Arhiva

Archive for Aprilie 2009

Poem


FACEREA

Încerc să mă rup de ceea ce am fost,
mă sprijin cu mâinile de marginea stâncii,
sunt deja jumătate mineral, jumătate om,
simt durerea despărţirii şi îmbrăţişării …

Încerc să mă smulg dar tăcerea stâncii,
lipsa ei de vorbire,
mă ţine legat încă de-nceput,
carnea şi mineralul nu se amestecă,
dar va veni vremea apoi
când piatra va vorbi într-o limbă veche
pe care a învăţat-o cândva, demult,
când litere i-au fost săpate în carnea ei de piatră
chiar de mine,
cel ce va fi …

costy

Anunțuri
Categorii:Uncategorized

POEME DE IMBLANZIT FIARA DIN OM


Fără a râvni la omniprezenţă orgolioasă în paginile revistelor literare, fără a supralicita editorial – conform sloganului grafoman: „anul şi cartea” – CONSTANTIN STANCU îşi tipăreşte volumele la intervale de timp relativ mari. Răbdarea şi tenacitatea, specifice ardeleanului, cu care-şi construieşte universul semantic, îi asigură poetului haţegan o ascensiune constantă pe firmamentul unei lirici esenţializa(n)te.
Nimic gratuit, nimic superfluu în discursul său liric. Seriozitatea, aş spune, gravitatea poetului ce trudeşte la scrierea versului – într-un veac „tot mai puţin” – ne trimite cu gândul la înaintaşi iluştri, la texte vechi, la lecturi bine asimilate din varii domenii, tradiţionale, moderne sau postmoderne.
Deşi, uneori, de inspiraţie livrescă, poezia aceasta nu este ezoterică. Dimpotrivă, încearcă, şi reuşeşte să descifreze „un alfabet al tăcerii”. Pentru că poetul ştie că-n aparenta muţenie a cuvântului scris vieţuieşte intact spiritul uman dintotdeauna.
Din perspectivă lirică, semantica scribului are o conotaţie ironică, depreciativă. Scribul este scriptorul din vechime, cel care „transcrie” rece, sec, depersonalizat, evenimente şi fapte diacronice, pe când poetul este un mesager al sufletului uman, de natură imponderabilă. În poezia lui Constantin Stancu, scribul e întrezărit ca rod/semn al căutărilor şi frământărilor poetice. Prin vers, ca act intuitiv dar şi ca unul de conştiinţă, spiritul depăşeşte fatum-ul terestricităţii umane şi transcende spre o lume a esenţelor sacre.
„Pomul cu scribi”, evocat în poemul liminar al cărţii, este arborele ce face să rodească simbolicul fruct al cunoaşterii, cel prin care poetul ia cunoştinţă despre propria-i trecere, asumându-şi multiple interogaţii ontologice: „A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr,/ mâine voi fi o culoare”…
Forţa de penetrare, cu care poezia se reîntoarce în timp, dar şi înlăuntrul fiinţei, e impresionantă. Atent la distorsiunile vremii în care vieţuieşte, la seismele şi furtunile interioare – fără însă a se lăsa pradă dimensiunilor alienante ale acestora – Constantin Stancu scrie poeme de îmblânzit fiara din om.
Poemul său e o perpetuă privire înapoi dar şi o scrutare îndrăzneaţă a condiţiei dramatic-umane. Cu toate acestea, atmosfera degajată este una psalmică. Revolta are surdină. Chiar şi atunci când versul pare supus unor pendulari între real şi imaginar, între certitudine şi incertitudine, sentimentul e unul de împăcare, de acceptare pioasă, hristică a „limitelor” umane: „Am primit totul,// un strop de ploaie în care fusese închis cerul,/ am primit totul plus o mie de ani de pace,/ mi s-a luat totul,/ spălat de vânt printre resturile cetăţii,/…/ voi muri cândva,/ poate curat ca firul de nisip,/ poate murdar ca bobul de piper”… (Iov – pag. 46)
Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru Constantin Stancu o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a aluneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii: „Pe vârful muntelui,/ înconjurat de instinctele vântului,/ de animale sălbatice,/ pregătit să intri în alt veac,/ auzi pulsul stelelor/…/ câteva păsări îţi pregătesc memoria/ pentru lipsa de gravitaţie/…/ acolo, în singurătatea universului” (Avraam – pag. 130). Lipsa de gravitaţie sugerează desprinderea de avatarul cotidian şi evadarea în imponderabil, în diafan.
Fără tehnologii lingvistice sofisticate, fără artificii lexicale gratuite, discursul poetic e viu, împodobit de metaforă şi, tocmai de aceea, convingător. Dorinţa de a se situa, prin poezie, deasupra mundanului, într-un spaţiu unde cuvintele germinează firesc în lumină, îl defineşte pe Constantin Stancu drept poet orfic. Preocupat de căutarea fibrelor sale ereditar-ancestrale, el încearcă să recupereze, prin poezie, parte din paradisul dăruit omului la naştere sa. O posibilă imagine, transfigurată, a poetului şi a misiei sale, este cea a copilului, din poemul-parabolă intitulat Trupuri care ard (pag. 8): „Un copil ţinea pe umerii firavi un adolescent,/ iar acesta ţinea pe umerii săi de argint/ un tânăr frumos cu un chip de diamant,/ tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,/ cu un chip de aur,/ care şi el ţinea pe umerii săi pe cel bătrân,/ cu părul atins de vremuri,/ şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau/ cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,/ cum puteau picioarele sale firave,/ neînvăţate cu mersul adevărat, să aibă atâta putere…”
Din cele concluzionate mai sus şi din versurile citate, s-ar putea crede că poemele lui Constantin Stancu nu au aderenţă la realul cotidian/social…Vin să invalideze această concluzie eronată poeme ca: „Ştiri lichide”, „Politicon”, „Culoarea care se sinucide” sau „Măcelarul”…Iată o imagine decupată „brutal” dintr-o realitate nu mai puţin agresivă: „Cu mâinile pline de sânge,/ cu pantofii stropiţi de sângele animalului,/ cu haine mirosind a moarte,/ se apropie de calculator pentru ritualul de seară./ Apasă tastele cu tandreţe, ca un pianist, calculează profitul zilnic – ţipătul de durere/…/ Lângă carcasa calculatorului, toporul plin de sânge…”
Volumul „Pomul cu scribi” cuprinde 168 de pagini. Mai precis, cât două-trei plachete de versuri! Nefiind împărţit în secţiuni distincte – poemele sunt scrise în perioade de timp şi în „registre” diferite – a trebuit să recurgem la o lectură piezişă a lui… Dar, la urma urmei, opţiunea îi revine autorului şi trebuie respectată ca atare. Fapt ce nu ne împiedică să afirmăm că ne aflăm în faţa unui poet aflat în plină maturitate, a cărui evoluţie constantă pe verticală e tot mai evidentă. A patra carte de poezie a poetului haţegan e o reuşită pe care o salutăm cu firească bucurie confraternă.

* CONSTANTIN STANCU – „Pomul cu scribi” (Editura Eubeea, 2007)

Autor:

Ioan Evu

Scriitor

Categorii:Uncategorized

VALEA PROSCRISILOR


Pentru Radu Igna fiecare roman pe care îl scrie este o clipă de viaţă, smulsă din epocă, o viaţă care îşi caută sensurile. Romanul „ Valea Proscrişilor „ , Editura „ Călăuza v.b. „ , 2004, consilier editorial Valeriu Bârgău abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a aruncat viaţa oarbă.
Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, dar unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa este preocupată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului îşi vede de slujba lui eternă, toţi au marile mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase vede dincolo de slujbă o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal Cristian Ştefănescu pare a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste toate planează imaginea epocii, cu ciripitori la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea schimbărilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea veche, dar rămâne încremenită în vechia stare a satului afectat de pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în peisaj, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu refuzul valorilor.
De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.
Profesorul Stefănescu meditează : „ Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic ! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut. M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-a scuturat cu violenţă ca pe un pom. „ …
Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi.
În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes, abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile.
S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut în bătrâneţe şi în moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, este marcantă pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui Valea Proscrişilor este un eveniment din punctul de vedere al memoriei locului, a pământului, dar omul nu poate înţelege lucrările venite de Sus, de la Dumnezeu.
Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.
Romanul trebuie citit, este un roman clasic al suferinţei umane şi a formării umane, romanul depăşeşte epoca, trece dincolo de mode.
Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină viaţă.
După ce am citit acest roman, am înţeles mult mai bine pe omul Radu Igna şi ce important este să ne înţelegem acum la sfârşit de vremuri. Istoria literară ar trebui să dea o mai mare atenţie scriitorilor cu adevărat importanţi din România, pentru că, oricum, este deja târziu în literatura română şi încă nu vine valul adevărat de scriitori, care să schimbe epoca….
Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în subcultură, dureros pentru un intelectual adevărat…. „ În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada …”
Beţivul care strigă peste Valea Proscrişilor … şi câinele profesorului, bucuros în simplitatea vieţii acolo aproape de natură, şocat de plecarea la oraş …

Categorii:Uncategorized

ZAPACITII DE TRANZITIE


Viaţa noastră de fiecare zi pare, pentru mulţi, lipsită de orizont real şi atunci apelăm la orizontul ireal pus la dispoziţie, pe o tavă a Salomeii, de televiziunea privată sau de stat, de televiziunea de tranziţie sau de ocazie.
Dumitru Hurubă, în scrierea sa „ CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIŢILOR DE TRANZIŢIE”, EDITURA Călăuza v.b., 2004, ne oferă un scurt voiaj în istoria timpului pierdut, un voiaj de plăcere, tranzitoriu, prin erorile noastre zilnice. Privitul la televizor este un sport naţional, ştirile zilnice cu drogul lor, personaje de împrumut, evenimente de manipulare necesară, cronici de ruină, întâmplări programate, limbajul de lemn de gofer, lacrimi pentru fotbalist, zâmbet pentru antrenor, buricul prezentatoarei, canicula zăpăciţilor, ministru şi Prim – ministru, mustaţă pentru viol, regi de împrumut, , cupluri care zguduie lumea, un pisic vedetă…
Programul realizat de televiziuni, timpul nostru pierdut zadarnic, acolo, în faţa „ sticlei „, într-o lume ireală, ne arată costul vieţii noastre.
Citind această carte, scrisă cu mult talent de Dumitru Hurubă, primim o stare de bună dispoziţie, râdem şi râdem bine de zăpăciţii rătăciţi în tranziţie, realizând că aceste personaje suntem chiar noi, cei de toate zilele, minus eternitatea noastră posibilă pierdută…
Scriere pentru zâmbet, trompetă şi tristeţea cu coarde, nu putem să nu remarcăm puterea ei de a ne face mai buni. Umorul de calitate, un lucru atât de rar printre zăpăciţi şi posturi de televiziune, este personajul central al cărţii. Tranziţia este doar un moft, un pretext de a ne justifica superficialitate, viclenia şi ticăloşia… Eroii sunt oamenii de fiecare zi oferiţi de televiziune, chiar dacă tranzitoriu ei sunt parlamentari, miniştri, vedete din prefabricate de carton, sportivi… Când privim la ei pare că absorbim informaţie, când citim despre noi în această carte de cronici tv. regretăm că suntem aşa de efemeri în tranziţia noastră pe pământ.
Puţini scriitori s-ar fi apucat de scris pe această temă care pare fragilă, dar Hurubă a scris într-un stil hurubist – ca să-l parafrazez, nu piţurchist … Stilul său are la bază logica valorilor sănătoase creştine aplicată la logica de fiecare zi, tranzitorie în acest veac, iar rezultatul este un zâmbet sănătos, un umor care tratează de indiferenţă, care vindecă bolile noastre spirituale, într-o ţară creştină, de altfel preconizat …
Pornind de la un detaliu de emisiune, hurubistul de profesie, zis Mitică pe numele său smerit de scriitor, creează câte o capodoperă tip aspirină pe varză şi curcan, care merită citită prin tratament spiritual naturist …
„ Cade prima zăpadă şi primii cerşetori îngheţaţi de frig. Fulgii mari valsează graţios în ritmul unei muzici transmisă de Divinitate pe o frecvenţă PRO, aprobată şi ştiută doar ce CNA.”
… sau : „ A, era să uit ceva care nu interesează: firma „ Foarfeca „ S.R.L. e în faliment, deoarece, din cauza secetei, s-a redus alarmant frunza de tăiat la câini .”
Consider că ce mai bună scriere din cartea aceasta este schiţa despre emisiunea de informaţii zilnice obşteşti de la o televiziune care rămâne secretă pentru moment, despre salvarea unui biet pisic urcat tranzitoriu într-un copac din micul Paris şi care a putut fi salvat până la urmă, conform reporterilor de la faţa locului şi celor din studioul micilor nebunii zilnice, de către un soldat care şi-a dat viaţa pentru onoare, patrie şi pisic…
De ce ? Iată secretul unei emisiuni : „ În orice caz a fost ştirea cea mai de senzaţie, care a ţinut populaţia ţării cu respiraţia tăiată câteva minute fiind singura ştire fără morţi, violenţă, prostituate, droguri, corupţi, violuri şi Radu Coşarcă .” În concluzie- Oskar pentru pisic, reporter şi mustaţă.
Care este adevărul despre aceste cronici ?
„ – Mă, astea nu-s visuri, ci vedenii de om care nu şi-a rezolvat problema doagelor la timp. Du-te acasă şi două săptămâni nu te mai uita la telejurnale; bea ceai de cucută şi fă plimbări în loc cu verdeaţă …”
Care este logica scrierii ?
„ Pactul cu Dumnezeu „
Această carte trebuie citită. Fiecare cronică a fost publicată şi în revista „ România literară „, iar redacţia revistei a înţeles la timp importanţa unui astfel mod de a scrie cu umor despre tranziţia noastră spre eternitate…
Când ne vom trezi din această beţie a ideologiei pure de tranziţie şi vom reveni pe pământul curat al României vom putea constata :
„ – Ai văzut, bade, ce putere are o ordonanţă ? mă întreabă Haralampy. Şi tu te mirai că încalcă legi votate de Parlament .. Aia-i fix – pix !

Nota: Halampy este un personaj real imaginat de scriitor ca să ne dea posibilitate de a ne închipuim vedete de televiziune într-o carte scrisă de Dumitru Hurubă. El, Halampy, cântă la tiriplic, adică instrument de suflat în drâmbă sub formă de polonic. ( etum.nec.)
De reţinut că putem fi mai optimişti după această lectură … necesară de tranziţie.

Categorii:Uncategorized

PLANETA IUBIRII


Pierdut în provincia numită „ PLANETA IUBIRII „, Miron Ţic ne mângâie cu poemele de dragoste pe care le-a pus în volumul cu acelaşi titlu ce a apărut la Editura „ CĂLĂUZA v.b „, Deva – 2005, sub îngrijirea celui ce a fost Valeriu Bârgău, poeme care sunt dulci chemări la fericirea de a iubi şi la ritualul din Templul Iubirii..
Citind atent şi privind dincolo de versuri şi în inima lor, te surprinde ritualul exact al iubirii ca mod de a te împăca mereu cu lumea, ca mod de căuta lumina zilei dincolo de pasiune, de chemare, de frică.
Poetul Miron Ţic şi-a construit cu adevărat o planetă în care să locuiască departe de suferinţa ce ne macină viaţa, ne îndeamnă totodată să mizăm pe ieşirea din labirint, acolo unde alţii nu mai au ieşiri şi anotimpuri.
Puritatea sufletească, sinceritatea gestului şi infinitatea sărutului atrag în ritualul acesta, poetul nu se foloseşte de cuvinte stridente, de experienţele stilistice la modă, rămâne fidel iubirii ca iubire şi de aici profunzimea poemelor care în final formează o planetă altfel decât o ştim, cu bărbaţi şi femei care se pot iubi şi care trec dincolo de sex ca exerciţiu fizic necesar.
Poetul caută şi găseşte locul, timpul, peisajul, detaliul, versul, metafora, poveste simplă, anotimpul, frunza şi vinul roşu aprins pentru a ajunge la bucuria simplă, dar nu simplistă a celor care se iubesc.
Poate că aici este şi o taină care s-a pierdut în timp şi pe care poetul o redescoperă la modul senin de parcă nu s-a întâmplat nimic în istoria lumii, de parcă n-a murit nimeni şi nu a cerşit nimeni viaţă.
Dulcea chemare a partenerului e un miracol ce nu trebuie pierdut şi poetul nu ezită să folosească bucuria şi fericirea la modul sincer şi direct ca mod de a lumina versul.
Fluidul dragostei străbate volumul dar şi fiinţele care trăiesc dincolo de poem, gesturile blânde ale poetului ne îndeamnă la speranţă, există fiinţa iubită, femeia care ne aşteaptă pregătită să primească atingerea dulce a chemării şi există bărbatul care iubeşte, cu adevărat …
Fiinţa iubită e compusă din real şi imaginar concomitent, e nevoie de ceva care să dea anotimp realului şi ceva care să nu ne îndepărteze de real pentru a nu cădea în afara poemului, peste marginea sa delicată.
Miron Ţic reuşeşte prin armonia unui sentiment şi prin prospeţimea tandreţei de a rămâne aparent tânăr deşi, ceea ce ne transmite poetul, la modul profund, e că iubirea nu are vârstă.
E nevoie de răbdare în a prinde parfumul poemului care rămâne intact dacă încerci sentimentul de a te bucura.
Volumul începe destul de tranşant: ce mai rămâne după iubire, poate doar prăbuşirea în stele, vine răspunsul, dar încet – încet decorul de umple, se recâştigă lume întreagă pentru care iubiţii au pregătit covorul din noapte, precum regii la marile ceremonii.
Poetul e conştient că nu pierde fiinţa iubită pentru că amurgurile dezbracă trupurile celor ce iubesc, pentru că sărutul e momentul în care începe un nou gând, dincolo de realitatea imediată a prânzului cu paharul cu vin ca un sânge aprins, transferul acestui sentiment intens se face în lucruri prin vase comunicante invizibile.
Iubirea vine în urma rugăciunii, e o taină care duce la supravieţuire şi la orbire, dar e ceva care dezleagă relaţia dintre bărbat şi femeie: „ Cum îţi spălai insomniile, sub proaspetele ploi.”
E un loc unde merită să locuieşti: „ Acest poem este rodul murmurului tău, / O parte din ziua ce vine,/ Tot ce pleacă şi-mi revine în gând, / Locul unde cu tine mă scund şi rămân, / De unde nu voi pleca nici târziu/ şi nici curând/ Privirea Ta – deschisă sub prima ninsoare, / Existenţă profundă şi crudă, / Fluviu ce mă cheamă cu fiecare zvâcnire, / Şi pe care-l traversez cu plăcere şi trudă. „
Poemul transmite lumina unui foc ce arde şi nu mistuie, acesta este secretul bine păzit de Miron Ţic, deşi nu o spune deschis, îl lasă să-l descoperim, e un „ sens unic „, când iubeşti nu mai ai timp să îmbătrâneşti şi eşti doar cu mâinile goale, nimic din lupta zilnică pentru viaţă, e o înfrângere fără de bătălie sub Poarta Sărutului. ( Sens unic )
Ritualul este transmis, e nevoie de ritual, de gesturi care mângâie şi care cheamă: „ Vine toamna şi noi îi vom parcurge / Templul viu.” E un ritual în care pleacă şi vin anotimpuri, în care în lume e Târziu, nopţile au fost amiezi, apoi: „ Iubita mea, ţi-am scris ultimele scrisori, / Cu roua singurătăţii din zori. „
Poetul caută profunzime iubirii dincolo de fiinţele care se iubesc, caută forma primă care a dat lumii sens: „Ne-am trezit ascunşi în lumina/ Dimineţii/ Mângâind acea rană a frumuseţii.” De aici suferinţa, durerea de a iubi, o durere care luminează pentru că sensul prim a fost pierdut într-un fel, dar şi redescoperit prin iubire.
Poetul scrie unele cuvinte cu literă mare: Dimineaţă, Târziu, Doamnă, Sărutul, Tine, Iubire, Luminii, Trecător, Trezite, Frunzelor, Cântă, sunt cuvinte care în vorbirea curentă şi-au pierdut valoarea, s-au tocit de atâta mers pe jos, dar care în Templul Iubirii au alt sens şi ele trebuie înnobilate, după cum peisajul, poate simplu, are alt sens pentru cei ce iubesc şi care dau putere poemului şi sentimentului şi dau valoare vieţii: „ … gara cu acoperişul invadat de porumbei. „
Poetul este lucid, Planeta Iubirii este o excepţie: „ Lumea miroase a floare dar şi a dezastre, / Şi tot mai multe stele se lovesc de stânci „ Dar există o ieşire prin cer, după cum scria Marin Sorescu: „ Nemurirea din cuvinte, / Fie-n noi/ Mereu fierbinte”, deşi „ Iubirea ne aparţine ca o durere nouă „
Simbolul şi semnul iubirii e nunta, o nuntă simplă, petrecută între două anotimpuri, darurile care se primesc, dar şi se dăruiesc, privighetoare şi mierla cântă, ea poartă pe buze aerul sfânt, el – taina în cuvânt, toate legând pe cei doi de viaţă şi de lume, la modul concret, pentru a iubi şi a înţelege.
Iubirea e un alt mod de a înţelege, desigur: „De atâtea ori ne-am spus că ne iubim,/ Şi de atâtea ori, nimic nu ne-am spus „ şi totuşi e un rod, al cireşelor amare, ca o revenire în actualitatea evenimentului.
Dar poetul se întreabă: MAI REUŞIM SĂ NE ADUCEM AMINTE ? deşi iubirea e ceva concret, îndrăgostiţii se sărută în mijlocul străzii oraşului, sub privirea celor de la geamuri care ar dori să fie în locul celor care pun „ kilometru zero „ în cetate …

Volumul prezintă şi câteva referinţe critice sub semnătura unor atenţi oameni la fenomenul poeziei de azi şi a iubirii din totdeauna şi care remarcă farmecul arzând şi discret al poemelor lui Miron Ţic.
Dar: „ Poetul nu doreşte vreodată/ Să-şi încheie opera, / Mereu priveşte florile grădinii, / Şi femeile frumoase, / … El ştie că trebuie să circule prin mulţime / … „

Categorii:Uncategorized

EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA


“ Dumnezeu are simţul umorului “ afirmă în cartea sa Petru Dugulescu. E o concluzie la care un pastor, mai bine zis un slujitor al celor de Sus, adică un om la care alegea aparţine lui Isus, ajunge după o experienţă care a durat aproape o viaţă, plus Biblia, la o concluzie eliberatoare, care ne indică faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu al celor vii.
Cine nu cunoaşte bine Scriptura în adevărul şi duhul ei, va înţelege foarte greu că autobiografia din cartea “ EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA “, Editura “ Marineasa “, Timişoara, 2003, este o scriere care depăşeşte simpla scriere a unei cărţi, este descrierea modului cum Dumnezeu lucrează cu omul.
Născut într-o familie modestă, Petru Dugulescu îşi scrie şi rescrie viaţa sa trecută prin deşertul comunist şi prin oaza palidă a începutului de libertate din România, acolo unde securitatea, ca organ de represiune a statului comunist nu a putut face faţă în nici un fel Planului din veşnicie a lui Dumnezeu, Plan în care au existat şi există şi o parte din noi cei trăitori pe aceste meleaguri.
Doar cine cunoaşte Biblia va înţelege căile lui Dumnezeu. Ca slujitor al lui Isus autorul a trăit din plin apostazia lumii, căderea spirituală a anilor 50 – 90 în România. Autorul, după cum se deschide această carte de excepţie, trebuia să moară şi această moarte i-a fost programată de oameni, dar nu şi de Cel de Sus şi dacă El vrea altceva, si dacă El este viaţă, dacă El este biruinţă şi biruinţă asupra morţii, atunci lumea trebuie să recunoască puterea Cuvântului.
Cartea este prefaţată, meritoriu, de Mitropolitul Banatului, cel fericit, Nicolae Corneanu, – “ un sfânt în viaţă, un om smerit şi blând, cu o inimă caldă şi iubitoare”, după cum scrie autorul, cartea este susţinută de Pastor dr. Iosif Ţon, un alt slujitor al suferinţei în Hristos, cartea este susţinută de umblarea cu Dumnezeu şi veşnicia care curge prin fiinţele noastre.
Cartea trebuie citită, dincolo de text, există un mesaj al celui care cunoaşte forţa Cuvântului. Sunt fotografii, sunt texte autentice, este o flacără în text, dincolo de mode literare, dincolo de stiluri, Petru Dugulescu a adoptat stilul Scripturii, un stil care rezistă la proba timpului. Astfel de cărţi au puterea de a străbate graniţele care despart oamenii.
Cartea este susţinută şi de alţi creştini din Împărăţia lui Isus, de mărturia lor, de faptele lor, de participarea lor.
Dincolo de cortina oficială a comunismului a existat ceva, ceva ce mulţi nu au ştiut, “ Petru Pocăitul “ a dezvăluit acest lucru, l-a făcut cu tărie, cu puterea adevărului. Fiind o carte autobiografică, din empatie cu timpul nu voi insista asupra vieţii lui Petru Dugulescu, dar voi spune doar atât : cei fără Dumnezeu nu vor înţelege niciodată dragostea care îi uneşte pe creştini oriunde ar fi ei, nu vor înţelege că în Hristos toţi suntem una.
Autorul insistă pe faptul că trebuie să ne pese de ceilalţi, să ne doară de ceilalţi, să plângem pentru ceilalţi, iar creştinism fără ajutor practic, real în viaţa oamenilor, nu poate exista. Dimensiune socială a creştinismului este dată de Isus, el a dat orbilor vederea, şchiopilor mersul, chiar pe ape adânci, a dat Cuvântul lui Dumnezeu celor care cred…
Şi ce mare minune să –L auzi pe Isus vorbind.
Cartea se bazează pe texte din Scriptură, se sprijină pe aceste texte, este motivată de Cuvânt. Se dezvăluie modul în care cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul va rezista – comunismului, dictaturii, terorii, regilor pământeni, preşedinţilor, unui simplu poliţist, – Cuvântul, da, Cuvântul …
Numai prin har, prin credinţă, prin alegerea făcut de Dumnezeu se poate rezista în lumea aceasta şi acestea sunt lucrurile care dau tărie vieţii de zi cu zi….
Autorul adresează în final şi un avertisment Americii, ca reprezentant al puterii pământeşti în lumea aceasta – mesajul : “ TREZEŞTE –TE, America ! “, e un mesaj valabil pentru fiecare, Isus ne-a spus-o clar – “ vegheaţi ! “
Imaginea societăţii într-un moment al ei, este surprinsă cu exactitate de autor, atingând multe straturi, mulţi oameni, dar unii îl vor contesta pe Pastorul Dugulescu, alţii nici nu vor înţelege, alţii vor spune – da, alţii nici nu există, vor poetului Nichita Stănescu…
Numai Dumnezeu ştie cu adevărat ce se află în spatele textului scris de Petru Dugulescu, pentru că El singur cunoaşte inimile oamenilor.
Autorul scrie : “ Sfânta Scriptură spune în Psalmul 53 –1 – “ Nebunul zice în inima lui : Nu este Dumnezeu !.” Eu sper că acest Senat nu este o casă de nebuni, domnilor senatori ! Ultimul recensământ a arătat că populaţia ţării noastre este în proporţie de 98 % creştină. Dumneavoastră pe care popor îl reprezentaţi, domnule coleg ? “, sunt citate cuvintele poetului Ioan Alexandru rostite în Parlamentul României, când cei cu inima la Dumnezeu au luptat pentru ca fiecare şedinţă din acest organ de stat, de natură democratică, să înceapă cu rugăciunea “ Tatăl Nostru “
Cartea “ EI MI-AU PROGRAMAT MOARTEA “ a fost scrisă sub starea de har, dovadă că Dumnezeu nu vrea să ne pierdem memoria, alături de Eugen Evu, poetul hunedorean, care a scris despre încercarea focului, lucrarea lui Dumnezeu cu poetul, alături de valea plângerii rescrisă de Nicolae Uţică, scriitor din Petroşani, care a arătat nedeia minerului cu moartea, alături de cartea scriitorului Radu Igna, care a descris lumea profesorilor atinşi de boala comunismului, prozator şi el din Haţeg, Petru Dugulescu, ne dă imaginea modului cum Duhul Sfânt lucrează în parte de lume ….
Iosif Ţon scrie despre autor : “ Autobiografia lui este o relatare a modului în care Dumnezeu l-a crescut, l-a căutat, l-a cucerit, l-a făcut agentul Său şi l-a folosit în locurile şi în acţiunile determinate de El şi pentru scopurile Lui divine . “
Autorul scrie despre autor : “ Niciodată nu am să înţeleg de ce Dumnezeu m-a ales pe mine şi m-a chemat în lucrarea Lui, un om lipsit de o pregătire aleasă, cu atâtea defecte şi atât de nevrednic …. “

EL, însă, ne-a programat viaţa veşnică, în Hristos Isus …

Categorii:Uncategorized

CRIME SI STRALUCIRE


Dumitru Hurubă caută să iasă din timpul său, privind ţintă la reperele pe care istoria i le pune la dispoziţie: Alexandu Macedon, Socrate, Apostolul Pavel, Maria Stuart. Fascinat de marile întâmplări care au schimbat lumea la un moment dat, scriitorul face o mică prezentare a căderilor şi a ridicărilor umane în cartea sa „ CRIME ŞI STRĂLUCIRE „ ivită la Editura „ Călăuza v.b „, Deva – 2004, şi prezentată celor care îl iubesc chiar în ziua în care autorul împlinea 60 de ani, un umorist în căutarea istoriei pierdute. Cartea este un fel de răspuns la întrebările autorului şi pe care societatea în care trăieşte nu i l-a putut da. În lipsa unor personalităţi autentice în societatea românească contemporană Dumitru Hurubă a inventat o carte care să prezinte astfel de tipologii care, evident, marchează viaţa fiecăruia prin mişcarea limitelor. Cartea este o lecţie de dragoste spusă de un om la apogeul vieţii, când priveşte în urmă şi în perspectivă, totodată, şi în toate aceste biografii strălucitoare, marcate de crime, vede puncte de spijin.
Cartea este şi un pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat. Hurubă mărturiseşte în această carte că nu poate face abstracţie de lucrarea lui Dumnezeu în istorie cu oamenii şi că toate au un scop, un sens, toate se leagă în Dumnezeu şi asta pare a fi valabil şi pentru prezent. Privind în trecut, scriitorul dă o imagine a prezentului şi o perspectivă a viitorului, iar aceasta pare confortabil pentru oricine.
Atenţia pe care a acordat-o acestor persoane şi a vieţii lor dovedeşte faptul că timpul are încă răbdare cu toţi şi că sunt lucruri pe lângă care trecem uneori, dar de care am avea atâta nevoie. Ideile se materializează în Biblie pare să spună autorul şi avem nevoie de idei valide încă pentru că : „ Apostolul Pavel m-a învăţat şi mi-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; pentru că Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; … „
Dumitru Hrubă începe cu un „ CUVÂNT SENTIMENTAL – EXPLICATIV „, dorind să ne atragă atenţia că aici, în haloul spiritual al cărţii, se petrec lucruri importante care dau sens şi putere memoriei umane, adică fără vise, fără o ţină precisă, fără viziune nu se poate trăi în lume, iar aceşti oameni despre care putem citi în carte au avut un mandat divin pentru a schimba ceva în această lume. Aşteptările prezentului ne arată că de astfel de oameni avem nevoie, care să forţeze limitele.
Cartea parcă ar acoperi un gol în cultura generală a generaţiei „Internet şi Manea „, care nu are habar ce înseamnă o viziunea corectă asupra lumii, dar până la urmă viziunea aceasta din umbră va schimba lucrurile, dincolo de lipsa personalităţilor de lângă noi, care să doarmă în iarba câmpului, să mănânce cu noi şi să moară cu noi.
Privirea în istorie a lui Hrubă este necesară, răspunsul se impune de la începutul cărţii: până la urmă fiecare îşi va duce în spate crucea proprie, dacă nu – va fi silit.
Cartea merită citită pentru lecţia de viziune pe care o propune şi de care avem nevoie, chiar acum.
În aceste vremuri în care scriitorii sunt în căutare de subiecte, de sondaje, de preşedinţi de tot felul, în aceste vremuri în care scriitorii învaţă să se iubească cu greu, din nou. Scriitorul Hurubă le arată la toţi sensul, apostolatul la care a fost chemat scribul modern, chiar dacă nu o vrea şi chiar dacă este cu ochiul pe gloria de o clipă a lumii.
Poate că în această carte scriitorul ar fi trebuit să fie mult mai curajos cu ideile care stau în spatele marilor oameni ai istoriei, poate mai mult „ tupeu”, ca să mă exprim cu un termen la comod, pentru ca mesajul să fie şi mai puternic, chemând la o viziune proprie asupra istoriei, aşa cum fiecare dintre noi o merităm. Dar dincolo de toate, ne vom duce în spate crucea în fiecare zi ca pe o blândă povară ce ne schimbă în bine.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: