Prima pagină > CARTEA, SEMNAL > „Sunt suflet în sufletul neamului meu…” George Coșbuc 150, Antologie de Nicolae Băciuț, Editura Vatra veche (fragment). Semnal, argumente, eveniment!

„Sunt suflet în sufletul neamului meu…” George Coșbuc 150, Antologie de Nicolae Băciuț, Editura Vatra veche (fragment). Semnal, argumente, eveniment!


ROMULUS RUSAN

 

Like pentru Coşbuc

Deşi unii îi contestă locul în manualele de literatură (se pare chiar că unii autori l-au şi eliminat), George Coşbuc rămâne unul dintre stâlpii de rezistenţă ai europenizării culturii noastre. „Ce mai caută Coşbuc în manualele secolului XXI ?” se întreba o mamă intrigată, într-o emisiune de televiziune. „Copiii se vor plictisi şi nu-l vor gusta. Cine, totuşi, îl vrea, îl găseşte pe internet”.

Dar şcoala este făcută oare ca să te distrezi, nu ca să te instruieşti? Cum ar arăta literatura italiană fără D’Annunzio, cea franceză fără Hugo, cea germană fără Herder sau Schiller?

Aceeaşi mamă ultramodernistă pleda nu numai pentru epurarea de clasici, ci şi pentru restructurarea studiului istoriei îndepărtate, „prea amănunţită şi stufoasă”, lăudându-i de pildă pe finlandezi, care îşi vor fi adus manualele de istorie la zi (adică, probabil, gândea ea, la problema valurilor de refugiaţi sau la războaiele din Orientul Apropiat). Minimalismul care a cotropit generaţia de azi şi tinde să pătrundă în educaţie nu este o formă de raţionalitate (cum s-ar vrea), ci una de suficienţă şi lene intelectuală. Căci tableta şi internetul nu pot ţine locul culturii generale, după cum volanul unui automobil nu-ţi serveşte la nimic dacă nu ai în cap harta, itinerariul pe care vrei să-l parcurgi.

Trec zilnic pe Strada Berzei şi văd casa (neîngrijită, din fericire scăpată, totuşi, ca prin minune, de la demolare) în care şi-a trăit ultimii ani George Coşbuc. A murit în 1918, cu câteva luni înaintea Marii Uniri de la 1 Decembrie. Fiu de preot din ţinutul Năsăudului, a făcut studii universitare incomplete la Cluj, dar marea şcoală a patriotismului a absolvit-o la cele câteva reviste literare ale Transilvaniei şi Bucureştiului. Avea 52 (cincizeci şi doi) de ani când a murit (distrus sufleteşte de moartea, într-un stupid accident, a unicului fiu).

Avea doar cincizeci şi doi de ani (mi-ar fi putut fi fiu, la vârsta mea de acum), dar eu şi generaţia mea de copii ardeleni îl consideram un moş cu barbă, care se dă cu săniuţa cu noi şi ne reproduce sunetele codrului. Până la vârsta de zece-doisprezece ani, Coşbuc stătea în tabela noastră valorică alături de Mihai Eminescu, de care îl deosebea un optimism debordant, o viziune energică asupra lumii. Abia adolescența, cu zbaterile ei sentimentale și existențiale, „făcea diferența” (cum s-ar spune azi) în clasamentul valorilor lirice, Eminescu devenind poetul demiurg, iar Coșbuc ocupând un loc în aparență secundar, de bard sau de rapsod. Dar nu categorisirile contau atunci, la vârsta absorbantă a descoperirilor. Dacă Emi-nescu ne învăța să gândim și să simțim, Coșbuc ne îndemna să trăim, ne dădea putere și optimism, chiar atunci când subiectele sale eroice erau elegiace, precum în „Decebal către popor” sau în „Moartea lui Gelu”. Viața la țară, universul țărănesc – la fel de accesibil transmise adultului și adolescentului – ne infuzau un lirism diafan și, în acelaşi timp, furnizor de vitalitate.

Pentru că făcuse parte, după venirea la București, din cercul Sămănătorului şi datorită filonului mitic-rural din Fire de tort, Balade și idile, din Moartea lui Fulger sau Nunta Zamfirei, Coșbuc a fost retrogradat à rebours în categoria să-mănătorismului, care se ciocnea la jumătatea perioadei interbelice cu puternicul curent al modernismului și sincronismului. Numai că toate aceste capodopere populare nu erau în momentul scrierii anacronice, dimpotrivă, căutau să reînvie, să recompună livresc o nouă mitologie populară, trecută prin filtrele fine ale junimismului recuperator de tradiții (nu Maiorescu l-a remarcat pe tânărul Coșbuc în1889, tocmai în anul morții lui Eminescu, la apariția Nunții Zamfirei.

Nucleul lirico-epic al zestrei lăsate de Coșbuc este, în plus, încastrat, ca într-o casetă de pietre preţioase între scrierile sale istorice (Povestea unei coroane de oțel – proză interzisă în primii ani ai comunismului – sau Războiul nostru pentru neatârnare) și remarcabilele sale traduceri din patrimoniul antic şi medieval, unele, apărute postum (Sakuntala, „Divina Comedie, Odiseea și Eneida). Toate aceste remarcabile „anexe” la opera sa poetică fac din clasicul, de la a cărui naștere se împlineşte în curând un secol și jumătate, un autor realmente proteic, un iluminist care, pe urmele Şcolii Ardelene, a restituit și a recuperat pentru literatura noastră datorii vechi, milenare, din tezaurul universal.

Contrar gusturilor leneșe de azi, Coșbuc rămâne un autor despre care s-a scris enorm, care a fost citit cu entuziasm de multe generații și care, descălecător peste Carpați, poate fi socotit nu numai un unificator al literaturii, ci și al României Mari. O unire mirifică, la care visa încă de pe când, pe băncile liceului din Năsăud, participa la „Virtus Romana Rediviva”. Dar o unire de bucuria căreia moartea nedrept de timpurie l-a frustrat, răpindu-l cu numai câteva luni înainte de apoteoticul 1 Decembrie 1918.

Iată de ce, pe tablete sau în manuale, el nu poate să lipsească din cultura generală a românilor de mâine.

Și, evident, de azi.

 

Sursa: Nicolae Băciuț

cosbuc-coperta

cosbuc-150

Categorii:CARTEA, SEMNAL
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: