Arhiva

Archive for the ‘NOTE LITERARE’ Category

Semnul poetic într-o lume agitată… Memoria culturală și viața de la a la z


Sursa: Revista „Memorii culturale”, nr. 2 (14), aprilie-iunie/ 2019/ Aurel Pop

Literatura și iubirea, eternă poveste… Veronica Micle și Mihai Eminescu.


 

Cititorul va descoperi o istorie de iubire, literatură și pasiune strălucitoare. Viața a bătut fantezia oamenilor și a pus în lumină o tragedie cu efecte eterne. Sfârșitul tragic al bărbatului, situația personală a femeii, starea societății din acea vreme, tot zbuciumul celor doi fac ca narațiunea să se termine brusc, în culori negre, la 3 august 1889. Povestea se cunoaște în societatea românească, a ajuns la punctul în care  s-a transformat în folclor, a izbucnit în romanțe și sonete.

Dumitru Hurubă reține câteva aspecte esențiale: după îmbolnăvirea lui Eminescu ea n-a mai scris intens, înaintea sfârșitului ea scrie o poezie dedicată efectului morții asupra ființei, Eminescu a plănuit în ascuns să treacă la catolicism pentru că regulile religioase nu ar fi permis un eventual viitor divorț, ea se retrage la mănăstire etc.

Ion Pachia-Tatomirescu și taina luminii din lumină


Sursa: Dumitru Velea

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE

Adrian Botez: Altarul din pădurea de lumină


PATRIA…

 

Adrian Botez se dedică cu toată energia miracolului numit Patrie. În volumul de versuri Ion –patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului, publicat la Bacău: Editura Ateneul Scriitorilor, 2016, vocea poetului are menirea de a trezi inimile cititorului pasionat de identitate. Într-o vreme a globalizării harnice, Adrian Botez redescoperă resursele românilor: Istoria, credinţa, apropierea de natură, rădăcinile daco-valahilor, miracolul care a nins timpurile. Poetul ia în serios menirea sa, nu se lasă atras de mirajul experimentelor poetice la modă, el zice clar, cu putere ce suntem, unde suntem, ce putem face în acum.

Volumul este structurat riguros, pe mai multe părţi:

I.- Ion-Patria mea;

  1. – Poetul;

III. – Dumnezeu, lumea şi omul;

  1. – Amin.

Toate formează întregul unei viziuni impuse de istorie, de trăirea în spaţiul acesta special numit România.

Primul poem se întoarce spre ţărâna vie care modelează comunităţi. Acolo este rădăcina – Capul lui Zalmoxis. În primul poem, un imn dedicat, se prezintă o realitate dură şi curată, realitatea peste care trecem uşor. Ion cel din bătălii, înviat în Poarta lui Dumnezeu, sfântul, rădăcină de stea. Natura cu toate elementele au izvorul în fiinţa miraculoasă: Ion – Kogaion… Baladă şi cântec vechi, invocarea spiritului originar.

Poezia patriotică, în sensul bun al cuvântului, are un loc aparte în creaţia poetului. El nu se fereşte să laude locul unde trăieşte, unde viaţa are un secret parte. „să nu-ndrăzneşti să te caţări pe/ munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi/ curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor/ sânge de/ îngeri – în miezul/ zilei” (Patria mea, p. 9). …Şi nu este demodat!

Poetul îndeamnă să redescoperim patria, să ne redescoperim pe noi. Sunt poeme curate, ele oglindesc oameni, stări, ipostaze. Ţăranii cei dispreţuiţi uneori, sunt prezenţi printr-o dimensiune care ne scapă, eternitatea! Un poem rotund, şlefuit de iubire de ţară:

 

ţăranii şi-au pus cămăşi de sărbătoare

cum crinul alb grăit-a cu Hristos:

curatul lor dumnezeiesc mă doare

îngerii mă cutreier` pân`  la os

 

se duc în moarte cum la sfânta liturghie

se duc pe îndelete şi smeriţi:

ei ştiu că între lumi nu e frânghie

că viii şi cu morţii-s fericiţi

 

e-atâta linişte pe masa cu lumine

sicriele sunt tronuri de-mpăraţi

neamul acesta liniştit tot vine

 

umplut-au cerul Craii din Carpaţi …

ţăranii mei – stăpânii de moşie

nu mor: veghează totul sfânt să fie! (Ţăranii mei, p. 14).

 

Adrian Botez nu se joacă, el declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea de a exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie irevocabilă. Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe, colinzi care mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor precum Ştefan Vodă, lupta cu cei care dărâmă limba română şi spiritul mioriţei, epopee de ţară, sonetul de seară… Poetul apare ca o prezenţă copleşitoare, activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un sonet, vede războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi citite, adevărul, cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie aparte. Istoria celui care vede, văzătorul. Poetul poate fi judecat, peste toate, umbra lui marchează vremea. „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am ieşit din cântec şi iubire – trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât plânsul meu de-amurg – în ametist” (Sonetul celui care a uitat să se nască, p.70).

Într-un ciclu cu rezonanţe teologice, Adrian Botez abordează direct problema: Dumnezeu, lumea şi omul. O temă aparent uzuală, dar poemele sale dovedesc că nu cunoaştem Creatorul, creaţia, energiile care ar putea să ne poziţioneze sub aripa divină.

Există în carte lucruri spuse pe nume, un umor negru, explozii de extaz şi de tristeţe, o ironie amară. Când privim spre Dumnezeu, ne vedem micimea. Suntem la sfârşit de perioadă istorică, există un abator cosmic! Poetul relevă o pervertire a minţii, o foame de dreptate pe care sistemele sociale nu o pot astâmpăra, e nevoie de curăţie sufletească, un carnaval ratat, un hotel al rataţilor, o Apocalipsă care ne apasă. Disperarea celui care realizează finalul este la apogeu: Sfinxul – copleşit de inutilitatea singurătăţii – s-a sinucis (p. 142); lumini dispar – felie cu felie (p. 131); strig după sfinţi – ca scos din/ minţi: doi bani nu face/ a geniului crispare (p.130).

 

vezi dacă s-a încărcat

celularul: vreau să dau un ultim telefon – către

una din constelaţii – nu importă către care

anume – pentru a-mi face loc – cumva – între

lumini şi văpăi – spre a putea medita

singur şi liniştit – despre

zădărnicie (un ultim telefon, p. 144).

 

Riguros în creaţia sa, se poate observa o anumită oboseală, poetul renunţă la normele gramaticale, o face ostentativ. E o revoltă în faţa căderii-n ruină a lumii.  Versurile sunt frânte asimetric, e un semn al zădărniciei. Se simte fiorul dulce al poeziei populare, unele poeme au un ritm special, altele sunt zidite-n iluzoriu. Tema veche, pusă în circulaţie de Solomon în Eclesiastul, cartea Bibliei, se reactualizează: Deşertăciune a deşertăciuniiVânare de vânt. Teme care au marcat marile creaţii ale umanităţii.

Marile idei biblice străbat volumul, ele ţin pe umerii de cuvinte această zicere, acest imn, baladă, psalm şi pildă… Resursele poetului se potenţează în acest fel, istoria se desluşeşte doar în prezenţa lui Hristos… În repetate rânduri, poetul invocă această prezenţă, care modelează istoria.

Ultima parte a cărţii se numeşte Amin, o concluzie la final de vreme. Omul în faţa istoriei, cu limite, cu slăbiciuni, cu bucurii, cu erori. Un om posibil să fie salvat prin har… Temele sunt ale omului fragil şi puternic în acelaşi timp: Etapele vieţii, bătăliile care le duce în viaţă, convorbiri esenţiale, răstigniri care marchează timpii, vârsta de aur, reţeta nemuririi, sonetul istoriei şi… finalul. „cine nu ştie cum să moară/ nu merită decât uitarea:/ ne-ai învăţat cum se măsoară/ pas de-nţelept râvnind la zarea…” (convorbirea mea cu moartea, p. 160). Sunt poezii care copleşesc prin intensitatea revelaţiei, precum Repetabila răstignire. Păcatul omului marchează planul lui Dumnezeu de salvare: „ce să facem – Sfânt Părinte?/ munţii sunt în scapăt:/ iar te-i răstigni cuminte/ s-o luăm de la capăt…” (p.164).

Sfârşitul aduce un bilanţ al vieţii. Omul responsabil trage linie şi, în faţa morţii, recunoaşte: „nu mi-e să plec – dar nici să stau nu-s vrednic/ am istovit un stoc de răstigniri/ eu nimănui nu am fost sfeşnic… – sfetnic…/ ci doar pocal cu sânge de jigniri” (Final, p. 176).

Patria-Ion, Patria plină de har, Patria spirituală a românilor. Cu acest volum Adrian Botez pune în evidenţă mitul românilor, calea sacră, luminată, care lămureşte originile, sensurile şi menirea. Patria este una la care se ajunge prin credinţă, nu prin vedere… Transmiterea sensului în istorie, se face pe cale orală, de la tată la fiu, poezia este una dintre căi, poetul şi-o asumă. De reţinut că preoţii lui Zalmoxis foloseau poezia. La fel, cărturarii evrei, foloseau poezia (psalmul) pentru a transmite legea (normele de viaţă primite de Moise de la Dumnezeu). Balada Kog-a-Ion-ului intră în specia genului epic, de fapt un amplu poem narativ, fără a omite accentele lirice. Pe ecranul imaginar al cărţii se proiectează evenimente eroice, având personaje remarcabile, ivite din timpuri istorice, fie din actualitate. Unele au fost legende, alte vor deveni legende. Adrian Botez foloseşte modul de exprimare profetic, cheamă natura ca martoră a evenimentelor, cerul se schimbă sub puterea luminilor, planurile dinamice apocaliptice se mişcă spre un mesaj de înălţare. La Adrian Botez, poezia nu este un experiment, un mod de a afirmare, este un mod de comunicare a marilor comandamente ale istoriei, ale lui Hristos.

Acest gen de carte merită o analiză mai profundă, în detaliu. Poemele se sprijină pe o ţesătură ideatică complexă şi profundă.

Izvoarele de unde vin?

„ – da – sunt lacrimi de fericire – iscate de/ sub pământ – de acei ochi închişi ai lui/ Ion – care visează – visează/ înfriguraţi şi-nverşunaţi/ visează – de dincolo de orişice/ viaţă ori moarte” ( Ion – Patria mea, p. 8).

Şi putem afirma că poetul este în plin ritual, preot al cuvintelor: „altarul de din pădurea de lumină/ unde sărbătoresc iar muguri verzi/ îşi cheamă cerbii la ruga bizantină/ şi sui spre slavă până când te pierzi” (Altarul din pădure, p. 170).

 

Constantin Stancu

Iulie, 2016

 

Ion

 

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE

Revoluționar de profesie… Caragiale și lumea de la metrou…


NĂPASTA, O LUME PIERDUTĂ ŞI REGĂSITĂ

 

 

Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva[1], un titlu incitant pentru cititor, câteva note literare la piesa Năpasta de Caragiale, îşi propune şi realizează Dragoş Ştefan Velica în cartea sa publicată în anul 2002.

De fapt autorul prezintă o epocă, o stare, o lume cu umbrele şi luminile ei. Face o scurtă prezentarea reginei scriitoare Carmen Sylva, de fapt Regina Elisabeta a României, cu preocupările ei literare, cu dragostea pentru cultură şi pentru spaţiul românesc în care a devenit personaj principal ca regină.

Apoi trece la prezentarea operei Năpasta şi a scriitorului Ion Luca Caragiale, lansează ideea unei încălcării a drepturilor de autor de către marele scriitor român prin paralela cu scrierea Resbunare de Carmen Sylva şi are inspiraţia de a prezenta cititorului cele două opere: Năpasta şi Resbunare pentru ca dosarul să fie complet, totul având în anexă o Bibliografie selectivă.

Cartea este una care pendulează între jurnalism, istorie literară şi eseu, stilul este unul simplu şi expresiv, evocând vremurile, vremea, cu dramele şi pasiunile ei.

Carmen Sylva a fost regina scriitoare, deşi de origine principesă de Wied, pasiunea ei pentru literatură şi frumos, ochiul format pentru a vedea lucrurile minunate ale românilor, sinceritatea şi exilul într-o cultură străină, depăşit prin talent, au lăsat în epocă un portret special.

Elisabeta, pe numele ei iniţial, regina a avut o cultură impresionantă, dobândită într-un mediu universitar serios şi a fost soţia Regelui Carol I de România, nobleţea ei nu s-a impus, s-a descoperit cu discreţie şi eleganţă .

Contactul ei cu România a fost un fel de dragoste la prima vedere, mărturisind că ochiul nu i se sătura de spectacolul culorilor sub un cer de excepţie, evocarea în scris este calmă, liniştită şi limpede.

S-a implicat în activităţile civile de ajutoare din războiul de independenţă, a avut un cult pentru costumul naţional românesc şi o înclinaţie spre activitatea literară şi pasiune pentru limba română, dar şi cultura română. Regina scriitoare a avut întâlniri interesante cu personalităţile culturale ale vremii: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Mihai Eminescu…

Carmen Sylva nota despre Eminescu:

„…ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă    a-mi secătui spiritul spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală.”

Povestirea Resbunare  de Carmen Sylva a apărut în revista „Vatra” nr. 3/februarie 1894 la Bucureşti în traducerea lui Caragiale, o traducere liberă, de scriitor cunoscător, pătrunzătoare, prezentând realitatea brută a satului românesc, cu personajele tradiţionale: învăţătorul, gospodarul, fratele, soţia, sora… Dragoste neînţeleasă, crime, pasiuni întunecate, dragoste fără ieşire, bătăi crunte, casa în flăcări, nebunia…, ca ieşire din realitate.

Apoi Năpasta şi autorul ei, Caragiale, copist, „revoluţionar de profesie”, sufleor la teatru, activ în garda civică, traducător, dramaturg, revizor şcolar, funcţionar de stat, profesor la un liceu particular, director general al teatrelor, întreprinzător particular, deschide o berărie, şi, bineînţeles,  premiat cu o pană de aur… Apoi învinuirea, un anume Al. Ionescu Caion  îl acuză că  a reluat din Istvan Kemeny, e o acuzaţie de plagiat în Năpasta, dar şi ocazia unică de a fi apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi avocat. Vine exilul, refuzul de a fi sărbătorit la vârsta de 60 de ani,  apoi moartea fulgerătoare… O viaţă dedicată comediei, atinsă de dramă şi suspans…

Dragoş Ştefan Velica ne prezintă, apoi, piesa Năpasta, o tragedie specifică, cu personaje la fel de interesante: cârciumarul, învăţătorul, cirezarul, ocnaşul, câţiva oameni dintr-un sat de munte, soţia românului de la munte. Atmosferă apăsătoare, final sumbru, cruzime, obsesii, crima, spaima, remuşcarea…

Presat de directorul general al teatrelor, Grigore Cantacuzino, Caragiale scrie Năpasta, o dramă, în contrast cu spumoasele sale comedii, ca un fel de echilibru între o operă şi alta, o dramă interesantă. Cu umor, Caragiale depune piesa la conducerea teatrului: Na p-asta!

Asemănarea dintre povestirea Resbunare de Carmen Sylva şi drama Năpasta a făcut obiectul unor speculaţii, originalul scris de regina scriitoare nu s-a păstrat, piesa lui Caragiale s-a jucat în anul 1890, iar povestirea s-a publicat în anul 1894 în revista „Vatra”, dar s-a pus o întrebare, s-a inspirat Caragiale din povestire, el traducătorul liber de orice fel de cenzură, talentul care vede opera literară ca pe o construcţie cu reguli şi personaje, cu acţiune şi dramă?

Oricum, în spatele acuzaţiilor de plagiat, s-au aflat personalităţi importante ale vremii, iar viaţa frământată a marelui dramaturg, exilul său autoimpus, corespondenţa interminabilă cu prietenii din România în timp ce era în periplul prin Italia, Franţa, Germania, dau măsura unei vieţi zbuciumate, cu drame adânci, cu duşmănii literare, cu prietenii de excepţie, dar cu o amprentă literară evidentă în cultura vremii…

Oricum, pentru Dragoş Ştefan Velica această scriere a fost un moment de  a reevalua memoria artistică românească, cu răutăţile şi bucuriile ei, dar şi o sinceră evocare a epocii în care a trăit Caragiale…, o carte document din care străbat fiorii unei drame naţionale speciale…

Anul 2012 a fost anul Caragiale, am sărbătorit scriitorul, cel care a ştiut să vadă în adâncime societatea în care trăia, a redat lumea cu umor, a văzut, la celalalt capăt al vieţii drama, a fost un om pasionat de aventura românilor în patria lor România, sub umbrela unei Europe în tumult, atingând esenţele. Un scriitor care rămâne ca o piatră de aducere aminte pentru Farfuridi, Brânzovenescu, Mitică, coana Zoia, Tipătescu and Co…. cei care îi surprindem la metrou, în Gara de Nord, pe plajă, la coadă la biletele pe Naţional Arena, cu dedicaţie şi zâmbet…

Da, e ora unu trecute fix…

 

Constantin Stancu

Martie, 2012

[1] Dragoş Ştefan Velica, Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva. Editura „Focus” – Petroşani, 2002.

 

DSC_8747

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE

Consemnări din 23 august 1944. Documente desecretizate…


[1] – DOCUMENT DESECRETIZAT RECENT:

Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din

noaptea de 23 august 1944 :

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]

Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat, printre altele, „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

  1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]
  2. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

  1. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

 Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului, cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani, ca un martir, pentru Ţara lui, pe care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere […] .

Mareșal ION ANTONESCU

…Mareșalul ION ANTONESCU, în faţa plutonului de execuţie (1 iun.1946): ”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” – cf. Flux 24.

Sursa: Adrian Botez (nuvela Ofițerul)

 

IMG_20150828_142239

Categorii:GÂND, NOTE LITERARE

Brazda de acasă


Vatra veche 6, 2016_1Vatra veche 6, 2016_2Sursa: Vatra veche, nr. 6/2016.

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE
%d blogeri au apreciat asta: