Arhiva

Archive for aprilie 2009

Poem


FACEREA

Încerc să mă rup de ceea ce am fost,
mă sprijin cu mâinile de marginea stâncii,
sunt deja jumătate mineral, jumătate om,
simt durerea despărţirii şi îmbrăţişării …

Încerc să mă smulg dar tăcerea stâncii,
lipsa ei de vorbire,
mă ţine legat încă de-nceput,
carnea şi mineralul nu se amestecă,
dar va veni vremea apoi
când piatra va vorbi într-o limbă veche
pe care a învăţat-o cândva, demult,
când litere i-au fost săpate în carnea ei de piatră
chiar de mine,
cel ce va fi …

costy

Categorii:Uncategorized

POEME DE IMBLANZIT FIARA DIN OM


Fără a râvni la omniprezenţă orgolioasă în paginile revistelor literare, fără a supralicita editorial – conform sloganului grafoman: „anul şi cartea” – CONSTANTIN STANCU îşi tipăreşte volumele la intervale de timp relativ mari. Răbdarea şi tenacitatea, specifice ardeleanului, cu care-şi construieşte universul semantic, îi asigură poetului haţegan o ascensiune constantă pe firmamentul unei lirici esenţializa(n)te.
Nimic gratuit, nimic superfluu în discursul său liric. Seriozitatea, aş spune, gravitatea poetului ce trudeşte la scrierea versului – într-un veac „tot mai puţin” – ne trimite cu gândul la înaintaşi iluştri, la texte vechi, la lecturi bine asimilate din varii domenii, tradiţionale, moderne sau postmoderne.
Deşi, uneori, de inspiraţie livrescă, poezia aceasta nu este ezoterică. Dimpotrivă, încearcă, şi reuşeşte să descifreze „un alfabet al tăcerii”. Pentru că poetul ştie că-n aparenta muţenie a cuvântului scris vieţuieşte intact spiritul uman dintotdeauna.
Din perspectivă lirică, semantica scribului are o conotaţie ironică, depreciativă. Scribul este scriptorul din vechime, cel care „transcrie” rece, sec, depersonalizat, evenimente şi fapte diacronice, pe când poetul este un mesager al sufletului uman, de natură imponderabilă. În poezia lui Constantin Stancu, scribul e întrezărit ca rod/semn al căutărilor şi frământărilor poetice. Prin vers, ca act intuitiv dar şi ca unul de conştiinţă, spiritul depăşeşte fatum-ul terestricităţii umane şi transcende spre o lume a esenţelor sacre.
„Pomul cu scribi”, evocat în poemul liminar al cărţii, este arborele ce face să rodească simbolicul fruct al cunoaşterii, cel prin care poetul ia cunoştinţă despre propria-i trecere, asumându-şi multiple interogaţii ontologice: „A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr,/ mâine voi fi o culoare”…
Forţa de penetrare, cu care poezia se reîntoarce în timp, dar şi înlăuntrul fiinţei, e impresionantă. Atent la distorsiunile vremii în care vieţuieşte, la seismele şi furtunile interioare – fără însă a se lăsa pradă dimensiunilor alienante ale acestora – Constantin Stancu scrie poeme de îmblânzit fiara din om.
Poemul său e o perpetuă privire înapoi dar şi o scrutare îndrăzneaţă a condiţiei dramatic-umane. Cu toate acestea, atmosfera degajată este una psalmică. Revolta are surdină. Chiar şi atunci când versul pare supus unor pendulari între real şi imaginar, între certitudine şi incertitudine, sentimentul e unul de împăcare, de acceptare pioasă, hristică a „limitelor” umane: „Am primit totul,// un strop de ploaie în care fusese închis cerul,/ am primit totul plus o mie de ani de pace,/ mi s-a luat totul,/ spălat de vânt printre resturile cetăţii,/…/ voi muri cândva,/ poate curat ca firul de nisip,/ poate murdar ca bobul de piper”… (Iov – pag. 46)
Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru Constantin Stancu o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a aluneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii: „Pe vârful muntelui,/ înconjurat de instinctele vântului,/ de animale sălbatice,/ pregătit să intri în alt veac,/ auzi pulsul stelelor/…/ câteva păsări îţi pregătesc memoria/ pentru lipsa de gravitaţie/…/ acolo, în singurătatea universului” (Avraam – pag. 130). Lipsa de gravitaţie sugerează desprinderea de avatarul cotidian şi evadarea în imponderabil, în diafan.
Fără tehnologii lingvistice sofisticate, fără artificii lexicale gratuite, discursul poetic e viu, împodobit de metaforă şi, tocmai de aceea, convingător. Dorinţa de a se situa, prin poezie, deasupra mundanului, într-un spaţiu unde cuvintele germinează firesc în lumină, îl defineşte pe Constantin Stancu drept poet orfic. Preocupat de căutarea fibrelor sale ereditar-ancestrale, el încearcă să recupereze, prin poezie, parte din paradisul dăruit omului la naştere sa. O posibilă imagine, transfigurată, a poetului şi a misiei sale, este cea a copilului, din poemul-parabolă intitulat Trupuri care ard (pag. 8): „Un copil ţinea pe umerii firavi un adolescent,/ iar acesta ţinea pe umerii săi de argint/ un tânăr frumos cu un chip de diamant,/ tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,/ cu un chip de aur,/ care şi el ţinea pe umerii săi pe cel bătrân,/ cu părul atins de vremuri,/ şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau/ cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,/ cum puteau picioarele sale firave,/ neînvăţate cu mersul adevărat, să aibă atâta putere…”
Din cele concluzionate mai sus şi din versurile citate, s-ar putea crede că poemele lui Constantin Stancu nu au aderenţă la realul cotidian/social…Vin să invalideze această concluzie eronată poeme ca: „Ştiri lichide”, „Politicon”, „Culoarea care se sinucide” sau „Măcelarul”…Iată o imagine decupată „brutal” dintr-o realitate nu mai puţin agresivă: „Cu mâinile pline de sânge,/ cu pantofii stropiţi de sângele animalului,/ cu haine mirosind a moarte,/ se apropie de calculator pentru ritualul de seară./ Apasă tastele cu tandreţe, ca un pianist, calculează profitul zilnic – ţipătul de durere/…/ Lângă carcasa calculatorului, toporul plin de sânge…”
Volumul „Pomul cu scribi” cuprinde 168 de pagini. Mai precis, cât două-trei plachete de versuri! Nefiind împărţit în secţiuni distincte – poemele sunt scrise în perioade de timp şi în „registre” diferite – a trebuit să recurgem la o lectură piezişă a lui… Dar, la urma urmei, opţiunea îi revine autorului şi trebuie respectată ca atare. Fapt ce nu ne împiedică să afirmăm că ne aflăm în faţa unui poet aflat în plină maturitate, a cărui evoluţie constantă pe verticală e tot mai evidentă. A patra carte de poezie a poetului haţegan e o reuşită pe care o salutăm cu firească bucurie confraternă.

* CONSTANTIN STANCU – „Pomul cu scribi” (Editura Eubeea, 2007)

Autor:

Ioan Evu

Scriitor

Categorii:Uncategorized

VALEA PROSCRISILOR


Pentru Radu Igna fiecare roman pe care îl scrie este o clipă de viaţă, smulsă din epocă, o viaţă care îşi caută sensurile. Romanul „ Valea Proscrişilor „ , Editura „ Călăuza v.b. „ , 2004, consilier editorial Valeriu Bârgău abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a aruncat viaţa oarbă.
Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, dar unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa este preocupată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului îşi vede de slujba lui eternă, toţi au marile mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase vede dincolo de slujbă o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal Cristian Ştefănescu pare a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste toate planează imaginea epocii, cu ciripitori la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea schimbărilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea veche, dar rămâne încremenită în vechia stare a satului afectat de pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în peisaj, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu refuzul valorilor.
De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.
Profesorul Stefănescu meditează : „ Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic ! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut. M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-a scuturat cu violenţă ca pe un pom. „ …
Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi.
În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes, abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile.
S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut în bătrâneţe şi în moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, este marcantă pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui Valea Proscrişilor este un eveniment din punctul de vedere al memoriei locului, a pământului, dar omul nu poate înţelege lucrările venite de Sus, de la Dumnezeu.
Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.
Romanul trebuie citit, este un roman clasic al suferinţei umane şi a formării umane, romanul depăşeşte epoca, trece dincolo de mode.
Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină viaţă.
După ce am citit acest roman, am înţeles mult mai bine pe omul Radu Igna şi ce important este să ne înţelegem acum la sfârşit de vremuri. Istoria literară ar trebui să dea o mai mare atenţie scriitorilor cu adevărat importanţi din România, pentru că, oricum, este deja târziu în literatura română şi încă nu vine valul adevărat de scriitori, care să schimbe epoca….
Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în subcultură, dureros pentru un intelectual adevărat…. „ În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada …”
Beţivul care strigă peste Valea Proscrişilor … şi câinele profesorului, bucuros în simplitatea vieţii acolo aproape de natură, şocat de plecarea la oraş …

Categorii:Uncategorized

ZAPACITII DE TRANZITIE


Viaţa noastră de fiecare zi pare, pentru mulţi, lipsită de orizont real şi atunci apelăm la orizontul ireal pus la dispoziţie, pe o tavă a Salomeii, de televiziunea privată sau de stat, de televiziunea de tranziţie sau de ocazie.
Dumitru Hurubă, în scrierea sa „ CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIŢILOR DE TRANZIŢIE”, EDITURA Călăuza v.b., 2004, ne oferă un scurt voiaj în istoria timpului pierdut, un voiaj de plăcere, tranzitoriu, prin erorile noastre zilnice. Privitul la televizor este un sport naţional, ştirile zilnice cu drogul lor, personaje de împrumut, evenimente de manipulare necesară, cronici de ruină, întâmplări programate, limbajul de lemn de gofer, lacrimi pentru fotbalist, zâmbet pentru antrenor, buricul prezentatoarei, canicula zăpăciţilor, ministru şi Prim – ministru, mustaţă pentru viol, regi de împrumut, , cupluri care zguduie lumea, un pisic vedetă…
Programul realizat de televiziuni, timpul nostru pierdut zadarnic, acolo, în faţa „ sticlei „, într-o lume ireală, ne arată costul vieţii noastre.
Citind această carte, scrisă cu mult talent de Dumitru Hurubă, primim o stare de bună dispoziţie, râdem şi râdem bine de zăpăciţii rătăciţi în tranziţie, realizând că aceste personaje suntem chiar noi, cei de toate zilele, minus eternitatea noastră posibilă pierdută…
Scriere pentru zâmbet, trompetă şi tristeţea cu coarde, nu putem să nu remarcăm puterea ei de a ne face mai buni. Umorul de calitate, un lucru atât de rar printre zăpăciţi şi posturi de televiziune, este personajul central al cărţii. Tranziţia este doar un moft, un pretext de a ne justifica superficialitate, viclenia şi ticăloşia… Eroii sunt oamenii de fiecare zi oferiţi de televiziune, chiar dacă tranzitoriu ei sunt parlamentari, miniştri, vedete din prefabricate de carton, sportivi… Când privim la ei pare că absorbim informaţie, când citim despre noi în această carte de cronici tv. regretăm că suntem aşa de efemeri în tranziţia noastră pe pământ.
Puţini scriitori s-ar fi apucat de scris pe această temă care pare fragilă, dar Hurubă a scris într-un stil hurubist – ca să-l parafrazez, nu piţurchist … Stilul său are la bază logica valorilor sănătoase creştine aplicată la logica de fiecare zi, tranzitorie în acest veac, iar rezultatul este un zâmbet sănătos, un umor care tratează de indiferenţă, care vindecă bolile noastre spirituale, într-o ţară creştină, de altfel preconizat …
Pornind de la un detaliu de emisiune, hurubistul de profesie, zis Mitică pe numele său smerit de scriitor, creează câte o capodoperă tip aspirină pe varză şi curcan, care merită citită prin tratament spiritual naturist …
„ Cade prima zăpadă şi primii cerşetori îngheţaţi de frig. Fulgii mari valsează graţios în ritmul unei muzici transmisă de Divinitate pe o frecvenţă PRO, aprobată şi ştiută doar ce CNA.”
… sau : „ A, era să uit ceva care nu interesează: firma „ Foarfeca „ S.R.L. e în faliment, deoarece, din cauza secetei, s-a redus alarmant frunza de tăiat la câini .”
Consider că ce mai bună scriere din cartea aceasta este schiţa despre emisiunea de informaţii zilnice obşteşti de la o televiziune care rămâne secretă pentru moment, despre salvarea unui biet pisic urcat tranzitoriu într-un copac din micul Paris şi care a putut fi salvat până la urmă, conform reporterilor de la faţa locului şi celor din studioul micilor nebunii zilnice, de către un soldat care şi-a dat viaţa pentru onoare, patrie şi pisic…
De ce ? Iată secretul unei emisiuni : „ În orice caz a fost ştirea cea mai de senzaţie, care a ţinut populaţia ţării cu respiraţia tăiată câteva minute fiind singura ştire fără morţi, violenţă, prostituate, droguri, corupţi, violuri şi Radu Coşarcă .” În concluzie- Oskar pentru pisic, reporter şi mustaţă.
Care este adevărul despre aceste cronici ?
„ – Mă, astea nu-s visuri, ci vedenii de om care nu şi-a rezolvat problema doagelor la timp. Du-te acasă şi două săptămâni nu te mai uita la telejurnale; bea ceai de cucută şi fă plimbări în loc cu verdeaţă …”
Care este logica scrierii ?
„ Pactul cu Dumnezeu „
Această carte trebuie citită. Fiecare cronică a fost publicată şi în revista „ România literară „, iar redacţia revistei a înţeles la timp importanţa unui astfel mod de a scrie cu umor despre tranziţia noastră spre eternitate…
Când ne vom trezi din această beţie a ideologiei pure de tranziţie şi vom reveni pe pământul curat al României vom putea constata :
„ – Ai văzut, bade, ce putere are o ordonanţă ? mă întreabă Haralampy. Şi tu te mirai că încalcă legi votate de Parlament .. Aia-i fix – pix !

Nota: Halampy este un personaj real imaginat de scriitor ca să ne dea posibilitate de a ne închipuim vedete de televiziune într-o carte scrisă de Dumitru Hurubă. El, Halampy, cântă la tiriplic, adică instrument de suflat în drâmbă sub formă de polonic. ( etum.nec.)
De reţinut că putem fi mai optimişti după această lectură … necesară de tranziţie.

Categorii:Uncategorized

PLANETA IUBIRII


Pierdut în provincia numită „ PLANETA IUBIRII „, Miron Ţic ne mângâie cu poemele de dragoste pe care le-a pus în volumul cu acelaşi titlu ce a apărut la Editura „ CĂLĂUZA v.b „, Deva – 2005, sub îngrijirea celui ce a fost Valeriu Bârgău, poeme care sunt dulci chemări la fericirea de a iubi şi la ritualul din Templul Iubirii..
Citind atent şi privind dincolo de versuri şi în inima lor, te surprinde ritualul exact al iubirii ca mod de a te împăca mereu cu lumea, ca mod de căuta lumina zilei dincolo de pasiune, de chemare, de frică.
Poetul Miron Ţic şi-a construit cu adevărat o planetă în care să locuiască departe de suferinţa ce ne macină viaţa, ne îndeamnă totodată să mizăm pe ieşirea din labirint, acolo unde alţii nu mai au ieşiri şi anotimpuri.
Puritatea sufletească, sinceritatea gestului şi infinitatea sărutului atrag în ritualul acesta, poetul nu se foloseşte de cuvinte stridente, de experienţele stilistice la modă, rămâne fidel iubirii ca iubire şi de aici profunzimea poemelor care în final formează o planetă altfel decât o ştim, cu bărbaţi şi femei care se pot iubi şi care trec dincolo de sex ca exerciţiu fizic necesar.
Poetul caută şi găseşte locul, timpul, peisajul, detaliul, versul, metafora, poveste simplă, anotimpul, frunza şi vinul roşu aprins pentru a ajunge la bucuria simplă, dar nu simplistă a celor care se iubesc.
Poate că aici este şi o taină care s-a pierdut în timp şi pe care poetul o redescoperă la modul senin de parcă nu s-a întâmplat nimic în istoria lumii, de parcă n-a murit nimeni şi nu a cerşit nimeni viaţă.
Dulcea chemare a partenerului e un miracol ce nu trebuie pierdut şi poetul nu ezită să folosească bucuria şi fericirea la modul sincer şi direct ca mod de a lumina versul.
Fluidul dragostei străbate volumul dar şi fiinţele care trăiesc dincolo de poem, gesturile blânde ale poetului ne îndeamnă la speranţă, există fiinţa iubită, femeia care ne aşteaptă pregătită să primească atingerea dulce a chemării şi există bărbatul care iubeşte, cu adevărat …
Fiinţa iubită e compusă din real şi imaginar concomitent, e nevoie de ceva care să dea anotimp realului şi ceva care să nu ne îndepărteze de real pentru a nu cădea în afara poemului, peste marginea sa delicată.
Miron Ţic reuşeşte prin armonia unui sentiment şi prin prospeţimea tandreţei de a rămâne aparent tânăr deşi, ceea ce ne transmite poetul, la modul profund, e că iubirea nu are vârstă.
E nevoie de răbdare în a prinde parfumul poemului care rămâne intact dacă încerci sentimentul de a te bucura.
Volumul începe destul de tranşant: ce mai rămâne după iubire, poate doar prăbuşirea în stele, vine răspunsul, dar încet – încet decorul de umple, se recâştigă lume întreagă pentru care iubiţii au pregătit covorul din noapte, precum regii la marile ceremonii.
Poetul e conştient că nu pierde fiinţa iubită pentru că amurgurile dezbracă trupurile celor ce iubesc, pentru că sărutul e momentul în care începe un nou gând, dincolo de realitatea imediată a prânzului cu paharul cu vin ca un sânge aprins, transferul acestui sentiment intens se face în lucruri prin vase comunicante invizibile.
Iubirea vine în urma rugăciunii, e o taină care duce la supravieţuire şi la orbire, dar e ceva care dezleagă relaţia dintre bărbat şi femeie: „ Cum îţi spălai insomniile, sub proaspetele ploi.”
E un loc unde merită să locuieşti: „ Acest poem este rodul murmurului tău, / O parte din ziua ce vine,/ Tot ce pleacă şi-mi revine în gând, / Locul unde cu tine mă scund şi rămân, / De unde nu voi pleca nici târziu/ şi nici curând/ Privirea Ta – deschisă sub prima ninsoare, / Existenţă profundă şi crudă, / Fluviu ce mă cheamă cu fiecare zvâcnire, / Şi pe care-l traversez cu plăcere şi trudă. „
Poemul transmite lumina unui foc ce arde şi nu mistuie, acesta este secretul bine păzit de Miron Ţic, deşi nu o spune deschis, îl lasă să-l descoperim, e un „ sens unic „, când iubeşti nu mai ai timp să îmbătrâneşti şi eşti doar cu mâinile goale, nimic din lupta zilnică pentru viaţă, e o înfrângere fără de bătălie sub Poarta Sărutului. ( Sens unic )
Ritualul este transmis, e nevoie de ritual, de gesturi care mângâie şi care cheamă: „ Vine toamna şi noi îi vom parcurge / Templul viu.” E un ritual în care pleacă şi vin anotimpuri, în care în lume e Târziu, nopţile au fost amiezi, apoi: „ Iubita mea, ţi-am scris ultimele scrisori, / Cu roua singurătăţii din zori. „
Poetul caută profunzime iubirii dincolo de fiinţele care se iubesc, caută forma primă care a dat lumii sens: „Ne-am trezit ascunşi în lumina/ Dimineţii/ Mângâind acea rană a frumuseţii.” De aici suferinţa, durerea de a iubi, o durere care luminează pentru că sensul prim a fost pierdut într-un fel, dar şi redescoperit prin iubire.
Poetul scrie unele cuvinte cu literă mare: Dimineaţă, Târziu, Doamnă, Sărutul, Tine, Iubire, Luminii, Trecător, Trezite, Frunzelor, Cântă, sunt cuvinte care în vorbirea curentă şi-au pierdut valoarea, s-au tocit de atâta mers pe jos, dar care în Templul Iubirii au alt sens şi ele trebuie înnobilate, după cum peisajul, poate simplu, are alt sens pentru cei ce iubesc şi care dau putere poemului şi sentimentului şi dau valoare vieţii: „ … gara cu acoperişul invadat de porumbei. „
Poetul este lucid, Planeta Iubirii este o excepţie: „ Lumea miroase a floare dar şi a dezastre, / Şi tot mai multe stele se lovesc de stânci „ Dar există o ieşire prin cer, după cum scria Marin Sorescu: „ Nemurirea din cuvinte, / Fie-n noi/ Mereu fierbinte”, deşi „ Iubirea ne aparţine ca o durere nouă „
Simbolul şi semnul iubirii e nunta, o nuntă simplă, petrecută între două anotimpuri, darurile care se primesc, dar şi se dăruiesc, privighetoare şi mierla cântă, ea poartă pe buze aerul sfânt, el – taina în cuvânt, toate legând pe cei doi de viaţă şi de lume, la modul concret, pentru a iubi şi a înţelege.
Iubirea e un alt mod de a înţelege, desigur: „De atâtea ori ne-am spus că ne iubim,/ Şi de atâtea ori, nimic nu ne-am spus „ şi totuşi e un rod, al cireşelor amare, ca o revenire în actualitatea evenimentului.
Dar poetul se întreabă: MAI REUŞIM SĂ NE ADUCEM AMINTE ? deşi iubirea e ceva concret, îndrăgostiţii se sărută în mijlocul străzii oraşului, sub privirea celor de la geamuri care ar dori să fie în locul celor care pun „ kilometru zero „ în cetate …

Volumul prezintă şi câteva referinţe critice sub semnătura unor atenţi oameni la fenomenul poeziei de azi şi a iubirii din totdeauna şi care remarcă farmecul arzând şi discret al poemelor lui Miron Ţic.
Dar: „ Poetul nu doreşte vreodată/ Să-şi încheie opera, / Mereu priveşte florile grădinii, / Şi femeile frumoase, / … El ştie că trebuie să circule prin mulţime / … „

Categorii:Uncategorized

EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA


“ Dumnezeu are simţul umorului “ afirmă în cartea sa Petru Dugulescu. E o concluzie la care un pastor, mai bine zis un slujitor al celor de Sus, adică un om la care alegea aparţine lui Isus, ajunge după o experienţă care a durat aproape o viaţă, plus Biblia, la o concluzie eliberatoare, care ne indică faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu al celor vii.
Cine nu cunoaşte bine Scriptura în adevărul şi duhul ei, va înţelege foarte greu că autobiografia din cartea “ EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA “, Editura “ Marineasa “, Timişoara, 2003, este o scriere care depăşeşte simpla scriere a unei cărţi, este descrierea modului cum Dumnezeu lucrează cu omul.
Născut într-o familie modestă, Petru Dugulescu îşi scrie şi rescrie viaţa sa trecută prin deşertul comunist şi prin oaza palidă a începutului de libertate din România, acolo unde securitatea, ca organ de represiune a statului comunist nu a putut face faţă în nici un fel Planului din veşnicie a lui Dumnezeu, Plan în care au existat şi există şi o parte din noi cei trăitori pe aceste meleaguri.
Doar cine cunoaşte Biblia va înţelege căile lui Dumnezeu. Ca slujitor al lui Isus autorul a trăit din plin apostazia lumii, căderea spirituală a anilor 50 – 90 în România. Autorul, după cum se deschide această carte de excepţie, trebuia să moară şi această moarte i-a fost programată de oameni, dar nu şi de Cel de Sus şi dacă El vrea altceva, si dacă El este viaţă, dacă El este biruinţă şi biruinţă asupra morţii, atunci lumea trebuie să recunoască puterea Cuvântului.
Cartea este prefaţată, meritoriu, de Mitropolitul Banatului, cel fericit, Nicolae Corneanu, – “ un sfânt în viaţă, un om smerit şi blând, cu o inimă caldă şi iubitoare”, după cum scrie autorul, cartea este susţinută de Pastor dr. Iosif Ţon, un alt slujitor al suferinţei în Hristos, cartea este susţinută de umblarea cu Dumnezeu şi veşnicia care curge prin fiinţele noastre.
Cartea trebuie citită, dincolo de text, există un mesaj al celui care cunoaşte forţa Cuvântului. Sunt fotografii, sunt texte autentice, este o flacără în text, dincolo de mode literare, dincolo de stiluri, Petru Dugulescu a adoptat stilul Scripturii, un stil care rezistă la proba timpului. Astfel de cărţi au puterea de a străbate graniţele care despart oamenii.
Cartea este susţinută şi de alţi creştini din Împărăţia lui Isus, de mărturia lor, de faptele lor, de participarea lor.
Dincolo de cortina oficială a comunismului a existat ceva, ceva ce mulţi nu au ştiut, “ Petru Pocăitul “ a dezvăluit acest lucru, l-a făcut cu tărie, cu puterea adevărului. Fiind o carte autobiografică, din empatie cu timpul nu voi insista asupra vieţii lui Petru Dugulescu, dar voi spune doar atât : cei fără Dumnezeu nu vor înţelege niciodată dragostea care îi uneşte pe creştini oriunde ar fi ei, nu vor înţelege că în Hristos toţi suntem una.
Autorul insistă pe faptul că trebuie să ne pese de ceilalţi, să ne doară de ceilalţi, să plângem pentru ceilalţi, iar creştinism fără ajutor practic, real în viaţa oamenilor, nu poate exista. Dimensiune socială a creştinismului este dată de Isus, el a dat orbilor vederea, şchiopilor mersul, chiar pe ape adânci, a dat Cuvântul lui Dumnezeu celor care cred…
Şi ce mare minune să –L auzi pe Isus vorbind.
Cartea se bazează pe texte din Scriptură, se sprijină pe aceste texte, este motivată de Cuvânt. Se dezvăluie modul în care cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul va rezista – comunismului, dictaturii, terorii, regilor pământeni, preşedinţilor, unui simplu poliţist, – Cuvântul, da, Cuvântul …
Numai prin har, prin credinţă, prin alegerea făcut de Dumnezeu se poate rezista în lumea aceasta şi acestea sunt lucrurile care dau tărie vieţii de zi cu zi….
Autorul adresează în final şi un avertisment Americii, ca reprezentant al puterii pământeşti în lumea aceasta – mesajul : “ TREZEŞTE –TE, America ! “, e un mesaj valabil pentru fiecare, Isus ne-a spus-o clar – “ vegheaţi ! “
Imaginea societăţii într-un moment al ei, este surprinsă cu exactitate de autor, atingând multe straturi, mulţi oameni, dar unii îl vor contesta pe Pastorul Dugulescu, alţii nici nu vor înţelege, alţii vor spune – da, alţii nici nu există, vor poetului Nichita Stănescu…
Numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce se află în spatele textului scris de Petru Dugulescu, pentru că El singur cunoaşte inimile oamenilor.
Autorul scrie : “ Sfânta Scriptură spune în Psalmul 53 –1 – “ Nebunul zice în inima lui : Nu este Dumnezeu !.” Eu sper că acest Senat nu este o casă de nebuni, domnilor senatori ! Ultimul recensământ a arătat că populaţia ţării noastre este în proporţie de 98 % creştină. Dumneavoastră pe care popor îl reprezentaţi, domnule coleg ? “, sunt citate cuvintele poetului Ioan Alexandru rostite în Parlamentul României, când cei cu inima la Dumnezeu au luptat pentru ca fiecare şedinţă din acest organ de stat, de natură democratică, să înceapă cu rugăciunea “ Tatăl Nostru “
Cartea “ EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA “ a fost scrisă sub starea de har, dovadă că Dumnezeu nu vrea să ne pierdem memoria, alături de Eugen Evu, poetul hunedorean, care a scris despre încercarea focului, lucrarea lui Dumnezeu cu poetul, alături de valea plângerii rescrisă de Nicolae Uţică, scriitor din Petroşani, care a arătat nedeia minerului cu moartea, alături de cartea scriitorului Radu Igna, care a descris lumea profesorilor atinşi de boala comunismului, prozator şi el din Haţeg, Petru Dugulescu, ne dă imaginea modului cum Duhul Sfânt lucrează în parte de lume ….
Iosif Ţon scrie despre autor : “ Autobiografia lui este o relatare a modului în care Dumnezeu l-a crescut, l-a căutat, l-a cucerit, l-a făcut agentul Său şi l-a folosit în locurile şi în acţiunile determinate de El şi pentru scopurile Lui divine . “
Autorul scrie despre autor : “ Niciodată nu am să înţeleg de ce Dumnezeu m-a ales pe mine şi m-a chemat în lucrarea Lui, un om lipsit de o pregătire aleasă, cu atâtea defecte şi atât de nevrednic …. “

EL, însă, ne-a programat viaţa veşnică, în Hristos Isus …

Categorii:Uncategorized

CRIME SI STRALUCIRE


Dumitru Hurubă caută să iasă din timpul său, privind ţintă la reperele pe care istoria i le pune la dispoziţie: Alexandu Macedon, Socrate, Apostolul Pavel, Maria Stuart. Fascinat de marile întâmplări care au schimbat lumea la un moment dat, scriitorul face o mică prezentare a căderilor şi a ridicărilor umane în cartea sa „ CRIME ŞI STRĂLUCIRE „ ivită la Editura „ Călăuza v.b „, Deva – 2004, şi prezentată celor care îl iubesc chiar în ziua în care autorul împlinea 60 de ani, un umorist în căutarea istoriei pierdute. Cartea este un fel de răspuns la întrebările autorului şi pe care societatea în care trăieşte nu i l-a putut da. În lipsa unor personalităţi autentice în societatea românească contemporană Dumitru Hurubă a inventat o carte care să prezinte astfel de tipologii care, evident, marchează viaţa fiecăruia prin mişcarea limitelor. Cartea este o lecţie de dragoste spusă de un om la apogeul vieţii, când priveşte în urmă şi în perspectivă, totodată, şi în toate aceste biografii strălucitoare, marcate de crime, vede puncte de spijin.
Cartea este şi un pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat. Hurubă mărturiseşte în această carte că nu poate face abstracţie de lucrarea lui Dumnezeu în istorie cu oamenii şi că toate au un scop, un sens, toate se leagă în Dumnezeu şi asta pare a fi valabil şi pentru prezent. Privind în trecut, scriitorul dă o imagine a prezentului şi o perspectivă a viitorului, iar aceasta pare confortabil pentru oricine.
Atenţia pe care a acordat-o acestor persoane şi a vieţii lor dovedeşte faptul că timpul are încă răbdare cu toţi şi că sunt lucruri pe lângă care trecem uneori, dar de care am avea atâta nevoie. Ideile se materializează în Biblie pare să spună autorul şi avem nevoie de idei valide încă pentru că : „ Apostolul Pavel m-a învăţat şi mi-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; pentru că Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; … „
Dumitru Hrubă începe cu un „ CUVÂNT SENTIMENTAL – EXPLICATIV „, dorind să ne atragă atenţia că aici, în haloul spiritual al cărţii, se petrec lucruri importante care dau sens şi putere memoriei umane, adică fără vise, fără o ţină precisă, fără viziune nu se poate trăi în lume, iar aceşti oameni despre care putem citi în carte au avut un mandat divin pentru a schimba ceva în această lume. Aşteptările prezentului ne arată că de astfel de oameni avem nevoie, care să forţeze limitele.
Cartea parcă ar acoperi un gol în cultura generală a generaţiei „Internet şi Manea „, care nu are habar ce înseamnă o viziunea corectă asupra lumii, dar până la urmă viziunea aceasta din umbră va schimba lucrurile, dincolo de lipsa personalităţilor de lângă noi, care să doarmă în iarba câmpului, să mănânce cu noi şi să moară cu noi.
Privirea în istorie a lui Hrubă este necesară, răspunsul se impune de la începutul cărţii: până la urmă fiecare îşi va duce în spate crucea proprie, dacă nu – va fi silit.
Cartea merită citită pentru lecţia de viziune pe care o propune şi de care avem nevoie, chiar acum.
În aceste vremuri în care scriitorii sunt în căutare de subiecte, de sondaje, de preşedinţi de tot felul, în aceste vremuri în care scriitorii învaţă să se iubească cu greu, din nou. Scriitorul Hurubă le arată la toţi sensul, apostolatul la care a fost chemat scribul modern, chiar dacă nu o vrea şi chiar dacă este cu ochiul pe gloria de o clipă a lumii.
Poate că în această carte scriitorul ar fi trebuit să fie mult mai curajos cu ideile care stau în spatele marilor oameni ai istoriei, poate mai mult „ tupeu”, ca să mă exprim cu un termen la comod, pentru ca mesajul să fie şi mai puternic, chemând la o viziune proprie asupra istoriei, aşa cum fiecare dintre noi o merităm. Dar dincolo de toate, ne vom duce în spate crucea în fiecare zi ca pe o blândă povară ce ne schimbă în bine.

Categorii:Uncategorized

IMERSIUNE IMPOSIBILA


Felix Rian îşi cută sensul devenirii în volumul de versuri „ IMERSIUNE POSIBILĂ „, un volum girat de Editura „ Călăuza”v.b, Deva, 2004. Acest volum este legitimaţia pentru realizarea imersiunii în propriul destin, este scrierea care poate duce la o altă faţă a unui tânăr ce caută, bate, cere, cercetează în aceste vremuri în care omul se simte tot mai singur, în aceste vremuri în care fluturii dansează în imponderabil. Seriozitatea autorului este dată de versiunea în limba engleză, versiune care este meritorie şi poate acest efort este un semn că noua generaţie va trece de vămile Bucureştiului, de vămile celor care controlează destine literare cu instrumente de ev mediu. Noua generaţie de poeţi poate sparge zidul sonic, poate atinge limitele, dacă rămâne în regulile jocului impus de Dumnezeu.
Scriitorul Radu Igna are câteva cuvinte de încurajare pentru Felix, scrie cu multă căldură despre un poet care, deşi timid, totuşi are curajul de a porni în această imersiune pe ritm de jazz, în formule stricte, dar eliberatoare prin chiar regulile impuse.
Debutul este autoimpus de autor în formule aparent rigide de haiku şi tanka, formule optime pentru omul modern prins între ceasul deşteptător şi contul IBAN, între Europa şi Japonia, între posibil în imposibil. Această disciplină a formelor dă valoare poemelor, dă eliberarea de care poezia în sine are nevoie.
Ceea ce surprinde la autor este descoperirea realului cu o forţă a cunoaşterii remarcabilă. Acest real, în simplitatea lui, în durerea lui, cu umbrele sale este necesar pentru carnea noastră cea de toate zilele, acest real care se poate vedea prin ochiuri albastre, acolo la geam şi dincolo, a purta ochi pentru real este un fapt de viaţă care dă siguranţă.
Pentru Felix Rian tema ferestrei este una de a trece dincolo, de a pătrunde dincolo, de a descoperi ceţuri electrice, care să vestească sfârşitul iernii. Mişcare păsării pe o creangă albă pune lumea în mişcare, frigul devine fosforescent, adică reacţionează la privirea poetului.
Timiditatea autorului de a trece dincolo de geam, de a rămâne în aici, în acum, această timiditate şi tandreţe a sufletului produce poezie. Într-o lume a violenţei, într-o lume flămândă există poezia ca punct de sprijin : „ Deasupra de cer/ Fiinţe şi Cel ce e/ În veşnicie.”
Felix nu refuză decorul, nu refuză simplele obiecte, zăpada, oraşul Haţeg, păsările iernii, acceptă totul cu o forţă care stabileşte regulile poemului în forma impusă. Acceptarea acestora înseamnă putere într-o lume în care oamenii se îneacă în obiecte peste obiecte, flămânde şi neiertătoare. Ceea ce este important pentru autor este „ seara, albastră sticlă, dincolo de geam „ , adică creaţia. Mişcarea lumii, lumina vegetală, natura sunt atât de reale pentru Felix, încât parcă dor, dar şi eliberează.
Partea a doua a volumului se cheamă „Hârtii îngălbenite „, poemele scrierii cu gerul. Gestul renunţării la poezie, gest imposibil de altfel este cenzurat de gestul de a da drumul scrierilor în natura pregătită să le accepte. Lumea, pare în viziunea lui Felix, imposibil de se interesa de viaţa din scrierile sale. În viziunea sa : „ omul, vie structură monolitică mută/ cu creierul furnicat de efervescenţe, liniştit şi tâmp.”
Poate cel mai relevant poem este „ Glaciaţiune : Inundate blocuri în tonuri verzi/ Dedesubtul banchizei în derivă./ Scoici pe trotuar. Peşti alungiţi./ Cadavrul meu la masa de scris. „ Acest poem trădează un mare poet. Sinceritate. Poezia trăieşte doar când moare poetul la masa de scris. Este aici cheia unei opere care poate deveni.
Iarna este anotimpul de debut al poetului, dar adevăratul anotimp al unui poet este al unui pe care îl va atrage opera sa, hârtiile îngălbenite de nepoezia nescrisă a neninsului poem.
Dincolo de text răzbate forţa culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc reţeaua spirituală a poemelor. Este aici secretul unui scris cu fiinţa, care dă siguranţă în nesiguranţa lumii.
Căutarea divinului, deşi discretă, este totuşi pregnantă: „Scăldaţi în lumina originară”, un lucru ce scapă uneori omului, dar atât de necesar, e lumina necesară.
Efortul poetului de a deveni poate fi remarcat, dar uneori scapă de sub controlul regulilor fixe lucruri banale, fără sens, există o rupere de echilibru în aceste poeme care ar putea cădea în ruină, dar decizia aparţine autorului singurul care ştie regulile jazz-ului.
Poemul jazz, „Ocean „ pregăteşte poetul plin de forţă care poate încerca imersiunea în lumea – lume ca posibilă plată pentru visul – vis.
„ Strângând fiecare în palmă, la trezire/ Drahma coclită primită în vis „
Bine ai venit în ţara poemului, Felix !

Categorii:Uncategorized

TRAGICUL SI CRESTINISMUL


Gabriel Petric încearcă să urmeze firul cugetării critice şi teologice româneşti în cartea „ TRAGICUL ŞI CREŞTINISMUL „ , girată de Editura „ Emia „ – Deva, 2005, o carte care îndeamnă la reconsiderarea celor doi termeni: tragic şi creştinism, la legătură dintre aceştia, la rezultatul care poate ridica vălul de pe tainele care ne macină atât timp cât nu vom accepta salvarea noastră ce vine din trăirea după un model de viaţă creştin.
E o tensiune în această carte, dar şi o descoperire a frământărilor pe care le încearcă fiinţa umană în faţa lucrărilor lui Dumnezeu în lume şi descoperi brusc că pe mulţi oameni de cultură i-a frământat problema aceasta, că au fost atinşi de întrebare, de revelaţie, de lacrimă …
Autorul aduce şi un argument pentru cartea sa şi pentru tragicul ce există în lume ca mod de trăire a suferinţei la limitele ei posibile, în tangenţă cu valorile creştine care rezolvă ieşirea noastră „ la loc larg „ cum este scris în Biblie.
Pornind de la faptul că în lume cercetarea raportului tragic / creştinism este abordat cu mult curaj, Gabriel Petric se lansează spre o temă nu prea atacată în cultura română, dar de fapt explicabil, având în vedere istoria noastră şi perioadele acide prin care am trecut, tragice raportat la istoria altor popoare şi în căutare de valori creştine permanent.
În spatele cărţii se află o bibliotecă, o „ arcă „ de cărţi citite şi studiate de autor pentru a găsi răspunsul, de la filozofia veche la cărţile moderne, nume „ grele „ care au căutat răspunsul la tensiune tragic / creştin.
De fapt studiului lui Petric este unul sinuos, unul care îşi caută o cale de navigare printre valorile creştine aşa cum apar ele în Biblie şi mai ales în Evanghelie şi valorile creştine aşa cum au fost rafinate de intelectuali de mare calibru. Este în această abordare o tragedie în sine pentru că în general Cuvântul are întâietate înaintea operei unor intelectuali, filozofi, cărturari, teologi, tensiunea este, deci, şi mai mare. De fapt marea provocare a creştinismului pentru om este trăirea, nu filozofarea, fapt recunoscut de autor.
Cartea redă modul cum această temă este reprezentată în cultura română în toate formele ei de manifestare, lucru meritoriu, de altfel. Autorul a renunţa intenţionat la viziunea proprie, căutând să construiască o viziune a românilor asupra temei prin modul cum atacă şi tratează scrierile din cultura românească, prin modul cum sunt lăsaţi lăstarii temei să –şi urmeze calea prin meandrele gândirii naţionale, iar rezultatul este unul pe muchie de cuţit, spectaculos în planul dezbaterii, dar timid în planul soluţiilor individuale.
Autorul apelează la sursele bibliografice româneşti, la cercetarea temei din perspectiva hermeneuticii textului biblic şi posibilitatea acceptării unui tragic creştin, în ciuda făgăduinţelor din Biblie, care sunt „ non – tragice „.
Se declanşează aici un paradox în tratarea temei, dar în creştinism paradoxul este regula, pentru că Dumnezeu este şi jertfa, dar şi preotul care iniţiază şi realizează jertfa, un paradox neînţeles de om, dar care acceptat duce la salvarea omului. Poate o abordare mai profundă din perspectiva teoriei paradoxismului, ar fi fost mai acceptabilă, având în vedere şi lucrările lui Florentin Smarandache, un alt român care abordează esenţele gândirii din perspectivă modernă.
Gabriel Petric ne introduce în fenomenul tragic al lumii, dar şi al sufletului românesc aflat în matca divinului, adică acasă.
Problema esenţială a cărţii este problema tragicului creştin, o problemă greu abordabilă şi o problemă de conştiinţă a creştinului care trăieşte după modelul divin. Tragicul creştin este pus în antiteză cu tragedia greacă şi zeii care dominau credinţele vechii Europe înainte de creştinism.
Cartea pune în valoare sensul existenţei, un sens necesar, pentru a ajunge la starea de Dumnezeu în fiinţă şi persoană. Sensul existenţei rezolvat ar duce la acceptarea istoriei ca mod de a ieşi din timpul nostru limitat de oameni în căutarea Paradisului pierdut.
Cartea ne ajută să ne apropiem de ipostazele „ căderii „ şi ale „ libertăţii „ în Biblie, pornind de la epopee şi atingând tragedia.
De la căderea îngerilor la căderea omului, păcatul care a afectat lumea, la eroii tragici ai credinţei, de la Iov la Hristos, care deschide perspectivele, care rezolvă tensiunea.
Autorul ne lasă să vedem în Hristos divina tragedie în jocul acelor perspective, dar ideile, aşa cum am arătat, sunt extrase din lucrările realizate de cultura română.
Personal aş aprecia că în creştinism nu există „ tragedie „ în sensul filozofiei clasice, ci suferinţa este modul de cunoaştere profund dat omului, de fapt Dumnezeu chiar afirmă despre Fiul Său că îl va învăţa prin suferinţă, e de fapt singura modalitate certă prin care omul învaţă de la Dumnezeu. Atâta vreme cât Hristos stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru om, era nevoie să cunoască tot ceea ce îi este dat omului şi nimic să nu-i fie străin, pentru ca această mijlocire să poată avea finalitate efectivă, în plan real pentru noi.
Toate acestea sunt explicate la modul profund de Apostolul Pavel în epistolele sale către Romani şi către Evrei, cărţi teologice care stau la baza credinţei creştine, dar şi de Hristos care a acceptat patima sa conştient, pentru a împlini Scripturile. E aici planul lui Dumnezeu şi din această perspectivă Petre Ţuţea avea dreptate, o babă pe genunchi într-o biserică de lemn, la ţară, un om simplu acceptă salvarea prin credinţă, se smereşte, pentru a fi înălţat.
Poate, această temă a tragicului în creştinism, trebuia tratată din perspectiva teologiei biblice care a rezolvat problema sensului în istorie.
Modul de tratarea temei este, însă, unul elitist, cu termeni greu accesibili omului obişnuit, ceea ce face din carte una greu abordabilă, autorul limitându-şi sfera de cititori cu toate că tema abordată este interesantă pentru creştinul trăitor. În cartea „ 1 Corinteni „ Apostolul Pavel pune de fapt accentul pe diferenţa majoră dintre înţelepciunea umană şi înţelepciunea lui Dumnezeu, o diferenţă tragică, pentru că înţelepciunea omului nu poate rezolva problema sensului existenţei.
După citirea cărţii realizezi cât de mulţi oameni de cultură au tratat temele Bibliei, ca teme venite de sus, cât de mult au fost „ apăsaţi „ de aceste teme.
Putem cita, referitor la Iov: „ Privit din interiorul credinţei – notează Il. Mălăncioiu – , Iov nu este un personaj tragic, de vreme ce Dumnezeu îl verifică în vederea salvării „
Apoi autorul, lăsându-se pe mâna cărturarilor români, scrie despre confruntarea din cartea „ Dialoguri de seară „ ca un colocviu spiritual de mare interes între părintele Galeriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, la schimbul de replici dintre aceştia, referitor la condiţia sufletului eliberat de trup, la finititudinea care se menţine şi după eliberarea din trup. Sunt teme profunde, dar rezolvate de creştinism încă din primul secol.
Gabriel Petric abordează tema cărţii din perspectiva culturii române atinsă de ortodoxism, lăsând o mare zonă neatinsă, zona culturii abordată de creştinii evanghelici, nou – testamentari, poate dintr-o obişnuinţă „ clasică – tradiţională „ în cultura română, dar fenomenul creştin în România nu poate fi limitat doar motivat de această tradiţie, el există pur şi simplu şi România este un model de îngăduinţă creştină puţin acceptat şi aflat în Europa, acesta fiind un dar de la Dumnezeu pentru noi, privit din perspectiva providenţei istorice.
De exemplu, autorul nu face referire la scrierile lui Richard Wulbrand deşi acesta este tratat ca unul din marii creştini ai lumii şi poate unul din creştinii care au trăit tragedia credinţei în comunism, acceptat ca atare pe plan mondial. Sau poate Iosif Ţon, un alt autor creştin profund care abordează prin scrierile sale valorile creştine.
De fapt influenţa creştinismului din est asupra culturii române este accentuat, limba slavonă a fost prezentă în Biserică până la începutul secolului al XX –lea, iar slavona era ceea ce este acum engleza pe plan mondial, în această parte a lumii.
Dincolo de toate, cartea este un moment de sărbătoare, o recapitulare a modului cum Dumnezeu a lucrat în cultura română, cum s-a deschis El oamenilor, iar bibliografia pe care s-a bazat autorul este una impresionantă, stufoasă, densă, dar şi argument pentru credinţă, pentru acceptarea valorilor creştine.
Ar fi de apreciat şi aspectele mai puţin fericite alte cărţii: elitismul, limbajul rece, reflexiv, cu termeni care provin din teologia profundă, construcţia doctă a cărţii şi depărtarea uşoară în acest mod de Biblie, pentru că Biblia se interpretează tot prin Biblie.
Din acest punct de vedere trebuie să vedem şi mesajului lui Hristos, eliberator: veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi, scris pe paginile Evangheliei.

Categorii:Uncategorized

PASARILE PLANG CU ARIPI


Volumul de poezii PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI, de Constantin Stancu, este împărţit într-o trilogie lirică, de irepresibilă, fascinantă forţă de sugestie, începând chiar cu nivelul titlurilor: 1. Crini de nisip, 2. Păsările plâng cu aripi, 3. Dincolo de retina apei. Acest volum marchează o etapă importantă, în evoluţia scriitorului haţegan: scufundându-se în originaritatea elementară, a Mumelor Creaţiei – aer, apă, foc, pământ – întru zidirea efigiei-castel a Fiinţei Româneşti: „cum deasupra Hunedoarei răsare/ castelul de aer, de foc, de apă de pământ” – cf. Castelul, p. 22 – se face tranziţia a-dinspre aplecarea către viziunile, înăbuşitoare, asupra materiei, de la miopia senzorială, obsedată de banalul obiectual şi de la infernala scufundare a Duhului, în artificialul sintetic al urbanizării, care infestează până şi timpul: „Miroase a timp sintetic ars undeva/ la marginea oraşului”, cf. Secundele dilată pupilele, p. 69 – de la oribilele şi cosmic-inconştientele crime diurne/rutiniere: „mielul miroase neştiutor/ sângele celorlalţi miei/ tăiaţi înaintea lui” – Odihnă pe malul ierbii, p. 62, ori de la irespirabila năclăială a zonei mâlului/nămolului, nisipului şi cărnii/lut, întru care se îmbie până şi ideile: „Ideile îşi descoperă un trup de carne”, cf. Idei de carne, p. 68, sau: „Cineva sparge amfora/ în care un olar barbar/ a închis un pod de piatră/ca o linie a norocului” – cf. Podul de piatră, p. 58, „o carne tot mai nouă creşte pe oasele mele” – cf. Pământ străbătut de neuroni, p. 64 – în care pământul şi carnea, omul şi lutul intră în, parcă, pentru vecie condamnarea la indistincţie, se îngemănează cumplit, ca sub blestemul fără final soteriologic… – până şi umbra capătă carne, şi asta, chiar în „prefaţa” Apocalipsei: „dar va veni o zi/ în care va sângera şi carnea umbrei” – cf. Carnea umbrei – p. 107- prefigurându-se, totuşi, o mistică eterizare a sângelui (asemănat cu roşirea răsăritului soarelui-lume nouă/re-spiritualizată: „când plasa pescarului şi vântul de primăvară/ se vor înroşi de răsărit” – Amfora din ochiul stâng, p. 40 – dar şi cu transfigurarea, prin moarte/sângerare, a Dacului-Decebal, în forţă de rezistenţă spirituală/rebeliune anti-marterială/reacţionarism demiurgic, în Duh Tutelar al Patriei Sacre: „pata de sânge a dacului/ pe sandaua centurionului” – cf. Seminţe de oglindă, p. 52), întru transfigurarea fiinţială („Înţeleg de ce umerii acestui secol/ sunt de aur,/ de ce toate dispar într-o pată de sânge” – cf. Ploi efemere, p. 35) – sau: şi producându-se, astfel, ritualistic, re- „învăţarea cărnii cu tăcerea” – cf. Zbor într-o vocală, p. 34 spre vizionarismul de înalte purităţi şi plutiri şi superioare arderi spirituale („Mirele, cu trup de păpădie/ sufli spre el şi se risipeşte-n/ zăpezile neîmplinite,/ rămase-n aer, între punctele cardinale de gheaţă./ /Vinu-n pahare se preface-n flacără,/ numai pe cer – aripi” – cf. Numai pe cer – aripi, p. 86, sau starea de retragere a oricărei manifestări de violenţă/ expresie a actului trăirii, în indicibilul non-respiraţiei/ non-manifestării cvasi-sanctificabilă sau buddhiste: „O fereastră de păpădii, nu respira, nu vorbi, ţine vântul în pumni” – cf. O fereastră de păpădii, p. 89 – de suave şi grave avânturi celeste (de la „răsuflarea ca trupul Anei topindu-se-ntre cărămizi” , cf. Cal pe o monedă veche – sau „poezia nu rezistă nămolului din fundul râului”- cf. Poesia, p. 74 – la: „ninsoarea cu pleoape” – cf. Ieri a nins cu pleoape, p. 59, sângele eterizat: sau pseudo-caligramele de tipul În ceruri, p. 73: „păsările plâng cu aripi” – culminând cu „mersul pe timp/ ca mersul pe ape“ – cf. Mersul pe ape, p. 79, sau seraficul poem metapoetic al zăpezii/ ninsorii – împărţit între Fulg îngenuncheat, p. 27, din primul ciclu – Crini de nisip: „Dacă zăpada te acoperă,/ rămâi puţin înfrigurat/de teamă să n-o topeşti” – şi poemul desăvârşirii metafizice, şi el împărţit între textul Misterul pe vreme de viscol, p. 76: „în inimă port cristalul în care/închis este un fulg”, respectiv poemul Necruţătoarele ninsori, cf. p. 112, din ultimul ciclu – Dincolo de retina apei: „Copiii sunt închişi într-un cuvânt/ dintr-o limbă necunoscută,/ umbra lor se rostogoleşte spre noi planete.// Copiii, ca pe un fular,/ duc pe umeri Europa/ (…) noi nu înţelegem,/ trecem prin necruţătoarele ninsori”.

Iarna/ninsoarea, încă din acest volum sl lui Constantin Stancu, a devenit spaţiul mitic, locul iniţierii întru mântuirea de gravitaţia păcatului lumii. Faza escatologică a universului, adică garanţia pregătirii lumii pentru Marele Salt înapoi, întru Paradis, va fi marcat de vremea-nevreme, când „soarele-i un fulg mare/ ce nu mai ninge,/ nu mai ninge…” – cf. Umbra destinelor, p. 117 – refuzul de a ninge nu mai marchează, ca-n eminesciana Scrisoare I, moartea termică a Universului – ci mistica chemare, misticul semn, prin care Dumnezeu opreşte destinele curgător-trecător-arzătoare, întru Paradisul non-curgerii/non-trecerii/non-arderii…

Trecând peste micile derapaje semantice (prin care mesajul poetic este banalizat şi sărăcit, scos din ritmul sacru al ritualului), mici stângăcii/rateuri/non-desăvârşiri – de tipul, să zicem: „fiecare adolescentă îşi pune-n lobul urechii/ un ceas deşteptător”, cf. Pământ străbătut de neuroni, p. 64, sau: „din cer cad aripile/ păsărilor migratoare”, cf. Dor, p. 56 etc. – poezia lui Constantin Stancu începe a fi un discurs unitar, pe care doar respiraţia inspiraţiei îl fragmentează în poeme. Un discurs despre Forţa Demiurgică a Omului, a-fie de afundare empathică în bolgiile terestro-senzoriale, ale unui univers în care fiinţa Omului şi a Pământului sunt consubstanţial-întrepătrunse – ori de scuturare de pământ, întru Lumina Logos-ului Justiţiar-Re-Armonizator, Logos Drept/Îndreptător şi Eliberator întru Mit/Ritual pentru Recuperarea Paradisului: „lumina dilatată de gândurile noastre,/ îl împinge mai încolo cu un destin,/ spre firul cu plumb al cuvântului…” – până la retragerea „în măr” (adică, dincolo de şansa dată demonului, de ispită/ispitire, sub expresia “destinului”…ca determinare exasperantă!) – cf. Retragerea în măr, p. 65 – dincolo de păcatul cu efect dezagregant de Piatră – întru Nisip: „piatra moare încet/ ca un ţipăt de nisip” – cf. Ţipăt de nisip, p. 97 – până la recuperarea Copilului Originar/Sufletul Cosmic Originar: „Vei asculta strigătul dintâi al copilului/ care ai fost” – cf. Dincolo de retina apei, p. 103 – determinându-L pe Dumnezeu să-şi facă din nou simţit/audibil MITUL EFECTIV/EFICIENT, Marea Poveste a Revelării Paradisului/Grădină a H esperidelor, cu Mere de Aur/Scări Mistice ale Ierarhiilor Sfinte de Lumină: „dar peste toate se aude/ glasul vânzătorului de fructe,/ care-şi vinde primele mere de aur…” – cf. Picură timpul, p. 108.

„Vânzarea primelor mere”, cu „trupul arcuit peste noaptea din care au fugit arborii”, a devenit nu fenomenul sacral-ritualic/ritmic, de reluare a Ispitirii, pentru re-pornirea Timpului Istoric – ci tocmai opusul Ispitirii: MAREA OFERTĂ DIVINĂ A CUNOAŞTERII DESĂVÂRŞITE, ca răspândire a Harului Extazei (întru re-comuniunea Lui Dumnezeu-Creatorul, cu Omul-Creatură, care a trecut prin toate bolgiile re-iniţierii întru Originaritate…) – acolo unde fusese încordarea ne-ascultării, spre deversarea Paradisului în mlaştina Lumii…Merele nu mai sunt suite în înălţarea Ispitirii/Pomului-Măr, ci merele de aur sunt quintesenţa revelată şi dăruită, unui Adam Protogonos care a înţeles că Ascultarea de Fructarul Cosmic este echivalentă cu Revelarea Propriei Fiinţe Autentice – “Sinea” noiciană…

Atât de frumos-expresiv numita carte a lui Constantin Stancu – Păsările plâng cu aripi – este, în definitiv, un mic tratat despre necesitatea PLÂNSULUI/AMINTIRE/PURIFICARE A MUGURILOR DE ARIPI (rămaşi intacţi, îngropaţi în umerii noştri!), pentru a-ţi/a ne recăpăta STATUTUL DE PASĂRE/PĂSĂRI/ÎNGERI DE NINSOARE. Un mic tratat, conţinând descrierea ritualului de re-găsire de sine, dintre „neuroni” şi dintre ipostazele lutului/senzorialităţii – conţinând, deci, îndemnul dublu – pentru sine şi pentru omenire – de a re-învăţa starea de ieşire de sub destinul/determinare, şi de a reînvăţa zborul spre Sinea Cosmică.

Autor

Prof.dr. Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

PARANOIA ORHIDEELOR


În cartea sa „ GLIFE TRANSILVANE „ poeta Elena – Daniela Rujoiu – Sgondea reuşeşte să prindă într-o formulă unică termenii risipiţi prin pădurea luxuriantă a zilei, să concentreze în versuri echilibrate evenimentele care îi marchează ochiul sau inima, să scrijelească în piatra secundei mesajul care se vrea mereu ultima şoaptă.
Cartea a apărut în condiţii grafice bune, ca o bijuterie transilvană la Editura „ LIMES „ din Cluj – Napoca, în anul 2008 şi poartă recomandarea poetului Eugen Evu.
Poezii delicate, dar păstrând ceva puternic în cuvinte, ne prezintă o poetă dinamică, precisă şi îndrăgostită de viaţă. Poezia este un mod de comunicare prin formule scurte şi tandre care surprind misterul ce învăluie fiinţa, căutând relaţia profundă dintre oameni.
Încercând să se aşeze comod în logica de haiku a sensibilităţii nipone, poeta se îndreaptă elegant spre natură, spre timp, spre apa Streiului, spre înger, spre Transilvania în care descoperă paranoia orhideelor şi culorile vii ale cuvintelor. Oglinda poeziei este intensă, uneori aceste poezii îşi pierd titlul rămân ceea ce sunt vers pur sau rememorarea empatiei, ori dorul după fiinţa unică a celor doi: ea şi el uniţi de miracolul frumuseţii, glife în piatra timpului.
Cartea are un motiv pertinent: cuvântul care trăieşte, ţipătul pe cer.
Regia poeziei în acest volum ne descoperă că poemele scurte rămân unitare cu toate că volumul are mai multe părţi: Glife Transilvane, Motive Nipone, Paranoia Orhideelor, Seminar Auriu.
Titlurile sunt alese aici cu nobleţe, au în ele cifrul poetic.
Versurile puţine ard încă, cenuşa sensului pluteşte în anotimp, simţi teme şi motive poetice eterne, care vin de departe şi formează o plantă agăţătoare în care poeta vrea să cuprindă cititorul, braţe nevăzute care caută jumătatea pierdută în lume: oglinda rătăcită, lumina bătrână, vrabie captivă, fruntea dimineţii, poemul fiecărei zile, vis alb, vagul miros al stelelor, lacrima vântului, lumina …
Chiar dacă ar părea că există o anumită superficialitate în aceste motive de haiku, autoarea descoperă adevărul care prin realitatea lui aduce amarul fiinţei: „ Cu banii / Stăpânului / Nu-ţi cumperi / Libertatea „
Poeta nu pare interesată de marile teme ale existenţei, de idei filozofice adânci sau idealuri de excepţie, ea acceptă existenţa şi o caută în simplitatea ei, în căldura zilei sau a revelaţiei instantanee. Poeziile pun în evidenţă dinamica sentimentului, mişcarea febrilă a gândului încărcat de speranţă, o iubire secretă care musteşte în vers, caută ieşirea dar se cristalizează într-o formulă lirică adâncă , o intimitate visată: „ La parter vrabia / Face cuib de toamnă / Pumnul meu mic / la subsuoara ta. / „
Autoarea se lasă purtată de valul versului înţelept care are ca miez un secret, unul tainic: „ Iubeşte-l pe aproapele tău …/ Eu îl iubesc plus egal pe cei / De departe … / „ sau
„ Îmi ascult corpul / Dimineaţa / Ca o cochilie în care / Răsună oceanul / Primordial / .
Există în volum poezii în oglindă, variantă în limba italiană a poeziilor scrise în limba română, ceea ce deschide brusc şansele acestei poete care îşi asumă riscul de a migra înspre o cultură mai profundă care apreciază lirismul ca prezenţă în cetate.
Prof. Leonardo Saraceni scria în anul 2007 despre Elena – Daniela: „ …fiecare poet se povesteşte pe sine însuşi, vorbind despre alţii, şi inventează prin alţii lumea lui intimă, în căutarea unei inimi care ştie să asculte … şi spune … ultim universal, pulsaţia inimii, absolut şi etern, închisă ca o perlă în cuvintele poetului. „
Poeta e generoasă, a tradus din opera poeţilor din Transilvania: Ion Chichere, Eugen Evu, Ion Urdă sau a tradus din italiană poeme de Maria Tereza Liuzzo, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio, a obţinut numeroase premii la diferite concursuri literare naţionale sau internaţionale, are proiecte literare importante şi semnificative, e în plin proces de edificare a operei sale care pare să se deschidă spre ceva mai profund, să-şi găsească locul în care poezia înfloreşte precum floarea.
„ Ceea ce descoperim prin trădare / Ne poate salva / Iubirea fiind vindecare / De Altcineva, / Altceva. „ E o teamă de îngeri la atingerea iubirii absolute sau poate un mit conservă secretele lumii în aceste poeme scurte, concluzii pentru un poem nesfârşit, fără titlu, spre care se îndreaptă, de fapt, opera acestei poete care priveşte orhideele în nebunia lor de orhidee.
Ea se predă sinceră anotimpului, are fervoarea deschiderii spre înviere: „ Spiritul meu desculţ / Culege măcieşe şi zmeură … / „
Arta poetică este subtilă la Elena – Daniela, ca o caligrafie veche şi fragilă ce atinge piatra dură, priveşte spre înălţimile poeziei cu sinceritate şi curăţie, acceptă intimitatea ca pe o temă serioasă, căută să migreze spre un teritoriu cât mai profund unde jumătăţile vibrează sub culorile şi nebunia orhideelor.
Dar, în Groenlanda, orhideele par ar fi invizibile din cauza purităţii zăpezii, pentru a ne reaminti o temă preferată de poetă.

Categorii:Uncategorized

BUCURIA DE A FI COPIL


Ioan Evu iese din carapacea adultului care priveşte prin haloul poeziei spre viitor şi îşi asumă riscul de a scrie poezii pentru cei mici, sunt amintirile unui pitic din vremea bună când era mai mic, adică mai curat, mai dornic de dragoste şi de căldură. O face în anul 2006, când publică la Editura „ CĂLĂUZA „ v.b.- Deva, o carte aparent simplă pentru un poet, dar, de fapt, mult mai complicată deoarece poetul matur, format, trebuie să-şi asume gândirea unui copil ieşit din ceaţa naşterii şi a primelor zile de după şi să accepte că lumea este cu adevărat frumoasă şi bună, ceea ce, să fim sinceri, adulţii nu prea mai cred, după …
Asumarea acestei stări cred că a fost benefică pentru autor deoarece a adus ceva echilibru în scrisul său, în modul de a vedea lumea şi de a-şi asuma responsabilităţi. Copiii au pretenţia de la cei mari ca aceştia să –şi asume responsabilităţi în ce priveşte acţiunile lor, care pendulează între cunoaştere parţială şi necunoaştere. Dar povestea este veche, omul a rămas copil în faţa lui Dumnezeu, structura este aceeaşi, doar păcatul dobândit în timpul vieţii trăite ca adult, face diferenţa …
Cartea este una senină şi se bazează pe elementele care fac lumea mai frumoasă: naivitatea, întrebările care vin pe buzele copilului, atitudinea mamei, căldura bunicii, şotiile, jocul pisicii în mijlocul universului, atâtea lucruri pe care noi le-am uitat. Ioan Evu îşi reaminteşte cu drag de ele, renunţă la metafora încrâncenată şi acidă şi se sprijin pe limbajul de început de lume, cu flori, pădure, soare, pisic, rândunele, greieraş, ariciul dansator, sunetul clopoţelului, colindul, căţelul blând şi jucăuş, păpuşa ce pare vie şi răspunde întrebărilor …
Căldura din versuri e una benefică, iar fraza simplă, dar curată, deschisă spre natură şi spre lumea blândă a animalelor pline de dragoste, dau cărţii un sens, sensul de a crede că există ceva mult mai … înalt pentru piticul care stă în mijlocul acestei lumi, pe care o vede din aproape, prin perspectiva dragostei, ca normă în univers.
„ Când o zăresc din poartă şi alerg / ca mânzul care zburdă pe colină // să o întâmpin pe bunica mea, / făptura ei se umple de lumină … „
Mişcarea şi viaţa au culoare în versurile acestea simple:
„ Un bondar setos, nevoie mare, / soarbe rouă din pocal de floare // Din căuşul mic al unei frunze / beau răcoarea zece buburuze. „
Desigur că în această lume este nevoie şi de învingători, adevăraţii învingători, fără tăgadă, biruitori:
„ În livadă, sub un pom, / e un greier campion. „ Campionul cântă, toţi adorm, până şi eternul Grivei, nume parcă predestinat regatului curat al copiilor …
Poate vine şi vremea marilor întrebări pentru pitic, el se emancipează şi ştie să pună întrebări grave, adânci, sincere şi cu ţintă, din logica lui curată, nepătată de răspunsuri facile, dovadă că piticul are nevoie de o relaţie corectă cu tatăl, dar şi cu oamenii maturi, în general …
„ De ce tac frunzele, când pier ? / De ce nu cresc copacii-n cer ? / … De ce o fată m-a întrebat / că ea de ce … nu e băiat ? / … / De ce – din stele câte sânt – / nu este pace pe Pământ ? „
Poeziile au multă muzicalitate, aduc multă lumină în mintea copiilor şi relaxează mintea celor maturi care uită să mai pună întrebări, ei au doar răspunsuri pentru toate, chiar dacă aceste răspunsuri nu aduc pacea pe Pământ …

Ioan Evu a scris o carte potrivită pentru cei mici, titlul este unul şugubăţ, interesant şi impune multă gravitate în relaţia om matur – copil, o relaţie care poate fi şi alta, dacă oamenii ar accepta că aceşti „ pitici „ ştiu să pună întrebări importante. Unele poezii pot şi au fost puse pe note de Ioan Evu şi au devenit cântece de legănat mintea celor mari.
Poetul a vrut altceva şi a reuşit, o carte plăcută pentru copii: „ AMINTIRILE UNUI PITIC DIN VREMEA CÂND ERA MAI MIC „.
Oare poetul ca poet are amintiri din vreme când învăţa să scrie poezii îndrumat de Bunul Dumnezeu, care îşi punea mâna peste mâna poetul, cu multă căldură ?
Dar probabil că întrebarea mea de final nu prea mai are rostul, Dana cea zglobie, eroina unei poezii, o copilă, o pitică de vreo cinci ani, are replica : „ Astea-s poveşti de … adormit copii ! „
Dar nu se ştie, mulţi ne dorim să mai fim iarăşi copii …

Categorii:Uncategorized

ZORI SI AMURG


„ În dimineţi te voi cânta Doamne iar seara îţi voi înfăţişa în rugăciuni păcatele mele. Tot atunci mă voi ruga spre binele duşmanilor mei. „ – acesta este gândul de final al scriitorului Nicolae Uţică, pus cu multă încredinţare şi curăţie de inimă în cartea sa „ ZORI ŞI AMURG „ , carte pe care a ivit-o la „ Editura FOCUS „ – 2007.
E desigur o carte ca un ţipăt, ca un argument pentru viaţa unui neam din neamul românesc despre neamul Cocora, ce străbate istoria noastră, aşa cum multe alte ramuri au purtat rodul românesc prin timp.
E o carte de început şi de sfârşit, despre neamul care mereu şi-a căutat un loc în locul în care l-a aşezat Dumnezeu, cu tristeţi, cu iubiri, cu trădări, cu experienţe unice, totul dând sens locului din lume numit România.
Nicolae Uţică s-a născut la 7 mai 1957 la Bârca, judeţul Dolj şi a scris împins de o putere greu de oprit, dovadă şi cărţile scrise şi publicate şi poate alte multe texte ce s-au topit prin reviste sau alte publicaţii, au aşteaptă … Autorul a scris mereu cu ideea că are de făcut ceva important, dacă cei dinaintea lui s-au revoltat, s-au zbătut pentru a rezista, Nicolae a rezistat prin scris, a dat mereu un nou început, cu fiecare carte publicată, vieţii sale obişnuite ce a devenit altceva, tainic şi tandru precum zorii unei zile din ziua specială a lumii.
Scriitorul a simţit nevoia să dedice cartea aceasta soţiei sale Ileana, ce l-a ajutat să fie bărbatul care a avut ceva de spus celor din cetatea în care l-a pus Dumnezeu, în Valea Jiului, purtat de valul istoriei. Se pare că familia e o valoare importantă pentru scriitor, într-o lume care refuză dumnezeirea din cadrul unei familii unite.
Cartea este scrisă fără o tehnică literară căutată pe la elitele care uită de lumea de lângă noi, cartea e scris pur şi simplu, despre un mod de a trăi şi de învinge spiritual. Sunt piese de teatru ca „ Bărbatul cu două neveste „ sau „ Izvorul casei „ dar şi scurte fulgerării de scriitor în contact cu lumea din jur, cu propriul destin, cu umbra Cea Bună a lui Dumnezeu peste om. Aceste scurte fraze sunt adânci şi par influenţate de psalmi, sau de pildele din Biblie, din scrierile solomonice, de înţelepciune, de fapt mesajul este acesta , cu Dumnezeu este orice posibil pentru o familie.
Piesele de teatru sunt influenţate de spiritul de oltean al neamului din care se trage, încercări de a lega un dialog despre lupta în viaţă, despre rezistenţa prin valorile eterne ale literaturii sau credinţei într-o lume bolnavă ce are nevoie de injecţii de har, sau despre familia românească ce a rezistat în istorie prin lupta împotriva celor care distrug, care privesc, care nu pot iubi. Este o cronică sângeroasă a neamului Cocora, dar care nu a cedat. De remarcat şi starea spirituală a oamenilor, care sunt măcinaţi de patimă, păcat, curvie, toate căutând forma sublimă a revoltei adevărate împotriva manipulărilor din viaţă.
De remarcat în cartea lui Uţică şi portretele de români care au scris mereu despre problemele fundamentale ale tării, ca portretul de jurnalist făcut lui Ifimie Nesfântu, ce a răscolit România până la vatră că să aducă mesajul de durere al căderilor de fiecare zi şi fiecare epocă.
Simbolic personajele din carte, cred, reale, poartă în ele dorul după libertate, materializat în imboldul de a călări un cal printre maşini, pe şoselele care nu duc nicăieri. Această libertate, însă, poate duce la nebunie, nebunia de a fii liber în ţara ta.
„ După ce am păşit pe Lună ne-am dat seama că mai avem multe de învăţat despre Pământ. „
Legătura scriitorului cu marile personalităţi ale lumii, prin opera lor scrisă, e o legătură cu veşnicia:
„ Poezia lui Rilke m-a fascinat: Cerul a venit mai aproape de pământ iar suspinele s-au înmulţit în nevăzutul şi mângâietorul extaz cosmic „
Privind spre lume Uţică exclamă:
„ Ce săraci sunt oamenii bogaţi material şi fără Dumnezeu ! „
Peisajul în care se mişcă oamenii lui Uţică este unul obişnuit, aproape banal, fără mari elemente de decor, o masă, o maşină de scris, două scaune, motoferăstrăul, un pat simplu, în mijlocul acestui decor se mişcă o lume prin istorie. Uţică nu are nevoie de argumente exterioare, el le are pe cele interioare, pe cele care duc istoria mai departe. Numele personajelor lui Uţică sunt obişnuite: Florin, Elena, Bebe, Claudia, sunt cele care fac viaţa adevărată în România în orice timp.
De remarcat şi icoana, sau portretul Costică Cocora, sau a altor străbuni, care nu au fost îngenunchiaţi de vremuri.
Uţică a scris mai multe volume de poezie în anii trecuţi, şi asta se simte în cartea sa de teatru, eseu, aforisme, de portrete, de laudă.
Poetul e prezent prin idee, prin revoltă, prin fulger interior.
Căldura cuvântului scris de Uţică este originală şi asta dă consistenţă cărţilor sale, dă puterea de a rezista timpului. Scrierile sale despre Valea Jiului au fost esenţiale şi aduc fapte care se doresc a fi uitate de unii dintre noi, ca aceasta scriere „ Valea Jiului – Vale Plângerii „, 2000, dar faptele adevărate fac România să fie ceea ce este …
„ Sunt nebun pentru şi faţă de Dumnezeu. Cu nebunia –n sânge am trecut veacul şi mă consider bogat. „ – e un fel de mesaj pe care scriitorul îl lasă celor care citesc despre secretul de a fi român …

Categorii:Uncategorized

CRONICA TV


Moto: Oemvei ( derivaţie lingvistică de la OMV ), vietăţi carpato- diabolice cu înfăţişare umană, care au pus la cale afacerea OMV, cu ajutorul căreia România pierde miliarde de euro … ( Expl. Haralampy ) – citat din volumul ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM, de scriitorul Dumitru Hurubă.

Boala de a privi la televizor, de a te conecta la haosul lumii, la eroarea ei şi la căderea ei, la gloria ei şi la plânsul ei, boala aceasta este transformată de scriitorul Dumitru Hurubă în artă, arta umorului care vine din luciditate şi din tristeţea pe care o simte românul care priveşte la mediul în care îşi duce viaţa, se priveşte în oglindă şi vede efectele votului său liber exprimat, modul de a face democraţie într-o lume depinsă cu popoarele migratoare mai mult ca alte state membre ale U.E.
Adoptând din inspiraţie şi singurătate, din talent şi din responsabilitate socială, obiceiul de sta la sfat cu ţara seară de seară în faţa televizorului, scriitorul stă, priveşte şi râde, e terapia românului de a scăpa de vreo catastrofă personală, pentru că ideile vehiculate de tot felul de cetăţeni de onoare din ţara asta îţi pot provoca boli grele, greu de dus, greu de tratat, greu de … scris. Dar Dumitru Hurubă face din istoria imediată a României, din personajele publice personajele operei sale, cronica la emisiune tv., şi stă zi de zi încât istoria pare foarte apropiată, chiar intimă, iar întâmplările sunt parcă din familie, până la urmă nu mai au legătură cu legile, cu programele politice sau economice, cu sportul sau cu arta, sunt întâmplările din bucătărie, de pe balcon, de la masa de seară, sau de prânz, sunt întâmplările care ne marchează într-un fel au altul … E cronica tristeţilor noastre …
Meritul scriitorului aşa cum apare el din volumul „ ACOLO ŞEZUM ŞI … RÂSEM ( în faţa televizorului ), Editura „ CORVIN „ – Deva, 2006, este că îşi asumă responsabilitatea morală a personajelor publice din România prin faptul că ne provoca la râs, un râs al înţelepciunii, al fugii de incultură, de eroare, dacă nu chiar de păcat.
Aceste cronici publicate în volumul acesta, au apărut în revista „ România literară „, au menţinut tonusul iubitorilor de literatură care au avut ocazia să „ citească „ viaţa noastră altfel decât prin sisteme literare complicate. Dumitru Hurubă a avut curajul de a scrie consistent şi ritmic despre … nimic, făcând istorie din fraze care la ceas de seară au schimbat mintea telespectatorului român.
Cronica nu este una gratuită, în spatele faptelor se află de fapt viziunea unui om cinstit cu sine, e una caustică, dar cu o undă de lirism, la limita poeziei directe de zi, a poeziei trăite, sau la limita procesului verbal întocmit în adunarea generală a comitetului de bloc când sunt probleme mari de analizat, dar o cronică ce arde rana noastră, una ce te provoacă la reflexie, e asta lumea în care trăim şi, culmea, chiar e…
Realitatea intră în conică, realitatea e motiv de a idei mari, sau de râs, realitatea bate literatura, pare să sugereze Dumitru Hurubă şi personajele sale Haralampy, sau soţia sa Coryntina, sau …, personaje care aduc mişcarea în prozele acestea scurte, care cheamă umorul, sau absurdul, sau banalul la rang de capodoperă, personaje care definesc poporul ce aşteaptă personalitatea ce îl poate scoate din incultură şi lipsa de civilizaţie.
Replicile personajelor imaginare care privesc la spectacolul real de la televizor, sau poate personaje reale care trăiesc într-un mediu imaginar, limita este discutabilă, sunt replici care frizează absurdul necesar, sunt tuşele de culoare care dau perspectivă peisajului zilnic.
Răbdarea scriitorului este una remarcabilă, are puterea de a analiza, de a pătrunde ideea zilei, de a vedea dincolo de faptele imediate, dar cu armele comicului, cronica în sine are umor de calitate, ce depăşeşte băşcălia de Dîmboviţa, e replica discretă a bătrânului hâtru care ştie că viaţa e totuşi frumoasă …
Dumitru Hurubă e atent la formele care nu mai au conţinut din viaţa noastră, la incultură, la lipsa de dragoste a oamenilor. E greu să accepţi că de fapt, toate aceste personaje publice reale şi-au pierdut dragostea normală din vremuri normale, ele nu mai au organ pentru cel de lângă ei, pentru românul anonim care face istoria ţării aici sau în Spania, aici sau în Italia, aici sau aievea, nu mai au ochi pentru cei care trăiesc modest şi care duc povara fiecărei zile.
Adept al valorilor creştine, simple ca: înţelepciunea, calmul, răbdarea, bunul simţ, autocontrolul, omul care vrea binele posibil într-o lume imposibilă, autorul priveşte spre lume din perspectiva acestora, de aici umorul sănătos şi spumos, planuri paralele care nu se mai ating, bunul simţ al poporului care priveşte la televizor şi tupeul personajelor reale publice care fac televiziunea spectacol de teatru, fac diferenţa, iar acestea sunt zâmbete care permit o epocă mai suportabilă.

„ Noi apariţii editoriale bănuite din spuse televizate.
– Mircea Geoană: APĂRAREA LUI ION ILIESCU PÂNĂ ÎN PÂNZELE ALBE CU DUNGI VERTICALE. Vol. 1, ediţie de lux, legată în piele de cameleon.
– Emil Constantinescu ( fost Preşedinte al României) : MIRON COZMA – ULTIMUL GUNOI AL ACESTEI SOCIETĂŢI, volum de poeme sentimentale reciclate în primă audiţie la emisiunea „ % „ de la Realitatea Tv din seara zilei de 14 iunie.
– Miron Cozma: ÎNDRMĂTOR TELEVIZAT DE LINGUŞIRE INDIRECTĂ, primul volum din colecţia „ Eseuri psiho – flizofice „ , dedicat Preşedintelui Traian Băsescu.
– Mircea Geoană: MAXIME ŞI CUGETĂRI MEDICALE, Cap. „ Autismul şi formele sale de surzenie pesedistă „ , în curs de apariţie. „

Aceste exemple sunt relevante, fac parte din jocul acestor cronici sincere care îşi au rădăcinile în realitate.
Toate aceste întâmplări le-am trăit în acest veac, dar cartea lui Dumitru Hurubă le face mai suportabile şi ne transmite un mesaj important: sunt valori mult mai importante decât politichia, iar viaţa noastră este un dar, trebuie să ne-o trăim, dincolo de ce ne transmit posturile de televiziune, dincolo de emisiunea zilnică în care nu se mai întâmplă nimic important pentru noi, pentru că se întâmplă pentru ei, de parcă ar face parte dintr-un alt popor, unul ales … de umor…prin zâmbet …
Darul acestei cărţi e realitatea ca un pisoi jucăuş, ce se va urca pe acoperişul Europei, pare să sugereze scriitorul.
Dar el nu uită faptele de valoarea din societatea românească, le remarcă sincer, simplu, sunt necesare şi prin faptul că nu insistă asupra lor, le dă drumul spre noi, ca exemplu de a ne trăi realitatea, ca realitate. De exemplu moartea scriitorului Radu Anton Roman, cel care dus greul unor emisiuni importante pentru români prin mărturia tradiţiilor noastre cele normale, sau poate drama lotului de gimnastică a României, o mare pierdere pentru comunitatea noastră modestă şi normală de români într-o Europă în care ne căutăm locul, prin simplitate. Acestea sunt valorile care ne marchează viaţa, de multe ori trecute cu vederea de televiziunile de dreapta sau de stânga, de centru sau civice …
Dumitru Hurubă reţine prin contrast gesturile pline de căldură a oamenilor simpli, dincolo de marile evenimente din politichie.
„ Dar, dintr-o dată, se întâmplă ceva care ne smulge din faţa televizorului: dă buzna în sufragerie soacra lui Haralampy, femeie cu frica de Dumnezeu şi receptivă la suferinţele semenului. Ţine în mână o bancnotă de un RON şi-i zice ginerelui:
– Uite, dragu` lu` mami, am rupt din penzia me de-un milion ca să-l ajut pe domnu` Tăriceanu, că poate nu are de leacuri şi-mi pare că-i cam beteguţ, sărăcuţu` … „
Poate aşa ne tratăm de boala de a privi la televizor, în timp ce viaţa noastră se scurge în dreptul ferestrei reale de la apartamentul de bloc sau de la casa de ţară, construită pe acest pământ numit România …

Categorii:Uncategorized

SUFLETUL BOLNAV DE CARTE


Miron Ţic simte că lumea ne atrage şi ne respinge totodată şi că e nevoie de memoria cea de toate zilele pentru a rezista presiunii pe care o exercită veşnicia asupra noastră.
Prin cartea „ SUFLETUL BOLNAV DE CARTE „( aici repetiţia pare necesară ), lansată în lume la Editura „ AMURG SENTIMENTAL „- 2006, autorul adună ca într-o toamnă bogată, eseurile despre scriitori care au lăsat urme în evul acesta marcat de tranziţii, căutări, eşecuri, dar şi bucuria victoriei vieţii în ciuda uitării.
Nicolae Rotaru în „ Cuvânt înainte „ denumeşte eseurile ca picături de suflet, adică scurte atingeri delicate ale realităţii cu sufletul poetului sau al scriitorului în căutarea lumii pierdute de la începuturi.
Miron Ţic abordează cu maturitate şi mult talent, cu dragoste şi uneori cu patimă, în ciuda unei anumite detaşări, cărţile scrise prin vreme de autorii care au iubit viaţa aşa cum le-a fost dată. El este critic din dragoste de carte, o dragoste care duce la boala mirifică a ieşirii din tipare, la căutarea acelui ceva care schimbă vieţi.
În cuvinte clare şi fraze adânci prin economia textelor citite, dar şi a ocaziilor de a scrie pur şi simplu despre cărţi, eseurile fixează oameni, fixează opere, fixează timpul trăirii sale şi a celorlalţi dincolo de căutările politice ale istoriei în mişcare. De la Dumitru Hurubă la Olga Ştefan, de la umor la fragilitatea poemului neatins de rugină, de la cărturarul Artur Silvestri la poeţi mai puţin cunoscuţi în lumea literară, Miron Ţic a scris mereu despre cărţi ca despre minuni în vremuri de pace şi de război, ca despre suflete în căutarea cuvintelor risipite prin vremuri.
Miron Ţic prinde esenţa unor scrisori cu miez de candoare, caută să privească în sine însăşi, să prindă taina visătorilor din lumea de astăzi sau inocenţa din zborul de fluturi.
Ca să parafrazăm pe eseist sunt imagini rânduite de petale, sau poate dimineţile Domnului, dar şi modele ale unor oameni care au lăsat semne şi peceţi în lume.
Autorul observă sensibilitatea unor personalităţi în epocă, scriind despre Sofia Vicoveanca ca despre femeia cu inima în palme, cea care se deschide lumii şi prin poezie cu sinceritate şi bucurie, punând în vers dulcele gust al cântecului şi delicateţea florilor în primăvară.
Poet şi el, Miron Ţic vede în poemele scrise de alţii esenţa vieţii, ca în eseul „ Străluciri de rouă „ când reţine despre Silvia Butnaru că din dragoste o femeie îşi ipotechează viaţa cu un sărut.
Dar scrierile acestea atrag atenţia şi asupra umorului de calitate pe care îl lansează în lume Dumitru Hurubă cu ale sale „ Cronici TV „ din vremea zăpăciţilor de tranziţie, e o tuşă adusă erorilor noastre pe care trebuie să ni le asumăm.
Cartea tratează în secţiunea a doua viaţa scriitorului Nicolae Ţic, fratele eseistului, o scriere în oglindă despre viaţa scriitorului la români, faptul că indiferent de structura socială oamenii vor scrie folosind argumentele pe care vremurile le pun la dispoziţia lor, că, în adevăr, scrisul este o boală care îmbolnăveşte istoria, fără scriitori am fi mult mai săraci, deşi rămâne ca viitorul să poată aprecia dacă acele opere reflectă adevărul legat de timpul şi netimpul nostru.
Abordând viaţa unui romancier în vremuri dificile în această scriere de suflet, putem vedea că au existat copii care aveau în mâna dreaptă uneltele câmpului, iar în cea stângă o carte, că accesul la marile opere ale literaturii era unul dificil pentru cei umili şi că a existat o generaţia care s-a adunat cu toată energia spirituală pentru a se realiza în viaţă.
„ Miroane, fiecare carte are viaţa ei, filozofia ei. Bucuria şi suferinţa ei. Pe toate, ca autor le-ai trăit din plin şi i-ai aşezat în pagini nemuritoare. După ce i-ai dat cărţii zborul în lume, a venit vremea să te desprinzi de pulberile ei şi să suferi un timp, după care să-ţi deschizi iar aripile în lumea scrisului. Din acel moment, trăieşti pentru o nouă carte. Alte vise îţi dau târcoale şi acel sfârşit înseamnă un alt început .„ E un fel de testament pe care fratele Nicolae îl lasă autorului, e un legământ care îl marchează şi e unul valabil pentru tinerii scriitori care vor trebuie să ştie că omul ceea ce învaţă cu adevărat, învaţă prin suferinţă.
De remarcat la Miron Ţic legătura cu acest pământ, fiecare scriere are indirect un mesaj despre familie, despre biserică, despre Dumnezeu, despre pădure, câmpul verde care atrage eternitatea, oameni care dau lumină prin scrisul lor, umorul care sparge barierele, copilul care are deja dorul pentru marile cărţi, apoi trebuie adăugat că toate cărţile au fost lansate în istorie de edituri din Ardeal, sau de editori care erau sau sunt scriitori, poeţi, călători prin patria cuvântului românesc şi care au scris ei însăşi despre toate acestea, ca despre un fulger care străbate pământul.
De remarcat efortul lui Miron Ţic de a face din drama românească o scurtă cronică despre posibilitatea ca noi românii să fim parcă alţii, mai buni şi puţin mai eterni, ieşind din tiparele pe care ni le croiră străinii.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: