile primite în dar,/ avea exact lungimea perfectă/ la care nu se mai putea adăuga nimic…”

Poemul se intitulează Unitatea de măsură

Este doar un exemplu prin care ni se relevă taina frumuseţii liricii lui Constantin Stancu, acest flux de sinceritate şi înţelepciune, ca o aplecare gravă, smerită, asupra adevărurilor existenţiale fundamentale. O certitudine a nevoii noastre de empatie, de credinţă…

După lectura romanului său experienţial (Pe masa de operaţie, 2010), o triplă parabolă structurată pe aceeaşi problematică a destinului, creaţiei şi credinţei, (re)descoperirea poemelor bazate pe semne, simboluri, alegorii nu mai constituie o surpriză. Faptul că în numeroase dintre poeme „se întâmplă ceva” cu scopul de „a semnifica altceva” le transformă, pe nebănuite, în tot atâtea parabole ale destinului, cu rădăcini prelungindu-se în religie, mitologie, cultură în general, prilejuind perspective inedite şi complexe de comprehensiune a universului lăuntric ori exterior (Ricoeur considera că, în timp ce simbolurile te pun pe gânduri, parabolele îţi schimbă percepţia despre lume).

În întreaga mea adolescenţă, mintea şi sufletul meu s-au nutrit din parabole. Printre cele dintâi se afla cea a cuielor bătute de un tată într-o uşă de lemn, de câte ori fiul său îi îndurera sufletul. Într-o zi, decis probabil să se îndrepte, flăcăul ia un cleşte şi scoate cuiele, chemându-şi tatăl şi arătându-i că în uşa bătrână n-a rămas nici măcar un cui. Bătrânul îl priveşte doar învins, întrebându-l: „Dar găurile?”

Poate dacă n-aş fi citit această parabolă (şi altele o mie…), n-aş fi devenit scriitor. Pentru că începând de atunci – şi nu aveam încă zece ani – n-am făcut decât să devorez cărţile, „vânând” practic astfel de poveşti şi astfel de semnificaţii. De la Capra cu trei iezi la Robinson Crusoe, de la Bătrânul şi marea până la Ciuma, Ullyse ori povestirile intenţionat „simplificate” ale lui Jorge Luis Borges, n-am făcut decât să caut sensuri şi semnificaţii. Descoperindu-le în romanul şi în poemele lui Constantin Stancu, simt bucurie şi împlinire; îmi dau seama că este unul dintre scriitorii care mi se adresează şi mie.

Chiar şi începuturile „aventurii” sale lirice se bazează, alături de semne/ simboluri, pe nuclee narative care, în timp, vor dobândi treptat-treptat consistenţa parabolei.

În poemul Alfabet imponderabil din volumul Păsările plâng cu aripi (1998), după o enumeraţie amintind de construcţiile gotice („În continentul ivit peste zăpada fierbinte,/ în lava ce acoperă urmele paşilor,/ în ţipătul stins care abia mai aminteşte de Manole,/ în continentul ivit/ peste alba eternitate, străbătut apoi de înalta tensiune/ a mugurilor…”), poetul relevă „misterul” care nouă, cititorilor, ne prilejuieşte o serie de deschideri culturale (să ne amintim doar de El Aleph, celebra nuvelă a lui Borges): „am descoperit un ciob zmălţuit/ cu lacrimi,/ era acolo prima literă/ dintr-un alfabet străin,/ mă cutremur şi încerc să aflu:/ de unde ştiam/ că era prima,/ nu ultima?!…”

În acelaşi volum sunt incluse o serie de poeme bazate pe astfel de simboluri (Lampa veche, Zid cu fereastră, Castelul, Crini de nisip, Ţipăt de nisip, Trandafirul de nisip, Anotimp de nisip, Celălalt anotimp, Pod de piatră, Mersul pe ape, O pendulă pe marginea mării etc.), constituindu-se în tot atâtea metafore pentru concepte, idei, fără a deveni încă parabole. Apar însă secvenţele narative, ca de pildă în Ursul cu trei capete, o frumoasă poveste a dăinuirii prin timp şi legendă („de la începutul timpului,/ de dinainte de apariţia vieţii”), chiar a noastră, a oamenilor: „Ursul cu trei capete/ urcă încet muntele,/ aproape seamănă cu bunicul,/ doarme-n colibe,/ aproape de cer,/ ursoaica soseşte după/ ce-au trecut ploile imponderabile,/ clatină din capul ei sălbatic./…/ se gândeşte la anotimpurile necesare/ îşi ţine tâmplele în labele mari,/ îşi priveşte genunchii/ până se fac de piatră…”

În evoluţia liricii poetului, tendinţa spre parabolă devine evidentă, poemele amintind tot mai mult de statui sonore, închegându-se parcă într-o imagine sferică, completă (le poţi “vedea” cu ochii minţii, le poţi “pipăi” cu palmele sufletului). Ramificându-se din câte un sâmbure epic, monologul liric e brodat în jurul acestei “minuni” pe care o întâlneşte poetul, împărtăşind-o. Anecdotica e doar sugerată, pretext însă pentru construcţii ideatice şi de trăire complexe.

În poemul Pâinea, este surprinsă legătura indisolubilă dintre generaţii, copii, părinţi, vii şi morţi, în veşnica „scurgere” a timpului şi a vieţii, o dimensiune existenţială a anticului „totul curge, nimic nu rămâne neschimbat” (panta rhei) aparţinându-i lui Simplicius din Cilicia: „Se strigă unii pe alţii,/ de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,/ bărbatul caută un punct de spijin,/ totul trece în copii,/ nimic nu rămâne,/ este o scurgere mereu spre cel mai bătrân,/ cel care ne-a pus pâinea cea de toate zilele pe masă…” Poemul se lasă contemplat aidoma unei complex statuar de trupuri şi suflete, sprijinindu-se pe milenara certitudine a Cinei-celei-de-taină care dă sens şi certitudine întregii arhitecturi: “La Cină, pâinea alunecă în cuvânt…”

În Pomul cu scribi (poemul care dă şi titlul volumului), Constantin Stancu îşi imaginează acest arbore (în mitologia noastră mărul e singurul pom prezent, considerat un arbore al vieţii şi al înţelepciunii) “înflorit” cu o mie de scribi, poeţi “tineri, purtând în mâini albe coli nescrise”, însuşi poetul considerându-se în rândul acestei armii de anonimi (“ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr,/ mâine voi fi o culoare,/ dar să credem în tăceri,/ există un alfabet al tăcerii,/ îngropat în muntele acesta născut de alba zăpadă…” Un astfel de “pom cu scribi” este realizat în romanul Pe masa de operaţie, în care naratorul, făcând o serie de vizite unor poeţi, consemnează cu amărăciune durerile şi amăgirile lor, sângerările unor destine răvăşite, înscrise sub semnul unei genialităţi iluzorii.

Un alt poem “sculptural” (amintind parcă de stâlpul vieţii) este şi Trupuri care ard, în care un copil ţine pe umerii firavi un adolescent, care ţine pe umeri un tânăr, urmând un om matur şi, în cele din urmă, un bătrân, “iar bătrânul acela şi-a desfăcut braţele/ ca pe aripi de vultur şi a alunecat în zbor,/ se ridica peste cei ce priveau/ şi nu înţelegeam că între cer şi pământ/ e o cale aşa de scurtă,/ doar trebuie să-ţi desfaci braţele ca pe aripi,/ să-ţi pregăteşti mintea şi inima,/ să priveşti în sus şi să te laşi împins/ de suflarea copilului/ care stă sub şirul acestor trupuri în echilibru fragil,/ şi care, în urma celui ce zboară,/ ard…”

Constantin Stancu recurge şi în alte lucrări la această “suprapunere” a imaginilor aceluiaşi element provenit din timpuri diferite: un fluture se zbate prins, pe sticla ferestrei, în propria imagine – “era o luptă inegală între fluture şi imaginea fluturelui” (Fluturele), într-un alt poem el însuşi întâlnindu-se, într-un moment de cumpănă (“afară se făcuse toamnă,/ un arbore îmi făcea semne prin ninsoarea timidă”) cu sinele mai tânăr (precum Borges, în Celălalt), apoi cu sinele matur, dar şi cu “cel nenăscut”, în cele din urmă participând, desigur, la propria înmormântare… (Imposibila întâlnire)

În Anotimp de nisip, este surprinsă transformarea, prin sarcină, a femeii, păsărirea “anotimpului de nisip”, a sterilităţii, şi intrarea în noua condiţie, menire, împlinire a propriului rost. Parabola e elocventă: “Femeia încerca să iasă din stâncă,/ avea picioarele reci, minerale,/ străbătute de un anotimp de nisip,/ la tâmple îi îngheţase timpul,/ gândurile prime o dureau ca rănile”, urmând, desigur, descătuşarea, împlinirea prin sarcină: ”când izbuti să se lepede/ încet de stânca în care înmugurise,/ îşi simţi pântecul fierbinte:/ ştia acum cum era când/ rămâi însărcinată.”

Numeroase alte lucrări sunt o dovadă a celor afirmate (Ştiri lichide, Inima soldatului, Cumpăna, Crucea de carne, Peisaj în mişcare, Insecta, Prima ninsoare etc.), prin poemele sale, Constantin Stancu făcând dovada unei maturităţi artistice semnificatrive, devenirea liricii sale, dinspre simboluri spre parabolă fiind evidentă (începând cu volumul Păsările plâng cu aripi, urmând apoi Fructul oprit, A privi în ochii inimii şi culminând cu volumul Pomul cu scribi).

Constantin Stancu este un prieten, atent la lumea în care trăieşte, cu viziune spre viitor…

 

Categorii:CRONICĂ, GÂND

NORMALITATEA REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS – FAPTUIRE – FIINŢARE COSMICĂ, LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE. O nouă hermeneutică de la Adrian Botez. Editura Rafet, 2012.

25 decembrie 2012 Lasă un comentariu

botez 001 botez

Categorii:CARTEA

Revista Citadela nr. 46-50/2012. Redactor şef: Aurel Pop. Literatura ca argument… Cuprins, poezie, proză, eseu, legende, forţa conştiinţei, jurnal, gânduri, vis…

25 decembrie 2012 Lasă un comentariu
Categorii:REVISTA

Colind pentru copii şi îngeri…

25 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Primim de la Daniela Ghigeanu:

Vine Moş Crăciun

 

E luna lui decembrie,
Cu bucurii şi daruri,
Omătul face valuri,
Căci viscolul îl sperie.

Se-ncumetă băieţii
Să iasă pe uliţă,
Bătrânii la portiţă
Se luptă cu nămeţii.
Cei mici s-au angajat
La ridicat cetăţi,
Părinţii, cu lopeţi
Croiesc poteci prin sat.
Se-apropie Crăciunul!
Emoţii, nerăbdare…
Când vine Moşul, oare?
Să fi rătăcit drumul?
Copiii se întreabă
Cu frunţile mirate.
Ghetuţele-s curate,
Doar mamele au treabă.
Brăduţul e gătit
Cu mere şi covrigi,
Uitat-au azi de mingi,
De scris şi de citit…
Moş Crăciun se coboară
Cu sania-i de-argint,
Se-aude chiuind,
Peste pădure zboară.
Un cerb şi-o căprioară
Trag săniuţa iute,
Cu aripi nevăzute
Moşul pe coş coboară.
Daruri alese-aduce
Copiilor cuminţi,
E greu pentru părinţi
Pe cei micuţi să-i culce!
În tolbă sunt de toate:
Jocuri şi jucării,
Bomboane aurii
Şi cărţi cu ilustrate!
Mai lasă câteodată
Moşul o nuieluşă,
Nici vorbă de păpuşă,
Fetiţa-i bosumflată!
Primeşte-l bucuros
Pe Moş Crăciun în casă,
Dar să-L inviţi la masă
Şi pe Iisus Hristos!
Crăciunul să îţi fie
Prilej de împăcare,
Să-mparţi la fiecare
Un strop de veselie!
( din volumul “Joc de înger şi copil” de Daniela Ghigeanu, apărut la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, în decembrie 2011)
Categorii:CREDO, GÂND

Colinda pentru stele şi îngeri…

25 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Primim de la Adrian Botez

 

NEAMUL COLINDELOR

 

e-un neam ce se trezeşte în colinde

ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi

cu puf de nea pe-oglindele sticlinde

ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi

 

cât cântul încă nu ne-a părăsit

ci luminează-ne cărarea către crez

cuvine-se a ne spăla spăşit

chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi

 

cuvine-se-a căta cărare înapoi

spre Tatăl de Lumină – iertător

să fim iar neamul care suntem noi

 

adeverit spre mântuirea tuturor

…primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh

şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh!

***

 

Adrian Botez

Categorii:POEMUL

CULTURA ÎN ZIG-ZAG, LECTURI FLUTURE, STATISTICA PE POST DE SPORT NAŢIONAL!

21 decembrie 2012 Lasă un comentariu

TINERII ŞI CULTURA, LECTURI ÎN FLUTURE…

Autoritatea Naționala pentru Sport si Tineret a făcut public un sondaj: un sfert dintre tineri nu citesc literatura niciodată, iar 61% dintre ei nu merg deloc la teatru, opera, balet sau concerte de muzica clasica!

La sondaj au participat 1.205 persoane din grupa de vârsta 18-35 ani. Eșantionul este reprezentativ la nivel național pentru populația din grupa de vârsta 18-35 ani, a României, cu o eroare tolerata de +/- 2,8%. Cercetarea „Barometrul de opinie publica – tineret 2012” a fost realizata in perioada 30 noiembrie – 10 decembrie de Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie.

La televizor se uita zilnic 79% dintre tineri, in timp ce 13% fac aceasta activitate de 2-3 ori pe săptămâna. Sunt si tineri care spun ca nu se uita la televizor deloc, dar proporția lor este de 3%.

De asemenea, 78% dintre tineri spun ca folosesc internetul zilnic sau de câteva ori pe săptămâna, in timp ce 15% dintre aceștia spun ca nu îl folosesc deloc. Cei mai mulți dintre cei care îl folosesc fac acest lucru zilnic pentru comunicare (52%), pentru informare (45%) si pentru muzica, filme sau jocuri (44%).

S-a aflat că 81% dintre intervievați au declarat ca folosesc calculatorul zilnic sau de câteva ori pe săptămâna, in general, in timp ce 14% au spus ca nu îl folosesc deloc. Computerul este folosit de către tineri pentru muzica, filme si jocuri in măsura mai mare si mai frecvent decât pentru lucru (școala sau serviciu). Astfel, pentru muzica, filme si jocuri este folosit zilnic sau de câteva ori pe săptămâna de către 72% dintre respondenți, proporția celor care îl folosesc pentru lucru cu aceeași frecventa fiind cu 10% mai scăzuta.

In ceea ce privește cluburile si discotecile, 8% dintre tinerii intervievați au spus ca le frecventează de câteva ori pe săptămâna, in timp ce au declarat 31% ca fac acest lucru de câteva ori pe luna, iar 23% de câteva ori pe an. 35%, peste o treime, au spus ca nu fac acest lucru deloc.

Dintre tinerii care citesc literatura, 8% fac acest lucru zilnic, 20% de 2-3 ori pe săptămâna, 24% de 2-3 ori pe luna, in timp ce 20% doar de 2-3 ori pe an, 49% dintre tineri nu merg la cinematograf, iar 48% nu se duc la concerte de muzica moderna.

In proporție de 17%, tineri care au participat la sondaj au spus ca petrec timp cu prietenii zilnic, iar 38% fac acest lucru de câteva ori pe săptămâna. 22% se vad cu prietenii de 2-3 ori pe luna, in timp ce 11% nu petrec niciodată timp cu prietenii.

Pe lângă acestea, 12% dintre tineri au declarat ca fac sport zilnic, in timp ce 22% fac sport de câteva ori pe săptămâna, 22% – de câteva ori pe luna, 12% – de câteva ori pe an, in timp ce 29% au spus ca nu fac sport deloc. Pentru a practica un sport regulat, cei mai mulți tineri ar dori ca in apropierea locuinței lor sa se găsească un bazin de înot – 57%. De asemenea, 51% si-ar dori sa existe o pista pentru biciclete, 50% -un teren de fotbal, iar 42% – un teren de tenis.

Cei mai mulți dintre tinerii intervievați merg in excursii de câteva ori pe an (53%), in timp ce 31% nu merg deloc, iar 9% merg de câteva ori pe luna.

Proporția tinerilor care participa la activităţi ale unor asociații sau cluburi de tineret, precum si a celor care participa la activităţi ale unor organizații culturale este relativ redusa, întrucât 72% dintre ei declara ca nu fac acest lucru niciodată. Cei mai mulți dintre cei care participa la acest tip de activităţi o fac de 2-3 ori pe an.

Majoritatea tinerilor au in jur de trei-patru ore de timp liber in timpul săptămânii (35%), in timp ce 29% au in jur de una-doua ore, 22% au peste cinci ore, iar 5% spun ca nu au deloc timp liber in timpul săptămânii. In weekend, cei mai mulți dintre intervievați au peste cinci ore de timp liber (57%), in timp ce 21% au in jur de trei-patru ore, 9% – una-doua ore, iar 2% nu au timp liber nici in weekend.

 

Sursa: presa.

Categorii:PRESA

Sărbători cu bucurie, un cadou pentru fiecare… La mulţi ani!

20 decembrie 2012 Lasă un comentariu

felicitare craciun 2012

Categorii:GÂND

CULTURA 2013-2016… PATRIMONIU, SPECIALIŞTI, FONDURI, INSTITUŢII…

20 decembrie 2012 Lasă un comentariu

CULTURĂ

 

 

Misiunea principală a politicilor culturale rezidă, pe de o parte, în sporirea capacităţii de inventariere, conservare, restaurare şi punere în valoare a patrimoniului cultural naţional şi local, iar pe de altă parte în susţinerea celor mai semnificative forme de creativitate artistică, precum şi a industriilor culturale celor mai competitive. Metoda prin care se urmăreşte realizarea acestei misiuni este reprezentată de sprijinirea colectivităţilor locale în creşterea capacităţii instituţionale, bugetare şi tehnice de încurajare, gestiune, protecţie şi promovare a expresiilor culturale locale şi a creativităţii individuale. Acest sprijin are în vedere facilitarea formelor de acces atât la fondurile publice, cât şi la programele europene dedicate patrimoniului cultural, industriilor culturale sau dezvoltării regionale şi turismului.

 

Cultura naţională este expresia cea mai cuprinzătoare a identităţii naţionale înţeleasă în profunzimea şi diversitatea ei istorică, iar patrimoniul cultural reprezintă cea mai importantă zestre pe care naţiunea o poate aduce în spaţiul comun european. În această etapă, prezervarea patrimoniului construit este principala urgenţă a politicilor culturale. Protejarea şi cunoaşterea patrimoniului cultural naţional, de o diversitate unică în Europa, trebuie să devină o prioritate pentru întreaga societate românească, prin introducerea acestei teme în educaţia formală şi informală. Pe această cale, cultura va deveni un bun public  constitutiv al cetăţeniei democratice, deopotrivă naţională şi europeană. Tocmai de aceea, propunem o viziune care să conducă la o valorificare intesivă şi extensivă a patrimoniului cultural material şi imaterial al României.

 

Obiective fundamentale

  • Elaborarea, supunerea spre dezbatere publică şi promovarea legislativă a Codului Patrimoniului Cultural, în vederea realizării unei protecţii efective şi eficiente a patrimoniului cultural şi a introducerii sale în circuitul naţional şi internaţional.
  • Instituirea Sistemului Naţional de Educaţie şi Formare în domeniul patrimoniului construit, cu integrarea mecanismului de atestare a specialiştilor şi experţilor în domeniu.
  • Finalizarea inventarierii şi clasării patrimoniului naţional construit şi mobil şi întărirea dispozitivului legal şi a mijloacelor administrative de salvare, protejare şi punere în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, ca şi a siturilor şi ansamblurilor urbane şi a monumentelor de for public.
  • Constituirea Fondului Patrimoniului Naţional, instituţie publică ce urmează să preia în administrare, să restaureze, să conserve şi să pună în valoare monumentele istorice şi de arhitectură cu un statut incert al proprietăţii sau aflate în proprietate privată ori în administrarea autorităţilor locale şi care se află în stare de abandon şi degradare.

 

Direcţii de acţiune

  • Pregătirea documentului de fundamentare în vederea demarării negocierilor cu Comisia Europeană pentru Programul Operaţional Sectorial Cultură-Patrimoniu-Educaţie, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul Fondurilor Europene.
  • Reinstituirea programului „Patrimoniului în pericol” destinat muzeelor etnografice în aer liber pe bază de cofinanţare cu contribuţie privată, mecenat şi sponsorizări.
  • Iniţierea procedurilor de înscriere a Ansamblului monumental „Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, contribuind astfel la promovarea si recunoaşterea valorilor culturale române la nivel internaţional.
  • Demararea unui proiect complex de rezolvare a situaţiei ansamblului Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, sit aflat pe Lista Patrimoniului Mondial din 1999 datorită valorii sale excepţionale din punct de vedere istoric si cultural.
  • Promovarea ceramicii de Horezu, ca element de patrimoniu imaterial naţional, dată fiind înscrierea acesteia pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial.
  • Încurajarea şi sprijinirea cercetărilor in domeniul patrimoniului imaterial din Romania, prin inventarierea elementelor de patrimoniu si finalizarea celui de-al II-lea volum din Patrimoniul cultural imaterial din România. Repertoriu II, precum şi adoptarea unor noi acte normative pentru protejarea patrimoniului imaterial in acord cu Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial din 2003.
  • Elaborarea proiectului şi constituirea colecţiilor pentru un „Muzeu al comunismului”, ce va ilustra viaţa cotidiană sub socialismul de stat, cultura materială, represiunea şi formele de rezistenţă.
  • Proiectarea unei săli de concerte la standarde internaţionale în Bucureşti ce urmează să devină centrul de referinţă pentru Festivalurile Enescu.
  • Susţinerea sistematică şi continuă a participării româneşti la evenimente culturale de talie internaţională (Bienala de la Veneţia, Salonul Internaţional al Cărţii etc.).
  • Dezvoltarea parteneriatului public-privat în domeniul industriilor artistice (media, publicitate, design, modă etc.).
  • Întregirea misiunii Institutului Naţional al Patrimoniului cu o dimensiune de formare continuă şi de atestare a profesioniştilor patrimoniului naţional.
  • Constituirea, pe lângă Institutul Naţional al Patrimoniului, a unui Centru Naţional de Restaurare care să grupeze profesionişti ai restaurării şi ai meşteşugurilor de artă şi care să fixeze standardele naţionale pentru intervenţiile asupra monumentelor şi obiectelor de patrimoniu mobil.
  • Prezervarea şi dezvoltarea meseriilor artistice în cadrul unui program realizat în comun cu Ministerul Educaţiei.
  • Dezvoltarea, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, a educaţiei artistice şi culturale la nivelul învăţământului preuniversitar, precum şi a cercetării ştiinţifice în domeniul patrimoniului la nivelul învăţământului universitar.
  • Lansarea proiectului Repertoriului Naţional al Monumentelor Istorice în cooperare cu Academia Română.
  • Clarificarea legislativă şi sporirea rigorii reglementărilor în materia proprietăţii literare şi artistice.
  • Elaborarea şi implementarea, în parteneriat cu Primăria Generală a Municipiului Bucureşti şi cu Primăria Sectorului 3, a proiectului integrat „Centrul istoric al Capitalei”, pentru constituirea unei arii culturale protejate, punerea în valoare a monumentelor istorice şi a patrimoniului arhitectural, a industriilor şi meşteşugurilor artistice.
  • Sprijinirea creaţiei artistice contemporane prin susţinerea taberelor de creaţie, organizarea de expoziţii şi evenimente culturale în parteneriat cu Institutul Cultural Român.
  • Susţinerea industriei cinematografice româneşti pentru a-şi întări competitivitatea pe plan internaţional.
  • Sprijinirea Bisericilor pentru introducerea sistemelor de securitate în lăcaşurile de cult ce adăpostesc obiecte mobile de patrimoniu.

…programul de guvernare…

 

 

Categorii:PRESA

Statul de drept: CCR şi deciziile sale zburătoare…

19 decembrie 2012 Lasă un comentariu

  • În practica sa, CCR publică mai întâi un comunicat de presă care arată sentinţa deciziei şi textul hotărârii este publicat pe site-ul Curţii numai după o perioadă considerabilă uneori. Comisia de la Veneţia recomandă anunţarea unui hotărâri numai atunci când întregul ei text este disponibil pentru comunicatul de presă public.
  • Pentru buna implementare a unei hotărâri a CCR, pentru alte puteri ale statului, hotărârea, dar şi argumentele care duc la aceasta, sunt esenţiale.
  •  Comisia de la Veneţia…
Categorii:PRESA

MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ POT FI STUDIATE ÎN DIRECT! Memoria lumii ca realitate a revelaţiei!

19 decembrie 2012 Lasă un comentariu

MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ POT FI STUDIATE PE INTERNET!

 

Autoritatea israeliana pentru Antichitati  a anunţat faptul că multe manuscrise de la Marea Moarta, unele dintre ele foarte vechi, au fost fotografiate si pot fi consultate, în direct, pe internet!

Enumerăm documentele:

  • fragmente de suluri din Vechiul Testament;
  • cele zece porunci;
  • capitolul unu al Genezei;
  • Psalmii;
  • Cartea după Isaia.

Au fost folosite tehnici moderne de fotografiere, utilizate şi de experti din cadrul NASA!
Cele mai multe documente sunt conservate la Muzeul Israelului din Ierusalim.

Fragilitatea vechilor manuscrise limiteaza studiu si expunerea la lumina, transportul în străinătate, etc. Memoria lumii se conservă tot mai greu, dar accesul pe internet face posibilă realitatea revelaţiei!

Sursa: presa.

http://www.deadseascrolls.org.il/learn-about-the-scrolls/historical-timeline

Categorii:PRESA

BIBLIONET DE HUNEDOARA, SEMNAL DE LA Director – Manager Ioan Sebastian BARA, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva

18 decembrie 2012 Lasă un comentariu

NOI CENTRE BIBLIONET

 

Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva este angrenată, din anul 2008, într-un amplu program de asigurare a accesului la comunicarea gratuită prin internet de care beneficiază locuitorii judeţului din toate categoriile socio-profesionale şi de toate vârstele.

Cu cinci ani în urmă, Fundaţia Bill şi Melinda Gates a avut generoasa iniţiativă de a contribui la transformarea radicală a bibliotecilor publice din întreaga lume în centre vii de comunicare şi interconectare între oameni prin conceperea şi implementarea Programului The Global Libraries. Ideea de bază şi esenţa acestui program îl constituie accesul gratuit al oamenilor la informaţie prin uriaşul potenţial al internetului.

În România, a fost astfel demarat Programul Naţional „Biblionet – lumea în biblioteca mea”, fi nanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates, în valoare de 26,9 milioane de dolari, program preconizat să se desfăşoare pe durata a 5 ani. În final, graţie acestui proiect, se va dezvolta şi consolida un sistem de biblioteci publice moderne în România. Prin cursurile de formare şi tehnologia furnizată, Biblionet va ajuta bibliotecile să asigure servicii noi în comunităţile locale. „Biblionet – lumea în biblioteca mea” este un parteneriat amplu încheiat între IREX (International Research & Exchanges Board, o organizaţie nonguvernamentală profi lată şi pe implementarea programelor de acces liber la internet), Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Fundaţia EOS, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), autorităţile locale şi

bibliotecile publice româneşti.

Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva este inclusă în proiect încă din anul 2008 când, împreună cu Biblioteca Comunală Baru au devenit centre – pilot ale Programului Biblionet, iar în anii 2010 şi 2011 s-au fi nalizat etapele 2 şi 3, când au aderat la Program un număr de 20 de biblioteci publice în fiecare an, astfel încât în cei doi ani au fost cuprinse în Programul Biblionet un număr de 42 de biblioteci publice din judeţul Hunedoara.

În prezent derulăm runda a patra de introducere a Programului Biblionet în bibliotecile din judeţ şi este rândul comunităţilor din alte 14 localităţi hunedorene să se doteze cu centre Biblionet, aceste centre urmând a fi inaugurate în zilele de 12, 13, 14, 17 şi 19 decembrie 2012, conform graficului anexat.

Suma pe care Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a atras-o în această etapă a patra a Programului „Biblionet – lumea în biblioteca mea” este de 115.010,09 USD, concretizată în 74 de calculatoare, 14 imprimante, 14 scannere, 14 videoproiectoare, 14 ecrane de proiecţie, licenţe-soft-uri toate fi ind puse la dispoziţia comunităţilor locale din Deva (Filiala Nr. 2 a Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva), Lupeni, Petrila (Filiala Cimpa a Bibliotecii Orăşeneşti

Petrila), Hunedoara (Filiala Dacia a Bibliotecii Municipale Hunedoara), Călan, Gurasada, Ilia, Buceş, Boşorod, Burjuc, Rapoltu Mare, Ribiţa, Sălaşu de Sus şi Şoimuş.

Este de remarcat sprijinul deosebit şi înţelegerea de care au dat dovadă autorităţile publice locale, primarii localităţilor angrenate în Programul Biblionet, Biblioteca Judeţeană având o colaborare extrem de bună cu factorii locali, colaborare din care au avut de câştigat cetăţenii ce vor putea accesa gratuit calculatoarele amplasate în centre moderne, bine amenajate, uşor accesibile (condiţii impuse din start de către furnizorii acestor servicii).

 

 

 

Director – Manager Ioan Sebastian BARA

 

Text pus la dispoziţie de domnul Ştefan Nemecsek

Categorii:PRESA

Argonaut în psalm, călătorie spirituală cu poetul Constantin Stancu

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Olimpia Berca  

 

“Greutatea gândului nerostit”

 

Poet, eseist, prozator, Constantin Stancu este, în viaţa cultural-artistică a arealului hunedorean, o prezenţă dintre cele mai importante, atât prin frecvenţa apariţiilor editoriale, cât şi prin autoritatea comentariilor sale critice.

După debutul în poezie, în volumul colectiv Argonauţii, Facla, 1988, a rămas fidel oarecum Timişoarei, dar formaţia sa, ca om de litere, şi afinităţile sale estetice sunt legate de spaţiul unde vieţuieşte – Deva, Haţeg, Petroşani, Vulcan – şi unde îşi scrie poemele ori numeroasele articole dedicate unor confraţi: Dumitru Hurubă, Radu Igna, Ioan Evu, Ioan Barb etc.

De curând, Constantin Stancu a oferit spre lectură cititorilor săi o nouă carte de stihuri – Greutatea gândului nerostit, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2012 –, cuprinzând 45 de poezii, distribuite în trei secţiuni: Intrarea în psalm, Poemul şi Călătoria. Se reţine, de îndată, legătura foarte limpede dintre titlu şi enunţ, ceea ce arată o activă conştiinţă artistică, aplecarea spre asumarea reflexivă, spre analiza actului poetic.

Poezia lui Constantin Stancu e plasată, în cea mai mare parte a ei, sub autoritatea şi spiritul Scripturilor, din care preia motive şi simboluri.

Viziunea asupra lumii şi chiar modul în care poetul frazează discursul, cu grija de a pune permanent o surdină tonurilor mai dure, mai fruste, construind, printre altele, perifraze şi analogii, ne conduc spre aceeaşi sursă.

În centrul recentei plachete, se situează fiinţa, atât în postura ei empirică, în contact direct cu realitatea materială (“…cum să scrii poemul în miezul zilei/ când unii oameni mănâncă bucate gustoase,/ le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă pe piept,/…/…cum să scrii poemul când telefonul plânge/ în tăcerea lui albastră şi/ rândunelele îşi fac cuib la colţul ferestrei/ între zidul care leagă nordul de sud şi /zidul care leagă estul de vest,/cum să-l scrii, / mai bine îl trăieşti..”.), cât şi în condiţia sa ideală, aceea de entitate spirituală. A doua ipostază a omului este cea de făptură aparţinând inimii, adâncurilor nedescoperite şi tăcerii, unde gândul şi intuiţia întâlnesc misterul divinităţii. Aceste tărâmuri sunt, în viziunea lui Constantin Stancu, şi locurile în care sălăşluiesc poezia şi creatorul ei – poetul, ”bărbatul fără trup”: “Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,/ jumătatea pierdută la naştere, / fii răbdător, / nu provoca ninsoarea, / nici albul până când vine el în ochiul tău/ neînvăţat cu lumina,/ eliberat din tăcere…// O, anotimp, ca o cuşcă de aur/ în care l-ai prins,/ anotimp în care locuieşte/ bărbatul fără de trup…”.

Astfel se înfiripă şi rămâne în memoria cititorului o imagine originală, aceea a creatorului de text artistic, ins dual, “fiinţă geamănă”, a cărui existenţă este mereu bănuită, care revine de-a lungul întregului discurs şi pe care eul liric o aşteaptă să se ivească “din tăcere” .

Dincolo, aşadar, de unitatea fundamentală a universului, scriitorul percepe dualitatea lumii empirice, existenţa ei între contrarii şi puncte cardinale, între “timp şi netimp”, între “a fi şi a nu fi”. În ansamblul acestor polarităţi, poetul se închipuie a fi, el însuşi, o îngemănare de dubluri, omul material ce tânjeşte după fiinţa “geamănă”, după fiinţa spiritului, cealaltă identitate, “jumătatea pierdută la naştere”, “bărbatul fără trup”. În asemenea metafore, ce exprimă noema biblică a sfâşierii eului după cădere, găsim profunzimea gândirii poetice a lui Constantin Stancu, capacitatea sa de a transpune meditaţia în imagini, chiar dacă, uneori, aceste insule de lirism adevărat sunt pândite de ezitările unor poetizări ori de tentaţia stilului sentenţios.

În paralel, la fel de productiv în planul retorici poetice, apare, cu o mare recurenţă, termenul tăcere, ce înglobează sensuri multiple. Mai întâi, cum s-a văzut, concretizat, înseamnă locul unde se ascunde geamănul, apoi, în accepţiune abstractă, reluat şi prin sinonimul “cuvânt nerostit”, stare de aşteptare a declicului poetic ori formă de comunicare cu sacrul (“Intru în psalm/ cum intră îngerul între aripi,/ apoi tac,/ aşteptând minunea”), sau: “Am tăcut,/apoi am realizat că eram /flacăra unui cuvânt…” şi “e mai comod, e mai frumos,/ îşi spune scribul şi/ intră în cuvântul nerostit…”.

 

Poet de factură spiritual-metafizică, ce trăieşte acut realitatea permanentei treceri şi drama omului care şi-a pierdut, prin cădere, eternitatea, sensibil la jocul contrariilor, în care sunt prinşi muritorii, şi la tristeţea funciară a celui ce ştie că este mereu străbătut de “o falie” care-l face să trăiască două existenţe : “într-una am fost fără să ştiu,/în vremea de astăzi sunt,/ dar îmi pierd trupul prin zboruri joase de păsări/ neştiute..”. Poet ce simte cu ochii şi e capabil să transpună în cuvânt frumuseţea adâncă a paradoxului de a fi veşnic, deşi este trecător ( “Ca apa rece dimineaţa printre degetele nesigure,/ ca umbra ce nu va mai fi în acelaşi loc niciodată,/ ca punctul pierdut în ecou,/ ca trupul unic al femeii,/ rupt din trupul tău,/ aşa a fost ziua de ieri,/ acum captivă în ochiul martorului”), Constantin Stancu este unul dintre cei care cred “că dealul poate fi mutat/ şi cetatea poate fi alta…”.

 

 

Timişoara, 1 Decembrie 2012

Text de Olimpia Berca

 

Categorii:CRONICĂ

Viaţa ca o flacără, între vis şi realitate, o poveste cu Ladislau Daradici…

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

SIMFONIA APELOR…

 

 

Maria, viaţa ta e o flacără[1], un titlu de nuvelă mlădios ca o ramură de salcie pe malul Mureşului. Ladislau Daradici, prins între vis şi realitate ne prezintă o poveste simplă dintr-un sat de lângă râu, cu personaje emblemă, cu tragedii personale, pe un fond de ape mari…

În satul blând apare potopul, lângă sărăcia materială se adaugă tragedia, dezastrul. Lumea se contractă şi cade în sine: familia, preotul, soldaţii, nebunul satului, violonistul, înecaţii şi copilul-scriitor. Apele pun o presiune grea peste destinele oamenilor. Salvarea vine din metafora vieţii. Morţii curg pe Mureş, copacii plâng, tinerii se iubesc în corturi improvizate. Autorul lasă povestirea să vălurească, aparent, în mod clasic, are poftă de a povesti, apoi inserează în pânza scrierii textele copilului care scrie, se eliberează de copilărie, de tragedie, de moartea care năvăleşte. Textele copilului sunt fragede, completează filmul cuvintelor, dar pătrund în intimitatea tragediei, povestirea se continuă molcom prin povestea acestui personaj-autor-inocent, vorbind ca bătrânii mucaliţi,  fără cenzură şi inhibiţii. Ladislau Daradici e atent la tragedie, dar vede eliberarea. Ostaşii dau o mână de ajutor sătenilor, ei se luptă cu apele, cu firea lor fragilă şi derutantă. Se moare în timp de pace, din cauza revărsărilor de ape. Inundaţiile violente aduc moartea, dar par şi judecată şi pedeapsa lui Dumnezeu, natura mişcă lumile în nuvela lui Daradici. Cei bătrâni au nostalgii legate de Mureş, cei tineri au energii nebănuite, copilul-scriitor primeşte un impuls irezistibil, el scrie ca o revărsare de ape, Dumnezeu  îi pune în minte cuvinte pe care nu le înţelege, îl face pe copil să vadă realitatea dură: violul, moartea, înecaţii, laşitatea umană, imposibila iubire lângă ape, doar lipire trupească la fel de compensatorie ca apa tulbure…

„Gândindu-se la Mureşul care a fost şi la cel care este, bătrânului îi venea să plângă. Generaţii întregi de oameni şi-au bătut joc de râu, încât i-a ajuns şi lui, nemaiputând răbda, răzbunându-şi păsările ucise şi peştii otrăviţi, inundând casele oamenilor şi înecându-le copiii, exilându-i pe coline, lăsându-i pradă frigului şi umezelii, înfometaţi şi cu suflete frânte.”

– iată judecată, regula de aur a violenţei umane asupra naturii, Dumnezeu nu mai suportă…

Cel mai bătrân bărbat din sat moare, invazia apelor îl cheamă la altă viaţă, pe malul altui râu, moare un simbol al vieţii. Copilul-scriitor, Iulius, vede lumea cu ochii profetului, aproape, puterile sale sunt miraculoase în ciuda limbajului frust, insuficient. În mod evident copilul este un „alter ego” al scriitorului matur, care depune efortul să-şi păstreze inocenţa iniţială pentru a dinamiza povestirea.

„Toţi munţii ăştia de la Metaliferi îs plini de radiatoare de-ale de uraniu de stai cu curu pe un bolovan d-acesta ş-apoi te miri că nu mai poţi avea copii şi nu ţi se mai scoală şi te faci fosforescent de parc-ai înghiţit un pumn de licurici.” –

iată, ochii inocenţi văd tragedia şi durerea pământului atins de păcatele oamenilor.

Iulius face parte dintr-o familie grea, tatăl îşi creşte copiii, băieţi şi fete, mama s-a dus luată de alte ape, scriitorul se revoltă, scrie şi echilibrează durerile.

Manole, un alt personaj, bolnav, şofer în echipele de salvarea sinistraţilor, aduce acea notă aspră de viaţă, fără fantezie, fără deschidere, doar realitate brută, brutalizantă. Alături de soţia sa, Lia,  formează un cuplu al deznădejdii, incapabil să înţeleagă, dar camionul său salvează oameni, salvează copii, el, personajul anost, se sacrifică necondiţionat, este arcul care împinge maşinăria lumii.

În textura povestirii se împletesc alte povestiri, alte tragedii, unii le văd, le înţeleg, alţii îşi caută destinul umed în vremuri grele. Daradici are talentul de a prinde esenţa la limita dintre imaginar şi real, lumea se construieşte din posibil şi iluzoriu, din moartea şi viaţă…

Iulius are secretele lui, scrisul acoperă aceste mici acte de bravadă, ca furtul portofelului de la militarul aflat în echipa salvatorilor, ori observaţiile personale despre personajele din satul inundat, aşa cum le ştia din viaţa obişnuită şi acum presaţi de mama moarte.

„Cred că eu, Iulius-pană-de-vultur, sunt cel mai bogat şi cel mai sănătos sinistrat din epoca-de-aur a lui Ceauşescu. Dar nu ştiu ce să fac cu banii. Că îi cheltui pe toţi şi unde? I-am ascuns în cimitir, de am numărat mormintele să nu greşesc: de la stânga şi dreapta, de jos în sus, exact al zecelea mormânt.”

În faţa potopului, Dumnezeu răspunde în felul său, apele aduc în sat cadavrul unui artist, violonist, rătăcit în România inundată, venit acolo să aducă puţină frumuseţe şi bucurie, apele îl împing la mal cu un mesaj, la gâtul lui, un medalion scris, ca o pecete: Maria, viaţa ta e o flacără

Este mesajul speranţei, lumea se descătuşează în prezenţa muzicii, artistul este instrumentul care poate aduce iubirea adevărată.

Povestirea merită citită, are simbolurile ei, mesajul direct şi indirect, temele se salvează din imaginarul clădit pe memoria faptelor exacte, prinse de autor în decursul vieţii, satul i-a oferit material suficient pentru o saga adevărată, chiar dacă este în miniatură în această nuvelă, dar faptele sunt dense, ca apa, ca nămolul, ca moartea… De remarcat existenţa oamenilor într-o lume din care Dumnezeu s-a retras, ei nu-l simt, îi cheamă orbeşte, fără noimă, sursa vieţii lor pare obturată, dar Dumnezeu are soluţiile sale, pare să spună Daradici…

Faptele bizare marchează povestirea: Lia are un mieluţ, înlocuitor al copilului care s-a dus, tinerii satului sunt cruzi cu animalele atinse de soartă, nu înţeleg că aceste blânde făpturi îi însoţesc cu mesajele lor, cu sinceritatea lor, sora lui Iulius suferă o tragedie, este violată de un militar, tatăl fetei săvârşeşte crima, ca răzbunare, ca pedeapsă, imitând natura imediată, Iulius, pentru a se salva, intră în familia lui Manole, bătrânii satului nu mai înţeleg lumea, cei de la oraş sunt departe de tragedia celor din satul inundat…

„Părintele improviză o scurtă slujbă ca mortul să nu plece neblagoslovit la drum, cine ştie ce avea să-l aştepte acolo, în oraşul îndepărtat şi nepăsător. Când omul ajunge la morgă, nu mai poate spera la nimic bun. Acolo îl taie şi îl golesc de creier şi de inimă; oare cum poţi scoate inima dintr-un om?”

Personajele nuvelei nu auziseră de Simfonia spaniolă semnată de Lalo, era mesajul adresat lor, un mesaj cifrat în limbajul artei, dar pertinent, artistul adus de ape, înecat de apele mari, Sarinski, un polonez, era cheia, viaţa e o flacără, iubirea e soluţia, apele pot fi învinse…

Personajele captate de un destin umed nu înţeleg, Iulius scrie şi redă sensul:

„…Că vedeţi acum nimeni nu mai zice nimic. Toţi tac şi toţi îşi văd de treabă şi Manole nu mai vine şi nimeni nu are poftă de nimic iar apele cresc tot cresc şi nu vor să se mai oprească şi ploaia asta afurisită a început din nou de parcă s-ar pişa careva de sus în jos tot timpul toarnă şi apa ne ustură pielea şi ochii şi sufletul şi-s amărât acum şi nu mai scriu că-mi vine să plec dar unde să mă duc că n-am pe nimeni…”

Deşi textul băiatului-scriitor nu are reguli în aparenţă, limbajul este brutal şi necizelat, el ne transmite adevărurile lumii, în mijlocul apelor mari omul este singur, apele sunt acide, totul are un sens în textul aparent lipsit de sens, povestirea unui copil imatur, dar care a asistat la dramele vieţii: dragostea, violul, moartea, boala spirituală şi trupească, secretele muzicii, secretele personale puse într-un cimitir, în pericol de a fi inundat, până şi morţii nu scapă, dar orice poveste are soluţiile ei, în cazul de faţă: Simfonia spaniolă… [2]

 

 

Constantin Stancu

Martie 2012


[1] Ladislau Daradici, Maria, viaţa ta e o flacără… (nuvelă), Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,2010.

[2]Édouard Victor Antoine Lalo (n. 27 ianuarie 1823, Lille – d. 22 aprilie 1892, Paris) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.

A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris. Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.

Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.

Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise. – Sursa de dicţionar: Wikipedia.

 

Categorii:CRONICĂ

Joc de înger şi copil, colinda necesară…

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Jocul de înger şi copil

 

 

 

Joc de înger şi copil[1] este o carte în care muzica şi culoarea valsează discret peste anotimpuri. Daniela Ghigeanu rămâne constantă crezului său şi stârneşte pe cei mici la visare şi joc, la cântec de iarnă şi miracol de iarnă, îi cheamă la colind şi le arată frumuseţea ascunsă a lumii, ori taina dintr-o sămânţă. Deşi volumul este unul destinat copiilor, temele, ideile, colindul se pot aplica şi oamenilor mari. Vin clipe în care aşteptăm sărbătorile de iarnă sau primăvara, ori colindătorii sau ninsorile eterne.

Citind poeziile descoperi delicateţea copilăriei, tandreţea florilor, muzica din cuvinte care se leagă prin mii de secrete…

Îngânarea ciocârliei, frica puiului de rândunică, noapte cioplită din fulgii de nea, zbor cu aripi de nea, norii care înşiră un semn de întrebare, culesul strugurilor în vie prin jocul luminii, cocorii speriaţi de vântul alungat de ploi, liniştea care coboară în sate cu ocazia sărbătorilor de iarnă repetând miracolul naşterii Mântuitorului, sania de argint pe care soseşte în fiecare an Moş Crăciun, jocul stelelor pe cer în gerul de decembrie, un om de zăpadă trist, dorul de iarnă, toate par a fi dor de mireasă îmbrăcată în alb; învierea dintr-o sămânţă, un pui de pasăre albastră stingher într-o lume unde pădurile îşi adună averea din tăceri…

Iată, câteva din lecţiile, din ideile care sunt încrustate în aceste poezii scrise în stil clasic, amintind de poezia lui Coşbuc sau de poezia populară dar făcând un salt prin anotimpurile lumii…

Prin ceea ce scrie, Daniela Ghigeanu se bazează pe înţelepciunea copiilor venind cumva din înţelepciunea de la început de lume. Ea nu ezită să le prezinte celor mici acel colţ de univers în care se păstrează frumuseţea creaţiei şi muzica stelelor. E muzica dintâi care ne aduce aminte de facerea lumii, de naşterea Mântuitorului ca un eveniment unic în istorie şi de amintirea raiului precum în ultima poezie din volum, Grădina sibiană.

Deşi pare un joc, poeta ia în serios jocul, privind cumva spre viitor, spre posibilitatea oamenilor de a se eschiva de păcat şi uitare…

Miracolul vieţii e prins într-o sămânţă: „Coace-te-ai, sămânţă dulce,/ Fă o poamă fermecată/ Să te-anin în ram de cetini,/ Să te leagăn încântată…// Strop atins de duhul vieţii,/ Sfânta mea sămânţă vie,/ Ce miracol, ce blândeţe/ A putut să te învie!” – Sămânţa.

Familia muzicală pare familia divină, fiecare instrument are personalitatea lui curgând din personalitatea omului care l-a creat imitând muzica îngerilor: „Sus, pe coama unui munte,/ Buciumul suflă cu dor;/ Eu cânt turmelor mărunte,/ Lângă pietre şi izvor!” – Familia muzicală.

Grădina sibiană aduce cumva a rai din care copiii au fost izgoniţi de viaţă, e locul pierdut al copilăriei, locul unde fluturii se aleargă, mereu copilăroşi, locul unde copiii ascundeau fructele în sân şi leagănul copilăriei pendula între o lume şi alta…

În acest joc de înger şi copil e o taină, taina celor care stau în partea frumoasă a universului, se lasă legănaţi de braţele nevăzute ale lui Dumnezeu, e comunitatea celor care nu şi-au pierdut copilăria…

Chiar şi omul de zăpadă are personalitatea lui, e personajul principal în teatrul iernii, cel care cheamă la joacă, dornic de compania copiilor, a motanului jucăuş, pregătit să-nveţe bunele maniere de la copiii cuminţi…

Preluând imaginea mirifică a copilăriei chiar din versurile cărţii, putem face observaţia necesară: să nu ne pierdem copilăria şi să rămânem mai frumoşi, având romanţe pe buze…

„E veştedă pădurea de mesteceni,/ Se oglindesc în apă plopii gemeni,/ O luntre îşi îngână iar romanţa,/ Îşi ţese văluri gingaşe speranţa…/” – Observaţie.

Titlul volumului are o clară trimitere spre altceva: jocul e al copilului, e jocul îngerului, poeta foloseşte singularul, individualizând posibilitatea relaţiei dintre om şi cer, dintre copil şi îngerul său care îşi desface aripile în gerul sărbătorilor de iarnă…

Prin acest volum dedicat copiilor Daniela Ghigeanu redă speranţa şi celor mari: raiul e locul unde ne putem reîntoarce…

 

Constantin Stancu

Decembrie, 2012.


[1] Daniela Ghigeanu, Joc de înger şi copil, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2011. Coperta şi ilustraţiile Daniela Ghigeanu, carte finanţată de Consiliul Judeţean Alba. Poezii pentru copii, cu o prefaţă de Delia Brătuianu, Biblioteca „Astra” Sibiu. Daniela Ghigeanu este membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cartea a fost premiată de Filiala Uniunii Scriitorilor din România la secţiunea Literatura pentru copii pentru cărţile apărute în anul 2011 la festivitatea din 17 noiembrie 2012, juriul format din Aurel Pantea – preşedinte, Cornel Nistea şi Mircea Stâncel, membri.

Categorii:CRONICĂ

Daniel Pişcu şi realismul absolut, timpul accesat prin inteligenţă…

13 decembrie 2012 Un comentariu

Dictatura realismului absolut la Daniel Pişcu

 

 

Un vis, un gând, poate obsesie la Daniel Pişcu[1] în anii studenţiei. Prin romanul său de frontieră, Daniel Pişcu ne propune Cel mai mare roman al tuturor timpurilor[2]. E titlu, dar e şi speranţă, e un ţel şi rezistenţă, totodată…

Romanul a fost scris în anii studenţiei, înainte de 1989, autorul a fost student la litere, a studiat literatura română, literatura universală, a studiat viaţa ca un salt spre altceva, i-a studiat pe colegii care aveau potenţialul să modeleze literatura română, s-a studiat pe sine. Era vreme cunoaşterii…

Firul roşu din roman e unul simplu: autorul povesteşte în amănunt, fără a pune la bătaie fantezia în mod explicit, viaţa din acea vreme a studentului care speră să devină persoană emblemă a societăţii.

Scrierea romanului s-a făcut zilnic între cursuri, studiu, iubire, coadă la cantina studenţească, călătorii cu autovehiculul de transport public, cu stresul fiecărui examen, cu năzuinţa de a sparge limitele impuse de sistem persoanelor care doreau să pună un semn vremurilor în care s-au trezit trăind.

Titlul e unul sfidător la adresa sistemului social din acea vreme: romancierul nu avea liber de la partid să scrie un astfel de roman.

Curajul studentului era unul atipic, declara în public faptul că scrie la un astfel de roman. Profesorii aveau reacţii timide, colegii îşi scriau operele, transpirau la examene şi vorbeau ironic la adresa operelor capitale ale literaturii. Ei erau chemaţi de focul generaţiei lor să redescopere limitele literaturii, era o chemare invizibilă, dar evidentă. Deşi condiţiile materiale şi administrative erau de obşte pentru studentul român în acea vreme, argumentele teoretice era evidente: se studia cu seriozitate opera marilor scriitori universali, cărţile artiştilor români, poeţii erau cunoscuţi din revistele literare şi din viaţa boemă pe care o trăiau. Viaţa boemă era emblema rezistenţei la munca forţată din acea vreme…

Daniel Pişcu a crezut în demersul său, a făcut aplicaţia cu talent, tenacitate, inconştienţă. El rezista prin scris. S-a format ca om scriind. A depăşit barierele impuse de regimul comunist. A legat prin acţiunea sa literatura bună a timpurilor care au fost înainte de generaţia sa, de literatura bună a celor inspiraţi şi, uneori, geniali.

Boema este simbolizată prin pofta de fumat. Trupul este biciuit de senzaţia savurării unei ţigări, studentul român pare a spune: „Dau Premiul Nobel pentru o ţigară”! Agresiunea asupra simţurilor este un surogat la agresiune propagandei comuniste din acea vreme, aceasta din urmă era o agresiune asupra persoanei. Daniel Pişcu pare indiferent la aspectul social, se concentrează pe viaţa sa, fără prea multe comentarii, dar asta spune totul: rezist prin artă! Prin inteligenţă era sfidată organizarea socială bazată pe directive, plan, muncă patriotică, angajamente… Inteligenţa nu părea a face parte din grupa „materiilor prime” în acea perioadă socială din România…

Romanul are calitatea de a prezenta un film realist al vremurilor care au fost în ţară. Aduce în prim plan personalităţi ale literaturii române actuale care atunci erau onorabili studenţi cerşind o cartelă la cantina studenţilor, vânând o ţigară, organizând o întâlnire cu o prietenă, boemi într-un bar de zi cu oferta limitată, prezenţi la examenele de an, absolvind facultatea cu note mari. Era marii nebuni ai literaturii: ei puteau să scrie cele mai mari opere cu uşurinţă şi detentă.

„Toate personajele trebuie să le reliefez bine. Fiecare cu caracterul său: Al. M.: savant, boem; R.B: bun lingvist, uneori vulgar, bonom de multe ori; I.S.: inteligent, spiritual; R.I.: dă rar pe acasă, dar e băiat bun. Poate îl bag pe Cherciu cu obsesia lui pentru „igienă” şi dorinţa sa de a dormi la timp… Păcat că ideea de a scrie această „schiţă” mi-a venit doar acum, spre sesiune, şi nu prea am timp s-o fac cât mai reală. Să nu uit discuţiile de la masă (pariul cu Iulică, că voi agăţa o fată… în cantină) etc.”

Sunt personaje care trăiesc live, sunt online cu epoca lor şi cu ei însăşi, fac efortul de a ieşi din timpul lor gri şi a marca istoria literară, conştienţi sau nu: Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Florin Iaru, Radu Călin Cristea[3]

Sunt creionaţi profesori de excepţie de la facultate, se reţin până şi numerele de autobuz, de tramvai sau mici reclame mai puţin prezente în viaţa capitalei în anii şaptezeci-optzeci. Bucureştiul nu avea nevoie de reclame atunci…

De remarcat dialogul dintre personajele ireal de reale, active şi stresate, inteligente şi talentate, avide de cultură şi de vicii necesare sau închipuite, apoi enumerarea unor opere literare de excepţie sau a unor mari scriitori, acestea fac din roman un script (film) care şi-a depăşit epoca, lumea seamănă mai mult cu studenţii de la literatură decât cu viaţa de zi cu zi din acea vreme. Pişcu o ştia, a acceptat aventura. Este chiar el personaj, un personaj care scrie un roman în care poate include pe oricine, e dictatura democraţiei absolute la care numai un poet ar fi putut visa.

„Eu: Nu mi-e frică de examene pentru că am idealul romanului meu.

Stratan: Eu îţi scriu postfaţa.

Eu: Nu mai ai ce scrie pentru că voi fi şi critic…

Stratan: Şi autocritic…”

Dialogurile dintre studenţi demonstrează potenţialul acestora în faţa viitorului, sau efortul de a căuta formula potrivită pentru operele lor aflate în proiect permanent, ştiau că pot fi scriitori, dar nu au aveau tot timpul la dispoziţie, sistemul era potrivnic, cenzura era pe faţă, toată lumea ştia…

„D.: Zi-i, zi-i, Sandule, eu notez totul.

Al-M.: Tu vrei să spui tot la Agie!…

D.: La Agenţie, la Agigea, agea miilor…

Al. M.: Taci odată! Taci odată!

D.: Zi, Sandule, zi, eu notez totul.

I.S.: (după ce spune ceva în stilul-i caracteristic, pe care nu l-am reţinut, relativ la metoda mea, a lui D): Închideţi lumina!

R.I.: Lăsaţi băiatul în pace să scrie. Aşa se face literatură…”

De remarcat acea replică: închideţi lumina! Replică aproape de realitatea imediată. Înainte de anul 1989, în România, se închidea… pe bune! Acum această replică ar trece neobservată, atunci te costa chiar facultatea…

Daniel Pişcu scrie frust, nu adaugă la script fapte sau vorbe care nu s-au spus, pare a fi de un realism dus la extrem, e un stil exemplar care demontează că este un original până la capăt, dar simte marea temă a vieţii, pune ureche la pulsul epocii, priveşte spre timpul care va veni. Acest lucru se sesizează din cuvinte, din replici, din boli, din foamea cea de toate zilele care a dat un impuls extraordinar multor studenţi.

A fost altceva, era o afacere privată într-o lume care nega afacerea. Detaliul merge până la limită: manuscrisul romanului a fost dactilografiat în 9 august 1997, în bucătărie, ora 18,00, Braşov, în apartamentul său de profesor de la etaj, semn că studentul a reuşit să treacă marele test al vieţii, dar nu a renunţat la filmul necesar într-o lume în mişcare, pregătită mereu să citească cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Sau să-l refuze, ori să-l cenzureze…

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie, 2012.

 


[1] Daniel Pişcu, n. 1954, poet român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Braşov, a absolvit Facultatea de Limba şi literatura română, secţia română – franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti, între anii19751979.

Autor al cărţilor: debut în volumul de poeme Aide-mémoire, Ed. Litera, Bucureşti, 1989; Scrisorile de acasă, poeme, Ed. Vlasie, Piteşti, 1995; Titlul poemului este aforism, poeme, Ed. Axa, Botoşani, 1997; Mă chemau păsările, roman, Ed. Augusta, Timişoara, 2000; Game, poeme, Ed. Aula, Braşov, 2002; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Ed. Aula, Braşov, 2002; A venit un iepuraş (Azi Isus a înviat), Ed. Augusta, Timişoara, 2003, carte pentru copii; ” Jucătorul de cărţi”, poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.

A debutat în revista Amfiteatru în  anul 1978 .A fost membru al „Cenaclului de luni” (1977-1983). A debutat în volum în anul 1989, cu „Aide-memoire”, Ed. Litera, Bucureşti. Colaborează cu poezie, proză, eseuri și articole de critică literară în reviste literare: România literară, Timpul, Interval, Convorbiri literare, Vatra, Bucovina literară, Euphorion, Poesis, Contrapunct, Familia etc.

 

 

[2] Daniel Pişcu, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura „Aula”, Braşov, 2002, colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A absolvit liceul teoretic la Haţeg în anul 1973, coleg cu scriitorul Constantin Stancu. Ţinând realismul romanului său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu de la Haţeg.

 

[3] „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând: „Ajuta-mă, Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea ce vad eu aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace feste in lipsa unui aparat „memorial minune”. De trei ori mă rog in gând in acest fel la Eminescu al cărui chip încurajator e sculptat pe un soclu, in spatele meu, tangent la el, trece domnul Nicolae Manolescu, in costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul, deşi nu-l cunosc încă decât de la TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat buna ziua si mi-a răspuns”.

Categorii:CRONICĂ
%d blogeri au apreciat: