POEMUL DE DUMINICA

ECCELSIASTRUL – FRAGMENT DIN VOLUMUL DE POEZIE SEMNAT DE EUGEN DORCESCU

Si iată, m-am uitat cu luare-aminte
La tot ce făurisem mai-nainte,
La toată truda mea covârşitoare.
Privit-am iubitor, ca un părinte,
Dar vechiul gând mi-a încolţit în minte :
Deșertăciune-i truda. Si vânare
De vânt. Si fără nici un rost sub soare.
12. Privirea mi-am întors, ca să revadă
Eterna si zadarnica triadă :
Prostie, nebunie, înţelepciune.
Vroiam să știu, simţeam că mă răpune
Imboldul dureros de-a înţelege.
Căci ce-ar putea un om de rând să facă,
În viaţa lui umilă si săracă,
Mai mult decât a făptuit un rege ?
13. Si-am fost încredinţat că-nţelepciunea
Cu mult e mai presus de nebunie,
Aidoma luminii ce-mprăștie
Tenebrele ce-acoperă genunea.
14. Cel înţelept sub frunte ochii-si poartă,
Iar cel neghiob orbăcăie în beznă,
Legat cu lanţul negurii de gleznă.
Dar pe-amândoi îi paste-aceeași soartă.
15. Am zis inimii mele : Așadar,
Devălmășia pulberii aștept !
Nebunul si cu mine o să fim
De-a valma în același ţintirim…
Si-am zis inimii mele, iar si iar :
La ce mi-a folosit că-s înţelept ?
Deșertăciune-i tot ce vieţuim.
16. Căci pomenirea celui fără minte
La fel cu-a înţeleptului va fi.
Nu-s veșnice. Le va pecetlui
Uitarea, în uitatele morminte.

DESPRE ACCESUL LA INTERNET

Acord UE asupra Pachetului Telecom
Accesul la internet ar putea fi restrictionat fara o decizie judiciara prealabila
Deputatii europeni si reprezentantii Consiliului au cazut de acord in cadrul negocierilor de miercuri seara asupra ultimului punct ramas deschis al pachetului telecom, cel privind conditiile in care accesul la internet poate fi restrictionat. Astfel, s-a hotarat ca accesul la internet al unui utilizator poate fi restrictionat doar in urma unei proceduri impartiale si corecte, care include dreptul utilizatorului de a fi ascultat.
In mai 2009, ambele parti au convenit asupra faptului ca internetul este esential pentru exercitarea drepturilor fundamentale, precum dreptul la educatie, libertatea de exprimare si accesul la informatie. Din acest motiv, deputatii europeni au insistat in cadrul negocierilor de conciliere asupra asigurarii unor garantii procedurale adecvate pentru accesul la internet, care sa corespunda standardelor impuse de Conventia pentru protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si anume garantarea unei protectii jurisdictionale eficiente si a unui proces echitabil.

Parlamentul European insista asupra unor garantii adecvate pentru accesul la internet

Restrictii cu privire la accesul utilizatorului la internet “pot fi impuse doar daca acestea sunt proportionale si necesare intr-o societate democratica”, au convenit deputatii si reprezentantii Consiliului. Astfel de masuri pot fi luate doar “respectandu-se principiul prezumtiei de nevinovatie si a dreptului la viata privata” si in urma “unei proceduri echitabile si impartiale”, garantand “dreptul de a fi ascultat (…) si dreptul la o cale de atac eficace si in timp util”, se arata in textul de compromis referitor la directiva cadru privind comunicatiile electronice. “In situatii de urgenta justificate corespunzator ” se pot avea in vedere anumite aranjamente procedurale adecvate, daca acestea respecta Conventia Europeana pentru protectia drepturilor omului.

In viitor, utilizatorii internetului pot face referire la aceste prevederi in cadrul procedurilor judiciare impotriva deciziei unui stat membru UE de a bloca accesul la internet.

Delegatia Parlamentului a aprobat textul comun in mod unanim. Compromisul trebuie insa sa fie andosat de intreg Parlamentul si de catre Consiliu.

Protectia drepturilor fundamentale ale utilizatorilor internetului

Atat propunerea initiala a Comisiei, cat si pozitia comuna a Consiliului nu contineau garantii impotriva restrictionarii nejustificate a accesului la internet. Totusi, Parlamentul a adoptat de doua ori un amendament prin care se solicita autoritatilor nationale de reglementare sa promoveze interesele cetatenilor UE, inter alia prin “aplicarea principiului conform caruia nicio restrictie nu poate fi impusa asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale consumatorilor finali, fara o decizie judiciara”, in conformitate cu articolul 11 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene in ceea ce priveste libertatea de exprimare si de informare, cu exceptia cazurilor cand securitatea publica este amenintata.”

Consiliul a respins de doua ori acest amendament, ducand astfel la cea de-a treia si ultima faza a procesului legislativ UE, si anume cea a concilierii.

Pe de alta parte, au existat dubii serioase cu privire la valabilitatea juridica a acestui amendament, deoarece ar putea depasi competentele Comunitatii Europene in acest domeniu. O astfel de formulare ar fi solicitat armonizarea sistemelor juridice ale statelor membre – ceea ce ar fi depasit posibilitatea oferita de articolul 95 a Tratatului CE cu privire la masurile de armonizare pentru piata interna. In consecinta, daca vechiul amendament ar fi fost adoptat, Curtea Europeana de Justitie ar fi putut anula in viitor directiva cadru privind comunicatiile electronice.

Drepturile consumatorilor imbunatatite si cooperarea autoritatilor nationale de reglementare

Consiliul a confirmat la 26 octombrie acordul la care s-a ajuns in mai intre Parlament si Consiliu cu privire la celelalte doua legi din pachetul telecom, dintre care una se refera la crearea unui nou Organism al autoritatilor europene de reglementare in domeniul comunicatiilor electronice (OAREC) pentru o mai buna cooperare a autoritatilor de reglementare nationale din domeniul telecomunicatiilor. Cealalta lege se refera la consolidarea drepturilor consumatorilor, de exemplu prin oferirea posibilitatii de a transfera numarul telefonului mobil intr-o zi catre un alt operator sau solicitarea acceptului utilizatorului inainte de instalarea asa-numitelor “cookies”.

Ce urmeaza?

Votul in cea de-a treia lectura va avea loc in perioada 23-26 noiembrie. In aceasta faza, atat Parlamentul, cat si Consiliul pot doar sa aprobe sau sa respinga textul comun, fara posibilitatea de a-l modifica. Parlamentul are nevoie de majoritatea simpla a voturilor exprimate, in timp ce Consiliul decide cu majoritate calificata.

DESPRE CIRCULATIA PE DRUMURILE PUBLICE

Instantele au anulat o serie de contracte de amplasare a radarelor fixe
Instantele judecatoresti au admis primele actiuni in constatarea nulitatii contractelor de amplasare a radarelor fixe formulate de Autoritate Nationala pentru Reglementarea si Monitorizarea Achizitiilor Publice(ANRMAP).
Potrivit unui comunicat ANRMAP, intr-un timp foarte scurt, s-a constatat nulitatea contractelor incheiate intre primarii si firmele de amplasare a radarelor fixe, ca urmare a controlului national demarat de institutie.

Astfel, tribunalul Teleorman, la termenul din 27 octombrie a admis actiunile formulate de ANRMAP in dosarul civil nr. 2990/87/2009 si Dosarul nr. 3018 /87/2009 avand ca obiect constatarea nulitatii contractelor privind monitorizarea traficului rutier in comunele Poroschia si Peretu.

De asemenea, tribunalul Maramures, la termenul din 21octombrie a admis actiunea formulata de ANRMAP in dosarul civil nr. 5001/100/2009, avand ca obiect constatarea nulitatii contractului privind monitorizarea traficului rutier in Orasul Dragomiresti.

„ANRMAP va continua depunerea actiunilor in anulare la instantele din tara, avand convingerea ca justitia isi va face datoria, astfel incat toate contractele incheiate de primarii cu diverse firme de amplasare a radarelor fixe, contracte incheiate cu incalcarea prevederilor OUG 34/2006 sa fie anulate. Autoritatile locale vor putea aplica pe viitor procedurile legale in vederea achizitionarii acestui serviciu. Aceste decizii ale instantelor de judecata ne dau speranta ca in Romania respectarea legii este mai importanta decat interesele individuale”, a tinut sa precizeze presedintele institutiei.

La sfarsitul lunii iulie, ANRMAP a decis sa cheme in instanta 47 de primarii pentru contractele de amplasare a radarelor fixe, incheiate cu diferite firme.

Totodata, Politia a retras deja, la sfarsitul lunii aprilie, avizele de functionare a radarelor fixe amplasate in tara in urma unor contracte incheiate de primarii cu societati comerciale, singurul sistem de depistare a vitezei care a ramas in functiune fiind cel de pe DN1, care apartine in totalitate Politiei.

TARA HATEGULUI – SCURTA PRIVIRE

TARA HATEGULUI – SCURTA PRIVIRE

Biserica Sântămărie Orlea, jud. Hunedoara59
Istoric. Închinată Maicii Domnului, biserica este cea mai impunătoare dintre ctitoriile Ţării Haţegului
şi păstrează cel mai vechi ansamblu mural din ţara noastră (1311). Pictorul (rămas anonim) s-a format
în ambianţa picturii bizantine – practicată de zugravii de origine slavă (pictores graeci) – contaminată
de arta italiană. Construită probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea, în deceniul 1270-1280, biserica
se înscrie în tipul de arhitectură provincială romanico-gotică, răspândită de călugării cistercieni în
Europa Centrală şi de Est, până în Transilvania.
Starea actuală. Monumentul a suferit grave deteriorări, apa de ploaie pătrunzând prin streşini. Pictura
nu a mai fost restaurată şi riscă să dispară, fiind, de la an la an, mai puţin vizibilă.
Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”, Leşnic, jud. Hunedoara
Istoric. Construită şi decorată la sfârşitul secolului al XIV-lea, după 1395, biserica a fost ctitoria
cneazului Dobre. Bisericii de dimensiuni foarte reduse, i s-a adăugat un pronaos în veacul al XVIIIlea.
Tavanul din lemn, decorat în casetoane pictate cu motive florale şi vegetale, datează din 1681 şi,
împreună cu pictura navei, are o deosebită valoare stilistică şi iconografică.
Starea actuală. Din păcate, biserica este grav deteriorată, pereţii prezintă fisuri şi riscă să se piardă
mare parte din pictură.
Biserica „Schimbarea la Faţă”, Râu de Mori – Suseni, jud. Hunedoara.60
Istoric. Cunoscută şi sub numele de Biserica Colţ, este o ctitorie a familiei Cândea, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea (după 1377), amplasată pe platoul situat la poalele masivului pe care se află
ruinele castelului Colţ (fig.53). Pictura murală aducea, pentru prima oară în Transilvania, o concepţie
de miniaturist, în stilul paleolog necontaminat de influenţele occidentale.
(fig. 30 şi 31)
Starea actuală. Biserica se afla în ruină când s-a decis restaurarea ei, după 1989. Este un exemplu de
restaurare distructivă, care a modificat substanţa materială a arhitecturii, înecând integral edificiul în
ciment, mistificând autenticitatea zidurilor, a detaliilor şi a spaţiilor interioare. Cu o inconştienţă fără
egal, fragmentele excepţionalei picturi murale au fost distruse. Este un exemplu tipic de restaurare
lipsită de expertiză, care din nefericire a pervertit substanţa materială a unuia din cele mai vechi repere
ale mediului istoric românesc.
Biserica „Sfântul Gheorghe” din Streisângeorgiu, jud. Hunedoara61
Istoric. Dedicată Sfântului Gheorghe, biserica a fost construită, conform ultimelor cercetări
arheologice, între anii 1130-1140 (datare sprijinită pe inventare monetare şi funerare). Ansamblul,
constituit de pronaos cu turn, navă şi absidă, a fost edificat într-o singură etapă (cu excepţia celor două
contraforturi adosate zidurilor longitudinale şi a tindei de secol XVI distruse, din păcate, la restaurare.
(fig. 32)
Starea actuală. Monumentele romane (altare şi monumente-soclu comemorative), extrase din ziduri
cu prilejul restaurării, zac aruncate şi astăzi în cimitirul bisericii. Frescele, datate 1313-1314, în mare
parte ascunse sub tencuiala din secolul al XVIII-lea, nu au fost restaurate, fiind ameninţate la ora
actuală să se degradeze ireversibil.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Criscior, jud. Hunedoara
Istoric. Ctitorie a jupânului Bâlea, biserica datează de la începutul veacului al XV-lea. Decoraţia
murală, executată probabil imediat după ridicarea construcţiei, se păstrează fragmentar în naos, la
nord, vest şi sud. Caracteristicile stilistice ale frescelor de la Criscior fac posibilă atribuirea lor unui
singur meşter, format în tradiţia picturii bizantine, în mediul artistic provincial. Biserica a fost pictată
şi la exterior, spre sfârşitul secolului al XV-lea, aşa cum atestă fragmentele de pictură (din Judecata de
apoi) conservate.
Starea actuală. Ansamblul a intrat în restaurare în anii ’90, dar lucrările s-au oprit înainte de a fi
finalizate. Rezultatul este că arhitectura se deteriorează, iar frescele sunt afectate de acţiunea umezelii
excesive.
Biserica „Sf. Nicolae” din Ribiţa, jud. Hunedoara
Istoric. Ctitorie a cnezilor locali, fraţii Vladislav, Matia şi Miclăuş, a fost ridicată, din piatră, la
începutul secolului al XV-lea.62
Ansamblul mural, datat între 1401-1417, a fost readus parţial la lumină în vara anului 1994 (de
către Dan Căceu) şi a devenit o mărturie incontestabilă a existenţei picturii bizantine într-o zonă atât
de mult pusă sub semnul controverselor în literatura de specialitate. Chiar dacă fragmentar recuperate,
frescele de la Ribiţa sunt o dovadă clară a activităţii artistice din mediul ortodox transilvănean,
puternic contaminat stilistic şi iconografic de lumea bizantină şi post-bizantină din secolele XIV-XV.
Interiorul adăposteşte una din cele mai vechi şi frumoase picturi de
factură bizantină din Transilvania, singura care păstrează întreaga erminie ortodoxă.
Ansamblul pictural este valoros în tripla ipostază a mărturiei sale: istorică, teologică şi artistică.
Pictura altarului, ca şi aceea care înveşmântează peretele de est al naosului, s-a păstrat integral,
suplinind o lacună importantă a iconografiei ortodoxe din Transilvania.
Atestarea, de excepţională însemnătate pentru istoria românilor din Transilvania, a dublei
dependenţe a cnejilor români – faţă de ierarhia ortodoxă şi puterea laică a regilor maghiari – este
înscrisă în pictura de pe peretele nordic, unde sunt reprezentaţi cei trei regi canonizaţi ai Ungariei,
Ştefan, Emeric şi Ladislau.
Starea actuală. Cu ocazia modificărilor ulterioare, edificiul a fost afectat mai ales în părţile superioare
(inclusiv ferestrele); un stâlp de susţinere a bolţii (zidită în secolul XIX) acoperă o parte a pisaniei, a
cărei descifrare parţială atestă vechimea bisericii şi numele ctitorilor. Din păcate, lucrările de
conservare şi restaurare a picturii, reîncepute în anul 1995, au fost sistate în 1998. Deşi edificiul
bisericii a trecut la rândul său prin operaţia de restaurare din anii ’90, apa de ploaie a început să
degradeze tencuiala exterioară a zidurilor curând după încetarea lucrărilor de restaurare, la ora actuală
procesul avansând spre interior.
În absenţa unor intervenţii urgente, se va ajunge într-o situaţie asemănătoare cu cea a Bisericii
„Sântămărie Orlea”, unde apa s-a scurs peste pictura murală din naos. Orice amânare a protejării
eficiente a acestui monument, martor al istoriei frământate a românilor din Ardeal, a cărui valoare de
excepţie este de notorietate internaţională (face parte din Lista patrimoniului mondial), se poate
transforma ireversibil într-o catastrofă.

58 Acelaşi tip de soluţie îl propun, ca un panaceu pentru aşa zisa „conservare” a galeriilor de epocă romană, cei interesaţi să
distrugă Roşia Montană pentru a da curs unei investiţii economice care ar sărăci istoria şi identitatea culturală a României.
59 Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
60 Ibidem.
61 Ibidem.
62 Aceştia erau fiii lui Vladislav, care stăpânise satele Mesteacănul de Jos şi de Sus, Ribiţa şi Ţebea (Tertfalva). În
reprezentările lor din tabloul votiv, se pot recunoaşte elemente de port păstrate până aproape de zilele noastre, dulame
asemănătoare ţundrelor, păr retezat pe frunte, în plete sau în chică, cum se putea vedea la ţăranii din Hălmagiu sau Vidra.

INTERVIU CU IOAN EVU

„SCRIITORUL E UN SOI DE MAŢE GOALE, UN SOI DE SCÂRŢA-SCÂRŢA PE HÂRTIE”

Interviu cu IOAN EVU de MARIA DIANA POPESCU

– Domnule Ioan Evu, arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi poezia. Recent aţi scos la lumină cea de-a opta carte de versuri – „Cenuşă vorbitoare” – şi al treilea album muzical – „Trenul de seară” –, al grupului hunedorean „Canon”, pe care-l conduceţi de aproape treizeci de ani…

– Să înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor? Tare mi-e teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu exactitate unde „am ajuns” cu aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai degrabă ele m-au purtat pe mine pe nebănuite căi, revelându-mi uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc, mor şi renasc în mine după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi bat capul să le pricep… Ceea ce pot afirma cu siguranţă este că n-am ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus, muzica şi poezia sunt chipuri complementare ale unei singure iubiri, care nu m-a trădat niciodată, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlită pe taraba acestei lumi a cererii şi ofertei.
Încă din antichitate grecii au „împăcat” cele două frumuseţi, Erato şi Polimnia, întruchipându-le într-o zeiţă unică – Euterpe, muză a poeziei lirice, dar şi a muzicii… Aşadar, nimic nou sub soarele acesta vechi de când… lumina! Mai mulţi recenzenţi ai cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de altă parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul cântecelor mele. N-am ce face: sunt un incorigibil aed. Doar atât.

– Mai avem azi scriitori dispuşi să rişte pentru o idee, să schimbe cu adevărat ceva sau se complac în postura de victimă, cu senzaţia că înoată împotriva curentului?

– Depinde la ce fel de risc vă referiţi. Există în istorie nenumărate exemple de inşi care au sacrificat totul, inclusiv propria lor viaţă, pe altarul unei singure idei, mai mult sau mai puţin nobile. Dacă jertfa lor a fost/este sau nu de bun augur, doar timpul poate decide… Luând în calcul pragmatismul exacerbat al acestor vremuri, pentru artistul „pur-sânge”, riscul intră la capitolul „Riscurile meseriei”… Scriitorii de reală vocaţie ştiu asta pe propria lor piele. Bineînţeles că nu se vor mulţumi să se complacă într-o atare ipostază masochistă! Însă pot deveni, „fără-a prinde chiar de veste”, nişte biete victime „colaterale” ale şubredului nostru sistem social. Imaginea eroului care ia singur valul în piept a devenit de mult anacronică. Scriitorii sunt prin structura lor nişte perdanţi din stirpea „melancolicilor păguboşi”. Însă nimic nu se poate clădi fără sacrificiu. Poezia e chin solitar, iluminare, anastază.

– Eu simt un mare dezgust pentru lumea literară de azi, pentru viclenia, mizeria şi tot show-ul. Mă puteţi contrazice, domnule Ioan Evu. Şi visez, în termeni realişti, fără să-mi fac iluzii, la un val de scriitori care să adopte o poziţie radicală faţă de ceea ce se întîmplă în societatea literară a prezentului.

– Întrebarea dumneavoastră e de fapt un enunţ la care subscriu, încercând puţin să-l nuanţez, bineînţeles, cu un x coeficient de subiectivitate… Dezgustul despre care vorbiţi este explicabil până la un anumit punct, e un gest reflex normal, într-o societate subnormală, lipsită de repere axiologice. Atmosfera viciată a vieţii noastre literare nu-i decât reflectarea fidelă a distorsiunilor societăţii actuale.
Personal, îmi repugnă orice formă de radicalism. S-a bătut multă monedă pe ideea de unitate între scriitorii „revoluţionari de meserie” sau simpli „reformişti”, atât în societatea predecembristă, cât şi în cea actuală. Înainte vreme exista o solidaritate – e-adevărat, mai mult tacită – a urii faţă de regimul ceauşist. După căderea „odiosului şi sinistrei”, ura nu a dispărut, doar şi-a modificat subiectele, ramificându-şi energiile negative.
Inamicul public numărul unu este astăzi, în opinia mea, egocentrismul, această maladie existenţială, care, netratată la timp, se acutizează până la stadiul cronic de egolatrie. E o boală grea asta, cu efect de bumerang… Vezi numeroasele cazuri de poeţi cu veleităţi genialoide, autoproclamaţi „mesianici”, o jalnică osmoză între paria şi iute-iritabili dictatori „de buzunar”… Pen` că ei sunt – nu-i aşa? – proprietarii de drept ai adevărului absolut… Ei emit judecăţi apodictice, pe lungimea de undă a vanităţii lor maniacale. A îndrăzni să ai altă opinie decât somităţile lor, echivalează cu a-i călca pe bombeu. A nu fi de acord cu aserţiunea lor egal ultragiu personal. Mintenaş te pun la colţ, cu aprigă mânie revoluţionar-patriotică. Cât ai zice „peşte”, ei te târăsc la stâlpul infamiei şi te gratulează cu cele mai „dezmierdătoare” epitete… Maxima lor predilecta e expresia gregarului instinct de haită: „Cine nu-i de acord cu noi, trebuie exterminat!”. Ei au mereu de pus pe cineva la zid, pentru că sunt de meserie justiţiari… Ai neamului, cartierului, blocului, autobuzului, scării de serviciu. Ei sunt misionarii moralităţii absolute de care fac tapaj ori de cate ori li se iveşte ocazia. Uneori solidarizează între ei. Însă foarte puţin. Doar până reuşesc să smulgă ciolanul din fălcile altor potăi. Deh, unde-s mulţi, potenţa creşte şi… violul reuşeşte! Când se văd stăpâni pe ciozvârtă, se încaieră ca hienele pe hartanele antilopei. Ei, şi numai Ei, au facultatea de a gândi just. Mărimile lor nu pricep că poţi colocvia, sine ira et studio, pe marginea unui subiect, indiferent că e vorba despre un vers sau o carte „oarecare”… Ei vor mereu pâinea şi cuţitul. Ei taie şi spânzură. Ei au întotdeauna argumente zdro-bi-toa-re. Ei nu emit păreri, ci sentinţe. Lor trebuie să le cânţi în strună, să le pupi cizma, sandala, mănuşa. De fapt, în fiecare dintre aceşti posesori de false patalamale doarme un mic dictator. Pentru ei realitatea devine din ce în ce mai evanescentă. Îşi fac chip cioplit din propria-le imagine, pe care o proiectează obsedant pe firmament, prosternându-se habotnic în faţa oglinzii nemăsuratei lor vanităţi. Ajung să descopere peste tot conspiraţii ce le ameninţă soclul „nemuritor şi rece”. Chiar şi în bunele intenţii, ei decodează – după sârguincioase, delirante exegeze detectivist-paranoice – tot felul de comploturi, care mai de care mai „netrebnice”. Ei sunt mereu neînţeleşii, prigoniţii cetăţii, zeii de tinichea ai urbei, judeţului, patriei-mume, mapamondului… În fine, dacă intrigile lipsesc, super-sensibiloşii ăştia le inventează. Că doară la ce e buna ficţiunea? „Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i” pe baricadele dezgustului existenţial, până la transformarea lumii într-o cloacă imensă, deasupra căreia doar Ei, inocenţii de meserie – încarnare terestră a ingenuităţii desăvârşite – au dreptul să leviteze cu aripi roz-bombon de îngeri „binefăcători” ce sunt. Amin!
Când solidaritatea scriitorimii române se va baza pe criterii morale/estetice, într-o deplină unitate a diversităţii de opinii, show-ul dezagreabil despre care vorbiţi, cu tot arsenalul său de cancanuri, jocuri de culise, coterii, va dispărea de la sine. Dar, deocamdată, această solidaritate e doar o înduioşător-şugubeaţă utopie.

– O poziţie specială în sfera noţiunii de modă este ocupată de moda literară. Putem vorbi despre ea ca despre cea vestimentară, de exemplu?

– Moda vestimentară ţine seamă de cele patru anotimpuri ale cutărui an calendaristic, pe când în literatura ultimilor ani moda e impusă de aşa-zisele generaţii împărţite în speţă pe decenii… Fie că e vorba despre moda vestimentară sau literară, ambele stau sub semnul arbitrarului. Orice modă este în fapt o doctrină, caracterizată prin accentuarea unilaterală, subiectivă, a anumitor valori temporare, aşadar, supuse rigorilor perisabilităţii. Cunosc cazurile unor poeţi talentaţi care s-au lăsat seduşi de modă… Ceea ce astăzi este în vogă, mâine poate cădea în desuetitudine. Prin capacitatea sa de a rămâne impenetrabilă la valuri şi mode, arta autentică e atemporală. Ea supravieţuieşte tocmai prin pulsaţia tragică, vie, a mesajului imanent uman. Exemplu: eminesciana Odă în metru antic răspunde oricărei grile estetice, fie ea premodernă, modernă sau postmodernă…

– Cui i se supune poetul Ioan Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?

– Lumea în care trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de acord cu ele în totalitate – le respect ca simplu cetăţean, aşa cum probabil sunt perceput de alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat decât mine. Însă, ca orice călător creştin, mă supun legii implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i se subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi…
Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de ferment spiritual semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord creator”, după cum releva Ion Caraion într-unul din jurnalele sale poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea, o face întrucâtva mai suportabilă…

– Orice campanie de dezinhibare literară mi se pare vetustă din start. Ce părere aveţi despre aerele de vitejie licenţioasă ale unor scriitori?

– „Dezinhibarea literară” nu poate fi vetustă; e semn al libertăţii interioare a spiritului, şi, generic vorbind, constituie germenul scrisului autentic. Dimpotrivă, refulările obstinate, fals pravoslavnice, ale firescului fiinţei, sub pretext că acestea ar contrazice nu ştiu ce canoane, pot fi mult mai dăunătoare.
„Aerele de vitejie” aparţin nonconformismului, spiritelor avangardiste, şi îşi au, desigur, şarmul lor. Ele chiar pot reprezenta un factor de progres manifest în planul invenţiei artistice, prin spontaneitatea şi originalitatea imprimate formei specifice de exprimare. Când însă aceste „aere” devin licenţioase, nu denotă dezinhibare, ci prost gust, ca să nu zic lipsă de bun simţ elementar. Deşi nu sufăr de pudibonderie, nici de calofilism, mă oripilează invazia limbajului de gang al unor „tineri furioşi”, care se amăgesc cu gândul că ei au dat gaură la… covrigul poeziei. Uneori, obscenitatea limbajului lor e asemănătoare textelor/„logogramelor” de pe pereţii haznalelor, cu degetul înmuiat în excremente. În realitate, astfel de autori sunt la vârsta primară în care sug tetina plaivazului, fabulând că fac sex oral cu poezia…
Hedonismul ostentativ, practicat sub formă de exhibiţionism sexual-scatologic, cu tot cortegiul de vulgarităţi aferent, şi, culmea!, încurajat de unii critici literari cu ştaif – vezi „cazul”, celebru de-acum, lui Marius Ianuş (poet, de altfel, talentat!) – îşi are originea în dorinţa de a epata… Nu-i exclus însă ca acest fenomen de manelizare a culturii să fie o reacţie deliberată, o tentativă de alimentare a foamei de senzaţional, pe care mijloacele mass-media n-o pot satisface deplin. Defularea vulgarităţii se poartă, e la modă, ea chiar poate produce câştig material.
În ultimii ani, când absenţa unei minime cenzuri estetice se face simţită tot mai acut, au apărut numeroase cărţi în care limbajul obscen e împins până dincolo de limitele scabrozităţii. În originala-ne democraţie, libertatea de expresie poate fi lesne confundată cu libertinajul… O autoare, pe numele ei Ioana Bradea, şi-a intitulat romanul de debut „Băgău”, o carte – zice-se – cu succes „de librărie”… Iată un succint autoportret al prozatoarei care-şi începe în forţă fluxul orgasmic al romanului cu memorabila sintagmă: „Sunt o doamnă, ce pula mea!…” E un preambul care pune serioase dileme, nu neapărat despre virtuala preschimbare de sex a romancierei, cât, mai ales, despre până unde poate regresa dictatura mult invocatului trend impus – vezi drace! – de trebuinţele pieţei, conform principiului că scopul scuză mijloacele. De menţionat faptul că autorlâcul „doamnei” şi-a atins… scopul, obţinând, în 2005, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor şi al revistei „România literară”. La astfel de învestituri nu poţi decât să exclami consternat, ca ardeleanul când a văzut prima oară girafa la grădina zoologică: „Aşa ceva nu să există!” ori, ca tot românul verde, globalizat peste noapte: „No comments, bade”!

– Vechile societăţi confereau scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum stau lucrurile în timpul nostru?

– Sintagma „o poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate scriitorii aveau un cuvânt însemnat de spus în cetate… De altfel, Platon îşi imagina statul ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să nu uităm că marea lor majoritate era formată din aristocraţi. O excepţie a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică – care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean liber, tocmai datorită măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau, se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E suficient să amintim exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca cel Bătrân de către Nero…
Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e perceput artistul în „Agora” postmodernă? Pe neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un fel de maţe-goale, un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie, toata ziua, frunze la câini, în timp ce sărmanul popor trudeşte pe brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”… Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să priceapă eforturile „supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin de hârtoape al Integrării. De cele mai multe ori atitudinea auguştilor noştri politicieni faţă de artist este una de ignorare… diplomatică. Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…

– Artiştii Renaşterii făceau artă pentru bani, fără vreo legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru artistul de azi pare o minune, atunci era o sursă de cîştig. E ceva ruşinos în arta percepută ca o meserie?

– În opinia mea, înainte de a fi o profesie, arta este profesiune de credinţă. Principiul moral-estetic „artă pentru artă” nu a fost respectat ad literam de nici o societate istorică… Cu atât mai puţin în vremea de trist festival „Cântarea României”, când liota de condeieri, zeloşi cosmeticieni ai puterii – care una gândeau şi alta fumau – ne flutura cu obstinaţie în auz cuvinte sfinte, înzorzonate în staniolul patriotismului de paradă… Ei bine, pentru acei scribi de serviciu, lozincile rimate, fără valoare intrinsecă – aşa cum bine formulaţi – erau o sursă deloc neglijabilă de câştig…
Jenant e că unii lăutari cu leafă grasă ai regimului defunct, cei care în epoca alimentaţiei raţionalizate se înghesuiau pe „sticlă” ca muştele pe rahat, spoind cu fard neaoşul termen, au schimbat mintenaş macazul, şi se dau azi drept zugravi ai distroficei noastre democraţii… Vorba aia: „La vremuri noi… tot ei”… Ca în Povestea Porcului ce-şi leapădă în fiece noapte şoricul, preschimbându-se în imaculat Făt-frumos, care nici usturoi n-a hăpăit şi căruia nici râtul nu îi duhneşte…
Revenind la întrebarea dumneavoastră – teoretic, nici o meserie nu e ruşinoasă, începând de la aceea de vidanjor, până la cea de… ministru… În zilele noastre prea puţini scriitori îşi câştigă pâinea din vânzarea cărţilor. Cazurile izolate sunt excepţii ce confirmă regula. Realitatea asta e valabilă şi în Occident, nu doar la noi. Pentru a-şi asigura subzistenţa, cei mai mulţi scriitori practică alte meserii, scrisul fiind o preocupare adiacentă, un fel de hobby.

– Literatura română stagnează de vreme lungă, incapabilă să dea opere de impact? Cum aşa?

– Nu sunt întrutotul de acord cu dumneavoastră. Stagnarea literaturii române e doar aparentă. Se tipăresc în continuare cărţi valoroase. Problema reală o constituie deficitara lor mediatizare, tirajele confidenţiale, precum şi insidioasele interese ale unor grupuri organizate după criterii fripturiste, cu profunde rădăcini în genomul nostru balcanic. Majoritatea mijloacelor mass-media e preocupată până peste măsură de evenimente şi ştiri şocante, oferind cu obstinaţie imaginea dezolantă a unei Românii aflată în continuă „cădere liberă”, în nestăvilită degringoladă axiologică. Ei, bine, în această „lume a tabloidelor machiavelice” – conform memorabilei sintagme a regretatului Octavian Paler – poezia, ca amprentă inconfundabilă a chipului lăuntric al entităţii OM, trebuie să ofere o alternativă luminoasă. Se ştie, arta nu e competiţie sportivă… În sport, ordinea înălţării pe treptele podiumului se desfăşoară după criterii bine clarificate, „legiferate”, astfel încât performanţa nu poate fi eludată. Supremul arbitru al performanţei literare e timpul.

– Paul Virilio înfăţişa omul viitorului ca pe un cocon tehnologic, un fel de freak, îmbrăcat într-un costum de date, un fel de polihandicapat, intrat într-o formă tehnică de comă. Ar putea intra şi scriitorul, artistul, în această „trupă”?

– Imaginea aceasta virtuală a entităţii umane şochează prin alăturarea unor termeni disjuncţi, şi este mai degrabă una escatologică. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să reţin doar insolitul ei… Şi chiar dacă aş lua-o ca atare, la ce mi-ar putea folosi? Arta trebuie să dea sens existenţei, să se opună procesului de mitridatizare a umanului provocat de noxele tehnicizării excesive, ale cibernetizării creierului. Actul creator este unul deliberat, nu robotiza(n)t. Eu scriu dintr-o stringentă nevoie de comunicare, şi cred cu toată alcătuirea mea în virtuţile terapeutice ale artei, în capacităţile sale exorcizatoare. Scriu din teama de înstrăinare şi singurătate. Deşi, în treacăt fie zis, singurătatea nu m-a dezamăgit niciodată.

– Despre ce fel de societate vorbim astăzi, domnule Ioan Evu? Cumva despre una utopică, a spectacolului, o societate de consum, a plăcerii, a teatralizării, a circului vicios, a evaluării perverse, despre o societate cu o mie de feţe?

– În parte am răspuns acestei întrebări, altfel formulată, mai la deal… Diacronic vorbind, polimorfismul evocat de dumneavoastră e valabil oricărei comunităţi umane. Doar că la noi cameleonismul a atins cote cronice de manifestare. Nenumăraţi cabotini, proaspăt ieşiţi de la naftalină, autoerijaţi în directori de opinie şi conştiinţă, în călăuze ale neamului, se bulucesc la rampă, cu obstinaţie demnă de cauze mai nobile. Asta-mi aduce aminte memorabila zicere emisă de Luca Piţu: „Pleacă ai noştri vin ai noştri/ vin ai noştri/ dizidenţii mor ca proştii…”
E suficient să dau doar câteva exemple: Mihai Tatulici, cândva redactor de emisiuni educativ-patriotice, vajnic realizator de spectacole triumfaliste, revine mereu în forţă ca moderator de emisiuni-maraton… Cu facies de ins mereu constipat, acest guru trist al naţiunii, meseriaş în „datul cu gura”, îşi tot dă cu părerea, ne-ntrebat de nimeni, despre oricine şi orice… Dar, mai ales despre – vezi, Doamne! – stringentele dileme ale realităţii post-decembriste, de la hăt-fenomenul „Caritas” încoace… Creierul său e un mic Vezuviu în plină erupţie. Pare că sub rotundul cheliei sale zace încă nedescoperita piatră filozofală…
Alt guru, mai mic la stat, pe numele său Ion Cristoiu, fost lucrător cu pixul la organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, face astăzi zig-zag-uri interminabile pe trasee televizate, ca un adevărat român „rupt în fund”, ieşit la autostrada ce duce taman spre UE! Este şi el un specialist în datul cu presupusul…
Sau profetul de Dămăroaia, Silviu Brucan… (Despre morţi, numai de bine! Dumnezeu să-l ierte!). El se vroia un fel de cioclu al comunismului… Cu un rânjet pe măsură, îi tot urechea pe politicieni, dându-le note de bună/rea purtare… Şi se mai vroia a fi un imparţial arbitru, împărţind la stânga şi la dreapta – funcţie de orientarea politică a „jucătorilor” – cartonaşe roşii ca însuşi sângele, inutil vărsat în decembrie `89… Ştia Somnitatea Sa ce ştia, când poliglotul din el ne definea ca o gloată de stupid people!
În fine, sunt încă destule stafii ale vremurilor „de tristă amintire mai veselă” (vorba tomnaticilor flăcăi de la „Divertis”) ce ar trebui să se ceară la pensie… Unii la pensie de vârstă. Alţii la pensie de boală. Psihică. Dar nu! Ei muncesc. Ei continuă să facă ceea ce ştiu dintotdeauna. Să bată din gură… Pardon! Din… gur!
Ne convine sau nu, trăim/supravieţuim într-o lume a emblemelor şi etichetelor ce maschează numeroase goluri, fie că se numesc goluri din conservă sau viduri existenţiale… În fine, în această lume, mai mult virtuală decât palpabilă, eu însumi sunt o simplă imagine ce reprezintă un ceva indefinit, o entitate în ceaţă, ca un chip răsfrânt într-o oglindă aburită, din cauza efectului artificial de seră…

– Şi viitorul cum se vede, viitorul dumneavoastră literar?

– Sincer, nu ştiu. N-am abilităţi previzionare. Cineva spunea că doar trecutul e sigur. Dar pentru că tot vorbim despre realităţi potenţiale, uneori mă simt ca un adolescent care – bărbierindu-se pentru întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor depuşi pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că înfăţişarea chipului său e mai matură, ca să nu zic mai îmbătrânită… Însă mă bucur pentru fiecare nouă zi, caut, pe cât îmi stă în putere, să nu mă las pradă eşecurilor de care viaţa a avut grijă să nu duc lipsă. Rămân acelaşi mărşăluitor pe câmpul de luptă al propriilor mele himere… Şi, iertată-mi fie autocitarea la care recurg în finalul acestui interviu. E textul liminar al „Cenuşii vorbitoare”, un posibil autoportret lăuntric al poetului Ioan Evu: „El, însoţit de umbra proiectată pe zid, înspre seară… El însuşi – un alter ego al umbrei, într-o lume a substituţiilor de tot felul. Singur, ca un războinic fără zale, care, brusc, a uitat cauza ce l-a împins pe câmpul de bătaie, strânge la piept blazonul zdrenţuit al poeziei. Biet cavaler al Tristei Figuri – pentru el orice război se preschimbă în cele din urmă într-o luptă cu sine. Viaţa lui e asemenea unui poem explicit, dar care, paradoxal, nu poate fi explicat. Îşi poartă umbra ca pe un destin – o hologramă a întunericului ce nu se adevereşte decât în lumină, aşa cum stelele răsar numai noaptea”

– O strofă din poezia de dragoste îndrăgită de Ioan Evu?

– Doar un singur vers din „Cântec” de Nichita Stănescu: „Ce bine că eşti, ce mirare că sânt!”

SIMOLURILE RELIGIOASE CONFORM CEDO

Expunerea crucii sau a altor simboluri religioase in scolile publice. Incalcare. CEDO, 30814/06, Lautsi vs. Italia
Lautsi vs. Italia, 30814/06, 3 noiembrie 2009
Expunerea obligatorie a unui simbol al unei confesiuni date, in cursul exercitarii functiei publice de catre stat in situatii specifice care tin de controlul guvernamental, in special in salile de clasa, restrange dreptul parintilor de a-si educa copiii conform convingerilor proprii cat si dreptul copiilor scolarizati de a crede sau de a nu crede. Expunerea, in salile din scolile publice, a unui simbol care poate fi in mod normal asociat cu o anumita religie nu ar putea sa serveasca pluralismul educativ ce este esential prezervarii unei „societati democratice” astfel cum este aceasta conceputa de Conventie.
I) IN FAPT
Cei doi copii ai reclamantei, de 11 respectiv 13 ani, frecventau o scoala publica. In toate salile de clasa erau expuse cruci, ceea ce reclamanta considera contrar principiului laicitatii, in care dorea sa isi educe copii. Ea a contestat in contencios administrativ refuzul scolii de a inlatura crucea din clasa. Cerea a fost respinsa, prima instanta retinand ca, in principiu, crucea era atat simbolul istoriei si culturii italiene, si, pe cale de consecinta, al identitatii italiene, cat si simbolul principiilor egalitatii, libertatii si tolerantei, precum si al laicitatii statului. Recursul reclamantei la Consiliul de Stat a fost respins pe motiv ca simbolul crucii devenise una dintre valorile laice ale Constitutiei italiene si reprezenta valorile vietii civile.
II) IN DREPT
In fata Curtii, reclamanta s-a plans de incalcarea articolului 2 al Protocolului nr. 1 corelat cu articolul 9 al Conventiei.
Articolul 2 . Dreptul la instruire
Nimanui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea functiilor pe care si le va asuma in domeniul educatiei si al invatamantului, va respecta dreptul parintilor de a asigura aceasta educatie si acest invatamant conform convingerilor lor religioase si filozofice.
Articolul 9 . Libertatea de gandire, de constiinta si de religie
1. Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora.
1. Principii generale
„47. Cu privire la interpretarea articolului 2 al Protocolului nr. 1, in exercitarea functiilor pe care statul si le asuma in domeniul educatiei si al invatamantului, Curtea a degajat in jurisprudenta sa principiile de mai jos, care sunt pertinente pentru prezenta cauza (in special, cauzele Kjeldsen, Busk Madsen si Pedersen vs. Danemarca, 7 decembrie 1976, , Campbell si Cosans vs Regatul Unit, 25 februarie 1982, Valsamis vs Grecia, 18 decembrie 1996, Folgero si altii vs Norvegia [MC], 15472/02):
a) Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu numai una in concordanta cu cealalta, dar si, mai ales, cu articolele 8, 9 si 10 ale Conventiei.
b) Dreptul parintilor la respectarea convingerilor lor religioase si filosofice se grefeaza pe dreptul fundamental la educatie iar prima fraza a articolului 2 nu distinge, asa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua fraza, intre invatamantul public si cel privat. Cea de-a doua fraza a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizeaza protejarea posibilitatii unui pluralism educativ, esential prezervarii „societatii democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Conventie. Din pricina puterii statului modern, acest obiectiv trebuie sa se realizeze mai ales prin invatamantul public.
c) Respectarea convingerilor parintilor trebuie sa fie posibila in cadrul unei educatii capabile sa asigure un mediu scolar deschis si care favorizeaza includerea mai degraba decat excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credintelor religioase sau a originii etnice. Scoala nu ar trebui sa fie teatrul activitatilor misionare sau de predicare; ea ar trebui sa fie un loc de intalnire al diferitelor religii si convingeri filosofice, in care elevii pot dobandi cunostinte cu privire la gandurile lor si traditiile respective.
d) Cea de-a doua fraza a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implica obligatia statului ca, achitandu-e de functiile asumate in materie de educatie si invatamant, sa vegheze ca informatiile sau cunostintele din programele scolare sa fie difuzate intr-o maniera obiectiva, critica si pluralista. Ea ii interzice sa urmareasca scopul indoctrinarii ce ar putea fi considerat ca nerespectand convingerile religioase si filosofice ale parintilor. Aici se gaseste granita ce nu trebuie depasita.
e) Respectarea convingerilor religioase ale parintilor si credintele copiilor implica dreptul de a crede intr-o religie sau de a nu crede in nicio religie. Libertatea de a crede si libertatea de a nu crede (libertatea negativa) sunt ambele protejate de articolul 9 al Conventiei (a se vedea, pe art. 11, Young, James si Webster vs Regatul Unit, 13 august 1981)
Obligatia de neutralitate si impartialitate a statului este incompatibila cu orice putere de apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea convingerilor religioase sau a modalitatilor de exprimare a acestora. In contextul invatamantului, neutralitatea ar trebui sa garanteze pluralismul (Folgero si altii vs Norvegia, citata anterior).
2. Aplicarea acestor principii
48. Pentru Curte, aceste consideratii conduc la obligatia statului de a se abtine sa impuna credinte, chiar indirect, in locurile in care persoanele sunt dependente de el sau in locurile in care asemenea persoane sunt deosebit de vulnerabile. Scolarizarea copiilor reprezinta un sector deosebit de sensibil deoarece, in acest caz, puterea de constrangere a statului este impusa unor spirite care nu au inca (dupa nivelul de maturitate al fiecarui copil) capacitatea critica ce permite distantarea in raport de mesajul ce rezulta dintr-o alegere preferata manifestata de stat in materie religioasa.
49. Aplicand aceste principii, Curtea trebuie sa examineze chestiunea de a sti daca statul parat, impunand expunerea crucifixului in salile de clasa, a vegheat in exercitarea functiilor sale in domeniul educatiei si invatamantului la difuzarea obiectiva, critica si pluralista a cunostintelor si a respectat convingerile religioase si filosofice ale parintilor, conform articolului 2 al Protocolului nr. 1
50. Pentru a examina aceasta chestiune, Curtea va tine seama mai ales de natura simbolului religios si de impactul acestuia asupra elevilor de varsta mica, in special asupra copiilor reclamantei. Intr-adevar, in tarile in care marea majoritate a populatiei adera la o religie precisa, manifestarea riturilor si simbolurilor acestei religii, fara restrictie cu privire la locul si forma sa, pot constitui o presiune asupra elevilor care nu practica religia mentionata sau asupra celor care adera la o alta religie (Karaduman vs Turcia, decizie a Comisiei din 3 mai 1993).
51. Guvernul justifica obligatia (sau faptul) de a expune crucea prin raportare la mesajul moral pozitiv al credintei crestine, care transcende valorile constitutionale laice, rolului religiei crestine in istoria italiana ca si inradacinarii acesteia in traditia tarii. Guvernul atribuie crucii o semnificatie neutra si laica prin referire la istoria si traditia italiana, intim legate de crestinism. Guvernul sustine ca aceasta este un simbol religios dar ca poate de asemenea sa reprezinte si alte valori.
In opinia Curtii, simbolul crucii are o pluralitate de semnificatii, intre care cea religioasa este predominanta.
52. Curtea considera ca prezenta crucii in salile de clasa depaseste folosirea simbolurilor in contexte istorice specifice. Intr-o cauza anterioara, caracterul traditional, in sens social si istoric, al unui text utilizat de parlamentari pentru a depune juramant nu lipsise juramantul de natura sa religioasa (Buscarini si altii vs San Marino [MC], no 24645/94).
53. Reclamanta afirma ca simbolul este contrar convingerilor sale si incalca dreptul copiilor sai de a nu practica religia catolica. Convingerile sale ating un grad de seriozitate si coerenta suficient pentru ca prezenta obligatorie a crucii sa poata fi in mod rezonabil considerata de reclamanta ca fiind in conflict cu acestea. Ea considera ca expunerea crucii semnifica alinierea statului alaturi de religia catolica. Aceasta este semnificatia oficiala retinuta de biserica catolica, ce atribuie crucii un mesaj fundamental. In consecinta, temerea reclamantei nu este arbitrara.
54. Convingerile reclamantei vizeaza de asemenea impactul expunerii crucii asupra copiilor in varsta de 11 si 13 ani. Curtea recunoaste ca, asa cum a expus anterior, este imposibil sa nu fie remarcata crucea in salile de clasa. In contextul educatiei publice, ea este necesarmente perceputa ca o parte integranta din mediul scolar si poate, in consecinta, sa fie considerata ca un „semn exterior puternic” (Dahlab vs Elvetiei, decizie de inadmisibilitate, 42393/98)
55. Prezenta crucii poate cu usurinta sa fie interpretata de elevii de toate varstele ca un semn religios si acestia se vor simti educati intr-un mediu scolar marcat de o anume religie. Ceea ce poate fi incurajant pentru unii elevi religiosi, poate fi perturbant din punct de vedere emotional pentru elevii de alte religii sau aceia care nu profeseaza nicio religie. Acest risc este in special prezent la elevii ce apartin minoritatilor religioase. Libertatea negativa nu este limitata la absenta serviciilor religioase sau a invatamantului religios. Ea se intinde si asupra practicilor si simbolurilor ce exprima, in special sau in general, o credinta, o religie sau ateismul. Acest drept negativ merita o protectie speciala daca statul este cel care exprima o credinta si daca persoana este plasata intr-o situatie in care nu se poate distanta sau nu poate face acest lucru decat cu sacrificii sau eforturi disproportionate.
56. Expunerea unuia sau mai multor simboluri religioase nu poate fi justificata nici prin cererea altor parinti ce doresc o educatie religioasa conforma propriilor convingeri, nici, asa cum sustine Guvernul, de necesitatea unui compromis necesar cu partidele politice de inspiratie crestina. Respectarea convingerilor parintilor in materie de educatie trebuie sa tina seama de respectarea convingerilor celorlalti parinti. Statul este obligat la neutralitate confesionala in cadrul educatiei publice obligatorii in care prezenta la cursuri este impusa fara consideratii legate de religie si care trebuie sa caute dezvoltarea unei gandiri critice a elevilor.
Curtea nu vede cum expunerea, in salile din scolile publice, a unui simbol care poate fi in mod normal asociat cu catolicismul (religia majoritara in Italia) ar putea sa serveasca pluralismul educativ ce este esential prezervarii unei „societati democratice” astfel cum este aceasta conceputa de Conventie, pluralism care fusese, de altfel, recunoscut de Curtea Constitutionala italiana.
57. Curtea considera ca expunerea obligatorie a unui simbol al unei confesiuni date in exercitarea functiei publice cu privire la situatii specifice care tin de controlul guvernamental, in special in salile de clasa, restrange dreptul parintilor de a-si educa copiii conform convingerilor proprii cat si dreptul copiilor scolarizati de a crede sau de a nu crede. Curtea considera ca aceasta masura conduce la incalcarea acestor drepturi pentru ca restrictiile sunt incompatibile cu rolul ce revine statului de a respecta neutralitatea in exercitarea functiei publice, in special in domeniul educatiei.
58. In consecinta, a fost incalcat articolul 2 al Protocolului nr. 1 coroborat cu articolul 9 al Conventiei.”
NOTA: Hotararea va deveni definitiva in 3 luni de la data pronuntarii, daca nu este admisa o cerere de retrimitere in fata Marii Camere. Ea atinge o problema supusa unor dezbateri incinse in societatea romana a ultimilor ani – materializate chiar in procese in fata instantelor de judecata – si se poate dovedi decisiva in solutia ce ar trebui adoptata de statul roman. Lipsa informatiilor publice oficiale transparente, usor de accesat pe internet, referitoare la solutiile pronuntate in aceasta problema de CNCD si instantele de judecata fac insa dificil de estimat care este, in momentul de fata, pozitia oficiala a autoritatilor statului roman si daca ea corespunde sau nu, pe fond, celei exprimate de CEDO in hotararea redata mai sus.

DESPRE LEVITI

Despre LEVITI
1. Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
2. „Vorbeşte cu Aaron şi-i spune: Când vei pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele”.
3. Şi a făcut Aaron aşa: a aprins în sfeşnic, ca să lumineze partea cea din faţa lui, şapte candele, cum poruncise Domnul lui Moise.
4. Iată cum era făcut sfeşnicul: fusul lui de aur era lucrat din ciocan; florile lui toate erau tot din ciocan. După modelul pe care îl arătase Domnul lui Moise, aşa s-a făcut sfeşnicul.
5. Şi a grăit cu Moise Domnul şi i-a zis:
6. „Ia pe leviţi din mijlocul fiilor lui Israel şi-i curăţă;
7. Şi ca să-i cureţi, să faci cu ei aşa: să-i stropeşti cu apa curăţirii, să-şi radă cu briciul tot trupul lor, să-şi spele hainele şi vor fi curaţi.
8. Apoi ei să ia un viţel şi prinosul de pâine, făină de grâu, amestecată cu untdelemn; iar tu să mai iei un viţel, jertfă pentru păcat.
9. Adu după aceea pe leviţi înaintea cortului adunării, unde vei aduna toată obştea fiilor lui Israel.
10. Să se apropie leviţii înaintea Domnului şi fiii lui Israel să-şi pună mâinile pe leviţi;
11. Iar Aaron să afierosească pe leviţi înaintea Domnului, din partea fiilor lui Israel, ca să facă ei slujbă Domnului.
12. Apoi leviţii să-şi pună mâinile pe capetele viţeilor şi tu să aduci unul jertfă pentru păcat, iar pe celălalt ardere de tot Domnului pentru curăţirea leviţilor.
13. Pune apoi pe leviţi înaintea Domnului şi înaintea lui Aaron şi înaintea fiilor lui şi-i adu dar Domnului.
14. Aşa vei osebi pe leviţi de fiii lui Israel, că vor fi ai Mei.
15. După aceea vor merge leviţii să slujească la cortul adunării, după ce îi vei curăţi şi îi vei afierosi Domnului;
16. Căci Îmi sunt daţi Mie dintre fiii lui Israel în locul tuturor celor întâi-născuţi, care deschide orice pântece;
17. Căci al Meu este tot întâi-născutul lui Israel, de la om până la dobitoc, pentru că Mi i-am sfinţit Mie în ziua când am lovit în pământul Egiptului pe toţi întâi-născuţii;
18. Şi în locul tuturor întâi-născuţilor fiilor lui Israel am luat pe leviţi;
19. Şi i-am dat pe leviţi dar lui Aaron şi fiilor lui dintre fiii lui Israel, ca să slujească pentru fiii lui Israel, la cortul adunării şi să se roage pentru fiii lui Israel, ca să nu-i ajungă pe fiii lui Israel vreo urgie, când s-ar apropia de locaşul sfânt”.
20. Moise şi Aaron şi toată obştea fiilor lui Israel au făcut cu leviţii cum poruncise Domnul lui Moise pentru leviţi; aşa au făcut cu ei fiii lui Israel.
21. S-au curăţit deci leviţii şi şi-au spălat hainele, iar Aaron a săvârşit sfinţirea lor înaintea Domnului şi s-a rugat pentru ei, ca să fie curaţi.
22. După aceea au intrat leviţii să-şi facă slujbele lor la cortul adunării, înaintea lui Aaron şi înaintea fiilor lui. Cum poruncise Domnul lui Moise pentru leviţi, aşa au făcut cu ei.
23. Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
24. „Aceasta este legea leviţilor: de la douăzeci şi cinci de ani în sus să intre să lucreze la cortul adunării;
25. Iar la cincizeci de ani să înceteze şi să nu mai lucreze.
26. De acolo înainte să ajute fraţilor lor a străjui la cortul adunării, dar de lucrat să nu mai lucreze. Aşa să faci cu leviţii, ca fiecare să fie la slujba lui de paznic”.

PROBLEME ACTUALE LA ULPIA TRAIANA SARMISEGETUSA

3.4.4. Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmisegetusa, astăzi sat Sarmisegetusa, com. Sarmisegetusa, jud. Hunedoara
Descriere şi importanţă istorico-documentară. Sarmisegetusa romană, considerată una dintre
metropolele Imperiului Roman, a fost prima comunitate de cetăţeni romani întemeiată în inima
regatului lui Decebal după cel de al doilea razboi dacic, încheiat în vara anului 106. Din motive
strategice, oraşul a fost înfiinţat în Ţara Haţegului (sud-vestul Transilvaniei), la circa 30 km de
Sarmisegetusa Regia (Grădiştea Muncelului, în Munţii Orăştiei), vechea capitală a regilor daci.
Etnogeneza românilor şi-a avut rădăcinile în colonizarea romană, iniţiată de întemeierea Ulpiei
Traiana Sarmisegetusa. Această realitate istorică, împreună cu impozantele monumente care se mai
păstrează in situ, fac din Ulpia Traiana unul dintre cele mai importante monumente ale memoriei
istorice şi culturale ale ţării şi, în consecinţă, obligă la o atenţie pe măsură din partea autorităţilor.
Ulpia Traiana Sarmisegetusa se întinde pe 32 ha în interiorul zidurilor şi pe încă cel puţin 100 ha în
afara acestora. Identificat la începutul sec. XVI de către umanistul Mezerzius, oraşul roman a avut
şansa de a nu fi fost acoperit de aşezări urbane ulterioare. Ruinele puteau fi văzute încă „în picioare” în
plin secol XIX, potrivit preotului Ştefan Moldovan, care relatează că s-a plimbat pe străzile oraşului
roman printre „clădirile aflate în picioare”. În interiorul zidurilor de incintă au fost dezvelite
monumente esenţiale pentru cunoaşterea istoriei Daciei şi a Imperiului Roman, precum forul vechi
(forum vetus) sau forul lui Traian, forul nou (forum novum) cu Capitoliul, templul lui Iupiter şi al
Triadei Capitoline (cel mai important şi mai spectaculos templu din întreaga Dacie romană). În zona
extra muros (în afara zidurilor), s-au dezvelit arheologic un amfiteatru şi seria de temple aparţinând
zonei sacre. Prin calitatea vestigiilor arheologico-arhitecturale şi a mărturiilor epigrafice, Ulpia
Traiana Sarmisegetusa este cea mai importantă mărturie a romanităţii situată la nord de Dunăre.
Problemele sitului. Dezvelirea, şi mai ales restaurarea şi punerea în valoare a vestigiilor pe care le
păstrează încă, cer o atenţie specială129
Una din problemele acute ale sitului este cea a regimului de proprietate asupra terenului ocupat
de oraşul antic, o problemă generalizată în cazul siturilor istorice şi arheologice. În vederea cercetării
şi protecţiei, între anii 1998-2000 a fost achiziţionată de către MCC de la localnici o suprafaţă de 16
hectare înţesată cu ruine. Tot atunci, a fost demarat un program de restaurări, dar care a urmat un curs
descendent până în vara anului 2005, când au fost cu totul întrerupte. Mai mult, deşi o nouă suprafaţă
(cca. 16 hectare cu vestigii) a fost oferită ulterior spre vânzare, MCC nu a fost interesat de cumpărarea
lor şi nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune.
. Cu toate acestea, în starea actuală, vestigiile arhitecturale ale
capitalei Daciei romane par să fie total uitate de către autorităţile române. Lipsa de educaţie şi de
interes au schimbat fundamental starea vestigiilor capitalei Daciei romane, în timpul care a trecut de la
vizita lui Ştefan Moldovan, în secolul al XIX-lea, până în zilele noastre.
130
Un alt aspect îl reprezintă situaţia din teren: infrastructura nu există, ruinele nu sunt restaurate,
coloane de marmură cu capiteluri superbe zac la pământ, oricine le poate sparge sau fura. Cele mai
mari distrugeri au fost săvârşite în primii ani de după Revoluţia din 1989. În anul 2000, principalele
fragmente arhitectonice au fost depozitate în două spaţii ale forului lui Traian – care urmau să fie
acoperite pentru asigurarea protecţiei materialului litic –, pe o platformă din scânduri groase, care a
costat peste 1 miliard de lei vechi. Acoperişul nu a mai fost executat. Prin urmare, lemnul a putrezit,
iar blocurile de piatră au trecut prin el, distrugându-şi suportul. Muzeul actual este mic şi neîncăpător,
iar muzeul vechi, care ar putea fi declarat monument de patrimoniu, este pe cale de a se prăbuşi. Pe
terenurile achiziţionate de statul român între 1998-2000 se practică în continuare agricultura, deoarece
nu au existat fonduri pentru a fi înregistrate în cartea funciară.
Pe lângă spectacolul vestigiilor arhitecturale, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, situată în una dintre
zonele cu cel mai mare potenţial turistic din România, în imediata apropiere a Parcului Naţional
Retezat, a vestitelor biserici medievale de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, a
Cetăţii Colţ şi a castelului Huniazilor de la Hunedoara, deţine un potenţial turistic excepţional, care,
dacă ar fi corect exploatat – potrivit reglementărilor internaţionale adoptate de România – ar aduce
mari beneficii economice populaţiei locale, asigurând o calitate superioară a vieţii. O politică
inteligentă, susţinută de un management corespunzător, ar fi putut crea până acum o zonă turistică la
nivel european, salvând în acelaşi timp monumente de o valoare excepţională.

Note: 124 Finanţarea (în cadrul programului Phare 2003) în valoare de 7,2 milioane euro – dintre care 6,4 milioane euro reprezentau
fonduri nerambursabile – nu a fost obţinută.
125 Informaţiile privind acţiunea autorităţilor locale au fost transmise de dr. Gabriela Gheorghiu.
126 Explicaţia termenului în accepţiune extinsă se regăseşte în Glosar.
127 Subunitate a Direcţiei Silvice Hunedoara, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva.
128 A fost interzisǎ, în urmǎ cu 2 -3 ani, adunarea crengilor şi frunzelor uscate de pe monumente şi dintre monumente(!), sub
ameninţarea aplicǎrii unor amenzi în cazul nerespectǎrii acestei indicaţ ii impuse de Romsilva de aceaǎs tdatǎ. (inf. dr.
Gabriela Gheorghiu). Un copac cǎzut peste urmele drumului (pavat) care duce la marele sanctuar nu a putut fi înlǎturat timp
de trei ani! Pentru tăierea unor copaci care împiediǎc cercetarea arheologicǎ s -au cerut sume exorbitante (la nivelul a 6800
lei).

CURIA NOPCSA DE DENSUS

• Curia (curtea) Nopcsa din Densuş42

  Haţegului, lingvist albanolog, autor a cca. 150 de lucrări de etnografie, lingvistică, arheologie, istorie şi geografie, dar şi …

• Istoric. Reprezintă un tip de edificiu interesant prin arhitectura sa particulară
• , jud. Hunedoara 43, dar mai ales important ca martor al memoriei unei istorii ieşite din comun, conservate încă de tradiţiile orale ale locului. Casele (curţile) care au aparţinut familiei Nopcsa, de la Densuş sau Fărcădin44, sunt învăluite de umbrele misterului care a înconjurat membrii numitei familii. Istoria familiei Nopcsa (familia „Noapte”, numele fiind maghiarizat după 1701), una din cele mai celebre din Ardeal, cuprinde personaje contradictorii, aventurieri, nobili şi cărturari şi devine aproape legendară datorită spectaculoasei vieţi a lui Laszlo (Vasile) Nopcsa, nobil ziua şi tâlhar la drumul mare în timpul nopţii, despre care se spunea că ar fi fost celebrul haiduc Faţă Neagră45
• Starea actuală. Din păcate, curia Nopcsa din Densuş a fost abandonată după 1989 când s-a construit un nou sediu pentru primărie (instituţia funcţionase până atunci în clădirea curiei). S-a destrămat de la un an la altul, în aşteptarea demolării… Aceeaşi soartă a lovit şi curtea din Fărcădin.
• Note:
• 40 Ovidiu Haţegan, Dorin Timonea, Romania Liberă, Ediţia de Transilvania40 Ovidiu Haţegan, Dorin Timonea, Romania Liberă, Ediţia de Transilvania-Banat, 19 mai 2005.
• 41 Barra Nagy Margit, Stilusok, müvek, méstérek, Bucureşti, 1977, pp. 70 şi urm.; Monica Mărgineanu Cârstoiu,
• Romantismul în arhitectură, Bucureşti, 1989, pp. 189-198.
• 42 Nicu Gheorghiu, Coralia Jianu, http://www.geraico.ro/ob_turistice/ultimul_nopcsa.htm
• 43 Cea mai celebră dintre curiile ardelene este Magna Curia (Curtea Mare) din Deva, construită în secolul XVII de către
• principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. A fost restaurată şi funcţionează ca muzeu de istorie şi arheologie.
• 44 Curtea de la Fărcădin este cunoscută sub numele de „castelul Berthelot”, după numele celui căruia regina Maria i-a dăruit
• casa care aparţinuse familiei Nopcsa.
• 45 Numele este împrumutat dintr-un roman al lui Jokay Mor, al cărui personaj central era un anume baron Hatzegy,
• supranumit tâlharul Faţă Neagră, locul acţiunii fiind chiar Haţegul. Contemporanii, surprinşi de asemănarea dintre acest
• personaj şi baronul Nopcsa, l-au identificat pe acesta din urmă cu Faţă Neagră, un haiduc care-i tâlhărea pe bogaţi şi-i
• înzestra pe săraci, iar ziua ducea viaţa de nobil şi demnitar. Nepotul lui Nopcsa-Faţă Neagră, Francisc Nopcsa, a fost un
• aventurier şi un important om de ştiinţă, vestit paleontolog, de numele lui legându-se descoperirea dinozaurilor pitici din zona

FLORI IN RETEZAT

TARA HATEGULUI LOC DE EXECEPTIE ( presa )

Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale a propus, într-un raport din luna septembrie, ca mai bine de jumătate din teritoriul judeţului Hunedoara să fie propus pentru includerea pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Aria respectivă cuprinde întreaga Ţară a Haţegului, monumentele din Hunedoara, Deva şi de pe Valea Mureşului, plus Ţara Zarandului.
„Acest peisaj cultural integrează vechi ţinuturi româneşti din sud-vestul Transilvaniei, peisaje istorice cu valori excepţionale de patrimoniu cultural şi natural, care se desfăşoară de-a lungul cursului inferior al râului Strei, pe Valea Mureşului şi până în Munţii Apuseni, învecinându-se cu munţii Poiana Ruscă, Retezat şi Şureanu. Patrimoniul cultural cuprinde monumente istorice excepţionale, ilustrând o secvenţă cronologică extinsă”, se arată în argumentaţia comisiei.

Raţionamentul specialiştilor pleacă de la faptul că intenţia de includere pe lista de aşteptare pentru clasarea în Lista Patrimoniului Mondial doar a bisericii medievale de la Densuş ar diminua şansele de reuşită ale demersului.

„În consecinţă, este necesară delimitarea limitelor topografice ale peisajului cultural pe baza unui studiu de inventariere complexă a monumentelor importante şi a unui proiect de gestionare pe termen lung”, se mai arată în raport.

Case ale moţilor
Cel mai bogat judeţ
Hunedoara are pe teritoriul său 36 de monumente istorice de „categorie A”, unul dintre ele aflându-se şi în patrimonial UNESCO (Complexul )Cetăţilor Dacice din Munţii Orăştiei n.r.), la care se mai adaugă aproape 400 de monumente de categorie B.

În zona menţionată ca posibil „peisaj cultural” UNESCO sunt reprezentate extrem de bine mai toate perioadele istorice din antichitate şi până acum, începând cu cetăţile dacice, capitala provinciei romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa, bisericile medievale şi reşedinţele nobiliare din Ţara Haţegului, Castelul Corvinilor (cea mai importantă construcţie medievală cu dublă destinaţie, civilă şi militară, din Europa
de Sud-Est -n.r.), biserica „Sf. Nicolae” din Hunedoara, bisericile forificate din Orăştie, castelul nobiliar Magna Curia din Deva şi centrele istorice ale oraşelor Deva şi Orăştie ridicate în epoca modernă.

Dacă se mai pune la socoteală că autorităţile locale intenţionează să transforme vechile furnale ale combinatului la Hunedoara în obiectiv turistic, se poate spune că zona deţine şi monumente de istorie recentă.

La toate acestea se adaugă faptul că în perimetrul menţionat de comisia prezidenţială se întrepătrund nu mai puţin de cinci zone etno-folclorice, fiecare cu porturi şi obiceiuri diferite
: Ţara Haţegului, Platoul Luncanilor, Ţinutul Pădurenilor, Ţara Zarandului şi Ţara Moţilor.
Deocamdată, doar o propunere
Şeful Catedrei de Restaurare Patrimoniu din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, prof. dr. Dan Mohora, este co-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit. Mohora spune că mai avem destul de aşteptat până când propunerea sa şi a colegilor săi referitoare la Ţara Haţegului, Hunedoara, Deva şi Ţara Zarandului să fie materializată.

Totuşi, Dan Mohora este ferm convins că zona merită să intre, în întregime, în patrimoniul UNESCO.

„Acolo sunt atâtea monumente unice pe plan mondial, concentrate pe o arie relativ restrânsă. Picturi cum sunt în bisericile medievale din Ţara Haţegului nu mai găseşti niciunde în lume. Ştiu că pare mare zona pe care o dorim a se constitui într-un peisaj cultural (care să intre apoi pe lista de aşteptare a UNESCO – n.r.), dar, repet sunt atâtea obiective istorice, turistice şi culturale în acea zonă încât nu văd de ce nu am încerca să facem asta. Sunt conştient că va mai dura până când propunerea noastră va fi luată în discuţie la modul cel mai serios cu putinţă. Până atunci nu ne rămâne decât să fim vigilenţi şi să nu mai lăsăm să se distrugă obiectivele de patrimoniu de acolo. Spun asta pentru că se intervine cu amatorism asupra monumentelor. Nu putem să lăsăm monumente de o asemenea valoare să se înece în ciment şi mortar, ori să le lăsăm să se prăbuşească”, conchide profesorul Dan Mohora.

Strategie: monumente prezentate ca grup
Celălalt co-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, atrage atenţia că monumentele din Ţara Haţegului, Deva, Orăştie, Hunedoara şi Ţara Zarandului pot ajunge în atenţia UNESCO doar dacă autorităţile locale se implică în demers, iar instituţiile centrale devin mult mai eficiente în ceea ce priveşte patrimoniul decât au fost până acum.

„Noi am avansat o idee. Rămâne de analizat dacă va fi un peisaj cultural care să cuprindă toate zonele, sau vor fi două-trei peisaje culturale mai restrânse ca dimensiuni geografice. Este perfect posibil, dacă se implică şi autorităţile locale, dacă se asigură o infrastuctură în zonă şi aşa mai departe. Monumentele din Hunedoara sunt mult mai interesante dacă sunt prezentate ca un grup, cu legăturile pe care le au între ele. Până ca acest grup să poată fi propus pentru a fi inclus în patrimoniul UNESCO este însă mult de muncă. La noi, conceptul de „peisaj cultural” a apărut abia după ce am aderat la Uniunea Europeană şi încă nu avem reglementări legislative clare în acest sens”, completează şi Serban Sturdza.

LEVI – STRAUSS S-A DUS IN ALTA LUME …

Antropologul francez Claude Levi-Strauss a incetat din viata, la varsta de 100 de ani.

Anuntul a fost facut de reprezentanti ai editurii Plon, citati de AFP.

Nascut la Bruxelles din parinti francezi, pe 28 noiembrie 1908, Levi-Strauss a facut studii de drept la Paris si de filosofie si litere la Sorbonna.

Paraseste Franta in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si preda la New School for Social Research din New York.

Fondeaza impreuna cu Henri Focillon, Jacques Maritain, J. Perrin si altii l’ecole libre des hautes etudes din New York.

Rechemat in Franta in 1944, se reintoarce in SUA un an mai tarziu, pentru a ocupa functia de consilier cultural al ambasadei. Demisioneaza in 1948 pentru a se consacra studiului.

Este numit profesor la College de France, la catedra de antropologie culturala, unde preda din 1959 pana la retragerea din 1982.

Printre numeroasele distinctii, a primit in 1966 a primit medalia de aur si premiul Viking Fund, in 1967, medalia de aur a C.N.R.S. ; in 1973, premiul Erasmus Erasme, in 2002, premiul Meister Eckhart

INTERVIU REALIZAT DE ADRIAN BOTEZ CU PRIETENUL CONSTANTIN STANCU

INTERVIU CU SCRIITORUL CONSTANTIN STANCU

1-…Stimate domnule CONSTANTIN STANCU – am remarcat, de la prima noastră „întâlnire” (internetistică şi, apoi, epistolară), o sensibilitate aproape maladivă a omului Constantin Stancu, egală cu aceea a Poetului/eseistului/criticului Constantin Stancu (folosind alte cuvinte, Poezia dvs. îl exprimă perfect pe omul care o scrie… – lucru rar întâlnit în literatura contemporană, grav histrionizată… – sau, cel puţin, în cea de înaltă şi autentică valoare! – iar dvs. aveţi o capacitate de vizionarism poetică şi de empathie critică mult peste medie!). Cum se împacă THEMIS-Zeiţa Oarbă (ŞI, CEL PUŢIN ÎN TEORIE, DURĂ!) a Justiţiei (aţi absolvit Facultatea de Drept, sunteţi, actualmente, jurist/consilier juridic…), cu inefabilul, uneori serafic, al Poeziei dvs. ?
Răspuns:
Extremele se ating. Sunt sensibil pentru a putea primi unele lucruri, sunt riguros pentru a le putea organiza şi a le da o finalitate. Privind la ceea ce scriu, în parte cronica, nu este exprimarea unui critic, ci a iubitorului de poezie care mai alcătuieşte un poem pe o temă dată, un poem al relaţiei. Nu am pretenţia de a fi pus în categoria criticilor de profesie, ci a prietenului care propune o operă ce ar trece neobservată. Aştept să trec la proză, e momentul în care voi putea fi altceva în felul meu de vieţuire. În Vechiul Testament, preluat din Biblia tradiţională, scrisă de evrei la început, Dumnezeu este bun şi drept, iar mila şi îndurarea se împletesc cu justiţia divină. Interesant că la evrei bun şi drept se exprima printr-un singur cuvânt, deci aici este rădăcina, cuvântul care poate cuprinde viaţa în cupele sale. Şi trebuie să sorbim cupa întinsă de Mâna Divină. Nu mai cred în metafora zeilor şi a zeiţelor, ci mă focalizez pe UNU, adică fiinţa TRIUNICĂ. În fond apa mărturiseşte pe pământ: lichid, gheaţă, abur, toate apa din care suntem plămădiţi alături de ţărână, dar nu suntem … noroi … ( vezi Nichita ).

2-Poezia dvs. vine (cum frumos zice confratele dvs., Poetul hunedorean şi prieten comun, Ioan EVU: Trăind în spaţiul mirific al Tării Haţegului, acest poet cu chipul sculptat într-o stâncă a Retezatului are în privire ceva din transparenţa adâncă a lacurilor montane) dinspre dumnezeiescul şi stră-istoricul Ţinut al Haţegului. Ce şi cât consideraţi dvs. că datoraţi (peste ce a spus, cu atâta dreptate, Ioan EVU!), din punct de vedere al “poeticului poeziei” dvs., acestui ţinut, la care românii n-au învăţat, încă, să se închine?
Răspuns:
Ţara Haţegului este o zonă interesantă, iar prietenul, vecinul şi prozatorul Radu Igna a prins ceva din miracolul acestui loc despre care au scris mulţi oameni mari, nu au putut face abstracţie de ţară ca ţară. Cartea sa despre vocaţia culturală a Tării Haţegului este un document care nu ar trebui să treacă neobservat.
Nu pot spune nimic despre această legătură, dar Densuşianu scria despre poezia pământului, simţea poezia locului, a intuit bine stare pământului. Ca tânăr am fost pe Retezat, iar mai nou, fenomen recunoscut public, această zonă este printre cele mai frumoase din lume. Ori frumuseţea care tinde spre absolut, vine de din Dumnezeu. Aici a fost în vechime un important adânc de mare, aici, pe dealurile Haţegului unii au crezut că a fost cetatea lui Decebal ‼ Sunt astfel de speculaţii, istoricii nu admit aceasta, dar pe dealul Haţegului a fost o cetate cândva, o vatră, apoi toate monumentele existente care înseamnă istorie, mit, legendă, viaţă de om simplu şi de voievod.
Aş invita pe orice la un traseu în Munţii Retezat, acolo s-a mai păstrat ceva pur şi apoi să prinzi păstrăv din apa de munte, eşti pe altă planetă, ori deja trebuie să faci un reportaj de pe această planetă …
Sunt multe de zis, dar trebuie să înţelegi că pământul pe care stai e uneori sfânt. La mânăstirea Prislop simţi că eşti pe o gură de rai, asta se simte, locul are ceva mirific. M-am rugat în locaşul săpat în stâncă de Ioan de la Prislop şi am simţit că ceva îmi atinge fruntea deşi nu era nimeni acolo, era poate Duhul Sfânt, e ceva ce se trăieşte şi nu trebuie să priveşti neapărat la sfinţi, ci direct spre Dumnezeu, cu mult curaj …
Bea apă din izvoarele din Retezat şi nu te saturi, deşi nu are gust, nu e poluată, adică atinsă de păcat … Fă un culcuş din cetină de brad şi dormi sub stele, repeţi povestea Părintelui Avraam …într-un alt loc …

3-Faptul că aţi “evadat”, o vreme, în lumea Bucureştilor, este resimţit, de dvs., ca o perioadă de “dezertare” moral-spirituală, sau este doar o modalitate de a “înteţi focul prin depărtare de origini”, de a învăţa, mai din afunduri, să iubiţi Munţii Sfinţi ai Haţegului? Cu adevărat, acum, întors în Haţeg, vă simţiţi re-întors în Paradis…?! – cel puţin din punctul de vedere al spiritului omului terestru…? Expresia dvs. poetică, din Pomul cu scribi (“acolo, în Retezat, poţi scrie o scrisoare de dragoste/direct pe tălpile lui Dumnezeu”sau: „mă prind cu ambele mâini de marginea cuvântului/şi urc spre răsuflarea ta, Doamne…” ), exprimă optim, ceea ce simţiţi pentru tărâmurile magice, unde v-aţi întors?
Răspuns:
La Bucureşti am ajuns datorită fenomenului migraţiei forţei de muncă specifică în capitalism, dar acolo, într-un apartament simplu, am dus o viaţă de călugăr, am citit în afara programului de muncă, am fost la Muzeul Ţăranului Român, la Muzeu Satului, la Muzeul de Artă, nu am întâlnit pe nimeni important acolo, era imposibil, un om sensibil nu poate intra în contract cu o lume a interesului. Capitala nu vede Provincia, Provincia este deja altceva decât cred cei de acolo. Doar cutremurul va face legătura, atunci toţi vor sări în ajutor, altfel … Am scris în timpul liber şi m-am lăsat scris, presiunea capitalei te face să explodezi, iar eu am preferat să explodez în operă … Haţegul e Vatra. Aş fi dispus la o nouă experienţă altundeva, dar m-aş întoarce la Vatră, ca un soldat la final de ciclu …

4-Sunteţi de o discreţie (orfică şi umană) şi de un perfecţionism de bijutier care, cel puţin pe mine, mă fac să cred că veniţi din altă lume…Este în firea dvs., înscrisă dintotdeauna, această discreţie?!… sau v-aţi construit-o, ca stare prin care vă alimentaţi confortul dvs. spiritual, necesar caligrafierii Poeziei dvs.… – …sau este, mereu, un dar al “ursitoarelor haţegane”, un fel de testament al Ţării Haţegului, pe care spiritele superioare ale locului v-au “ţinut”, cu jurământ, să-l respectaţi, dacă vreţi “să vă fie bine”…?
Răspuns:
Scriu sub imperiul inspiraţiei, apoi revăd textele de mai multe ori la intervale de ani, chiar, mă dau puţin înapoi, în moarte, vorba poetului, ca să am perspectivă, ca să înţeleg. Psalmistul spune că Dumnezeu îşi purifică Cuvântul de şapte ori, ca aurul sau argintul, pentru a-L face pur, ori asta cred că trebuie să facem şi noi, oricum Dumnezeu ne purifică de şapte ori pe cei aleşi, pentru a ne face fiinţe …, puse deoparte …
Nu mă grăbesc, deşi din punct de vedere al eternităţii, e o grabă …
Cărţile mele includ mai multe volume fiecare, nu am avut ştiinţa marchetingului, dar apar destul de rar, nu cred că un poet se poate exprima prea mult, câteva poeme este opera sa, restul e o repetare, un cancer de cuvinte, sună bine, dar e o repetare undeva, un ecou şi nu e bine să abuzezi. Numărul de cărţi nu este egal cu valoarea deşi e posibil acest lucru, dorim să facem planul cincinal în patru ani, dar nu este aşa, trebuie să ai răbdare cu tine, Dumnezeu are răbdare cu tine, opera este altceva …
Între cuvinte este o relaţie strictă, Biblia are o structură matematică, de aceea nu se poate adăuga nimic, nu se poate scoate nimic … este exemplul … Nu este ceva contradictoriu, dar este paradoxal, ea oferă exemplu, interesantă istoria Bibliei, e prea interesantă până a ajunge la canon, adică la unitatea de măsură …
Nu vă plac profeţii ? Nu vă plac pildele ? Nu vă plac psalmii ? Nu vă plac regulile spuse de Dumnezeu prin Moise ? Nu vă plac faptele oamenilor lui Dumnezeu ? Toate se leagă … Moise a scris şi cât s-a codit să meargă în lucrare … dar trebuia să fie martor şi să scrie, bâlbâitul nu era o scuză, cineva trebuie să vorbească oamenilor … Pavel a fost aruncat de pe cal pentru a scrie epistole şi încă din închisoare … De aceea artistul trebuie să se retragă apoi din viaţă, pentru a se exprima, apoi înapoi în lume, apoi … Brâncuşi a trăit ca un ţăran la Paris, dar a sculptat cu lumina, trebuie să învăţăm că nu scriem numai folosindu-ne de cuvinte … Brâncuşi a câştigat procesul contra U.S.A. care îl acuzau că face trafic cu metale interzise, deşi el ducea operele la americani …Ce curios, dar toate lucrurile lucrează pentru binele celui care foloseşte lumina în opera sa …

5-Cât valorează, SINCER, pentru dvs., “Gloria Artistică” – AZI?
Răspuns:
Câţiva oameni beţi încercând să danseze vals pe masa de ospăţ, cocoţaţi acolo, să-i vadă lumea, pe o melodie de manea …sentimentală … Dar nu-i vede nimeni, doar muzicanţii care aşteptă bacşişul …Şi ospăţul este pregătit de Dumnezeu …
Vă place cum a murit Elvis, mai rău ca un câine, atunci ce e gloria ? Dar M. Jackson …mai rău, nu mai avea trup parcă şi sunt … vedete …

6- Vă rog mult să le vorbiţi, mai pe larg, cititorilor noştri, câţi vor fi fiind ei, despre iniţiativa dvs. de a crea o revistă electronică online: costyconsult.wordpress.com
Am această rugăminte, pentru că unii dintre membrii cenaclului revistei Contraatac (evident, dintre cei cu talent autentic, obsedaţi, ca lunaticii, de literatură şi de scrierea ei-Revelaţie a sinelui) mă întreabă cum se pot face “auziţi”, prin ce au de spus… – şi eu le-am spus că ŞI prin revistele literare online o pot face…

Răspuns: Modul acesta de a ieşi spre lume cu poemele tale nu este poate cel mai corect, nu are aceea doză de mister şi taină, dar trăim într-un context şi ne adaptăm vremurilor. În istorie au mai existat treceri de la un mediu informatic la altul. Când fenicienii au trecut la alfabetul pe care îl cunoaştem, în mare, iar modalitatea de comunicare specifică imperiului Egiptean a fost abandonată treptat, a fost un şoc, informaţia circula mult mai repede, era mai uşor de transmis epistole de la un om la altul, le puneai într-un baston de bătrân orb şi inamicul nu ştia nimic, dar omul tău de la capătul drumului de orb, ştia ceva. A fost o reformă severă în imperiu lumesc. Solomon, cel din Scriptură, a colaborat bine cu vecinii săi şi a descoperit că aceştia erau buni comercianţi şi meseriaşi, chiar şi Templul de la Ierusalim a suferit influenţa artei feniciene, astfel că cel mai înţelept om consemnat în vechime a înţeles că există posibilităţi mai mari în acea colaborare cu regele Hiram. Invenţia tiparului a dus la reformă în vestul Europei şi la potenţarea valorilor în toată lumea.
Trebuie să acceptăm schimbarea, e ca o naştere, simţim durerile, dar ne vom bucura în final, e şi mecanismul uitării, uiţi durerea până la urmă …
Dacă cineva va dori să vadă cum arăta lumea literară din Ardeal, mai ales din zona Hunedoarei, va avea pulsul în format electronic. Apoi necesitatea de a arhiva cumva scrierile vremii, de a le conserva. Informaţia culturală va fi necesară, chiar dacă nu pare aşa. Tendinţa spre globalizare va impune cultura de nişă care va putea aduce originalitate, mister, va stimula oameni şi va lumina cumva eroarea care este în lume încercând să o devieze spre bine.
Există destine de excepţie în zonă şi în Ardeal, ele nu trebuie omise, chiar dacă partea oficială a lumii are alte opţiuni mai de interes material şi politic, e nevoie de oameni care să arate cum se face un lucru în mod profund, serios şi cutremurător. Nu dau nume, dar ele se impun oricum, o lectură a cronicilor arată că există astfel de oameni.
Sunt fenomene care trebuie puse în valoare, care trebuie semnalate, tradiţii, eroare umană deşi formele nu o arată, idei măreţe, etc …
Cred că literatura se va muta încet – încet în virtual. Am fost emoţionat când am putut vedea un fragment din „ codex sinaiticus „ – ceva misterios, dar am avut acces la manuscrisul cel mai vechi privind cartea Isaia din Biblie, revista a făcut totul accesibil până la urmă. Trebuie să ne asumăm şi riscurile, cei făcuţi să distrugă, vor ataca ceea ce li se pare neserios, să iei în serios vremurile, adică, acum când e atât de simplu să distrugi …
Şi Templul a fost distrus de mai multe ori, dar s-a ajuns la Templul trupului omenesc în care Dumnezeu pune valoare. E nevoie de răbdare, însă, fructul trebuie să se coacă şi se va face în timp, dar o cetate pe un munte înalt va fi observată până la urmă. E nevoie de timp, însă, pentru a urca muntele …

7- Există ceva specific poeziei Ardealului? Ce anume? Şi dacă există acest “ceva” inexprimabil sau exprimabil, va rămâne el, în vremile ce vin …- neîntinat şi neschimbat, precum lucrările dumnezeieşti?!
Răspuns:
Da, seriozitate, consistenţă şi oamenii nu cedează aşa de uşor modelor trecătoare. Influenţa culturii vestice în Ardeal este evidentă, e mai multă seriozitate, artistul îşi asumă destinul mai altfel, cu suflet. Nu trebuie exagerat, dar Ardealul are o culoare aparte în imaginea de ansamblu a literaturii române. Temele sunt fundamentale: natura, familia, iubirea, revelaţia, preocuparea pentru problemele necesare ale umanităţii. Este o tradiţie începând cu Palia de Orăştie, cu Ţiganiada, cu Densuşianu, sunt locuri mirifice demne de prins într-o carte, cu legende, mituri sau oamenii extraordinari.

8-Cum este simţit Dumnezeu, în Ardeal? Oare această “presimţire”/intuiţie/vizionarism vă face să pregătiţi (printre alte numeroase proiecte literare!) volumul de poezii : Poemul care se scrie singur?…după Ecou de Psalmi…?!
Răspuns:
În Ardeal creştinismul este mult mai relaxat, sunt multe culte creştine, iar viaţa socială este dominată de acestea la modul implicit. Ardealul este poate cea mai liberă zonă din lume în ce priveşte credinţa, e un exemplu. Influenţa reformei din Europa a marcat zona, dar creştinii ortodocşi sunt numeroşi şi prezenţi. Cultele evanghelice aduc un plus de creativitate şi contribuie activ la formarea de oameni de caracter. În general în Ardeal oamenii citesc mai intens Scriptura ceea ce îi face mai buni, e o latură care influenţează viaţa socială. De reţinut că în acest context de libertate, lipsesc cultele neautorizate, cele …originale în felul lumesc …
La nivelul personal, deşi am fost format în socialism, după anul 2000 am dedicat o mare parte timpului studiind evoluţia Bisericii, a Creştinismului de-a lungul timpului, convins că înainte de 1989 ni s-a ascuns o bună parte din istoria lumii în acel fel de a privi omul. Am descoperit valori fundamentale care stau la baza existenţei, fără speculaţii sau erori, ci pe baza Evangheliei, a marilor profeţi, a legalismului revelat lui Moise, a literaturii sapienţiale din Scriptură. Am căutat să învăţ în fiecare zi de la Dumnezeu prin Cuvântul Său, în mod direct, „ on line „ , ca să folosesc un termen la modă. E cea mai înaltă şcoală, în Scriptură există tot ceea ce este necesar pentru o viaţă de om.
Să nu uităm opera poetică semnată de Lucian Blaga, cel care a dat o linie corectă poeziei, care ne-a învăţat să ascultăm cum razele de lună ating fereastra, iar credinţa străpungea versul. Revelaţia poetică serioasă vine pe această linie: versul/ textul Bibliei … Să nu uităm că din punct de vedere scriptural omul este opera de artă a lui Dumnezeu …adică, viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu …

9- Cum vedeţi dvs. noile vremuri – din punctual de vedere al tinerilor care chiar vor să-şi facă din poezie un mod de viaţă? Nu mă refer la vreo remuneraţie, ci la posibilitatea de a-şi face auzite strigătele “de peşti” ale emoţiei poetice, sau opiniile despre forţa Spiritului, care, dacă încă nu poate domina lumea noastră, ei (“nădăjduitorii”…) sunt siguri că o va face, într-un viitor nu foarte îndepărtat? Sau credeţi că însăşi această “naivitate” este premiza ratării vieţii lor, cum li se spune lor de către unii, chiar în şcoală?!
Răspuns:
Poezia a rezistat de-a lungul timpului pentru că toţi cei ce au scris nu au fost plătiţi, ei au scris pentru că scrisul e un mod de cunoaştere, de trăire, de realizare …Ce au primit cei care au scris Evanghelia, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu ? Cei mai mulţi au sfârşit în mod trist şi groaznic, dar au murit împăcaţi cu Dumnezeu. Poetul se poate împăca, la modul spiritual, cu Dumnezeu şi asta îi aduce linişte …
E nevoie de poezie în multe domenii ale vieţii ca: viaţa creştină, publicitatea, jurnalismul, dreptul, teologia, formarea continuă, etc . Cineva care scrie poate fi un bun avocat pentru că textul său va convinge. În Biserică e nevoie de multă frumuseţe, pentru o mărturie a vieţii de creştin, pentru textele cântărilor religioase, pentru cântarea de suflet care lipseşte lumii. Cel care scrie şi lucrează în publicitate va găsi metafora care să convingă. E nevoie de cei care scriu pentru ca viaţa noastră să fie mai frumoasă prin modul în care comunicăm. Produsul artistului nu este opera în sine, ci viaţa sa în armonie cu ceilalţi în această lume, opera este efectul acestei vieţi.
Cine nu doreşte să aibă o viaţă frumoasă ?
Scrisul e şi o frumoasă terapie, terapia de a reuşi, de a nu fi singur şi a nu o lua razna, este important să te salvezi, pentru că într-o zi, tot scriind ajungi să descoperi cum Dumnezeu scrie viaţa ta în carnea ta şi atunci mântuirea este aproape, poate deveni reală, comunici cu Cel Prea Înalt. Toţi mai scriitori au scris despre Iisus, despre întâmplările Scripturii, a fost o obligaţie existenţială …Verificaţi, citiţi-le opera …
10- Se clamează, de ani mulţi, inutilitatea Poeziei – şi, culmea, până şi bogătaşii, politicienii etc. se simt extrem de măguliţi de “onorurile useriste”…Cazurile cele mai cunoscute: ex-Premierul Radu Vasile/”Mischie” şi ex-Ministrul de Finanţe al României, focşăneanul Varujan Vosganian… Comentaţi, vă rog, acest aparent paradox…

Răspuns:
Paradoxul dă sens, el relevă ceva ascuns. Oamenii politici scriu pentru a se vindeca de timiditate, de păcate şi pentru a arăta lumii că sunt „ cineva „, adică au ceva de adus lumii în plus. Au şi bani să-şi publice operele, dar asta nu exclude ca un bun scriitor să fie şi ministru, cum a fost Sorescu. Din păcate pentru Nichita nu s-a găsit un minister, pentru că Ministerul Poeziei este un non-sens la politicieni, dar e un Minister al Turismului … Romanul lui Rebreanu „ Gorila” arată multe din viaţa politrucului, un roman solid …
Scriitorul nu este inutil, din păcate nu este încă văzut, iar scriitorul are încă mentalitatea că este un paria pentru societate. Nu este aşa, Liiceanu s-a realizat că editor – om de afaceri, Baconsky a fost consilier prezidenţial, firma de publicitate care l-a lansat pe Domnul Băsescu este condusă de un teolog, ziare importante sunt conduse de scriitori, sau la care activează scriitori, sunt scriitori în mediul academic, la universităţi, etc …Scriitorul fără o specializare bună într-un domeniu nu va reuşi, nu uita că Sfântul Apostol Pavel a fost făcător de corturi, iar corturile era o afacere serioasă, pentru armată, cler, nobili …

11- Cum vedeţi dvs. viitorul literaturii poetice româneşti şi mondiale, ţinând cont şi de atomizarea culturală a României, şi de contextual cultural (…sau sub-cultural ?!), european şi mondial?
…Pur şi simplu, vă întreb… – nu vreau să dau dreptate celor care spun despre mine că, prin întrebările mele, “terorizez” interlocutorul, voind să-i “suflu”/impun şi răspunsul…

Răspuns:
Operele românilor trebuie traduse şi prezentate lumii, aici e nevoie de efortul statului de a se „ striga „ astfel în lume, dar ca să ajungă acolo, scriitorul trebuie să scrie pur şi simplu în limba română. Literatura are viitor în sensul că ea va fi mai implicată în viaţa socială, va face corp cu aceasta, devenind mai transparentă, dar existentă acolo. Daţi un test pentru un job la Comunitatea Europeană şi vedeţi ce important este să ştii să te exprimi … Din păcate la noi individul nu este verificat la nivel de creativitate, ci de memorie, ori zadarnic ai memorie dacă nu ştii să te mulezi pe realitatea societăţii. Elevii ar trebui învăţaţi să se exprime pentru a putea ajunge la oameni, dar ei sunt testaţi simplu, pe diverse teorii şi când ajung în practică se pierd, nu fac legătura între cu realul şi necesarul …
În condiţiile trendului spre universalizare se va pune accentul pe standardizare şi atunci, cultura de nişă va aduce sporul de creativitate necesar …
Într-o Europă a euroregiunilor cine va da aduce culoare vieţii? Toţi vor învăţa că acoperişul la stână va trebui să aibă o anumită înclinare, prin standardizare, dar stâna nu constă în acoperiş, ci în produsul finit: brânza, care poate fi specialitatea românească ce se vinde bine … Aşa este şi în literatură, va fi nevoie de oameni care comunice cu oamenii din lume … Să nu uităm că Brâncuşi a arătat lumii cum se sculptează cu lumina …era ceva deosebit … Dar oricum oameni de excepţie nu se găsesc la colţul străzii, ei au o doză de taină … le place să se retragă şi să converseze cu ei, cu Dumnezeu, să dialogheze în eternitate …
De ce nu se alocă fonduri europene pentru traducerea unor cărţi scrise de români, aşa direct, mulţi nu sunt traducători autorizaţi, dar dacă vor fi atraşi în fenomen, chiar ca persoane fizice, ar traduce … Ştiţi câţi traducători autorizaţi au tradus Biblia ? Crede cineva că nu e bine ?
12-Reviste online? Reviste “de hârtie”? Al cui este viitorul? De ce? Şi, al oricui veţi zice că este, E BINE, OARE, CĂ ESTE?!
Răspuns:
Prefer revista de hârtie, dar viitor se va muta în virtual … Lumea se schimbă, nu ne putem opune …

13-Ce înseamnă, pentru dvs. (dar şi pentru românii din diaspora…), colaborarea la reviste online, de tipul celei din Germania, Agero Stuttgart, condusă de dl Lucian Hetco?

Domnul Hetco m-a încurajat, m-a descoperit la sugestia celui care a fost Artur Silvestri, apoi lucrurile au curs normal, cred că in prezenţa la Agero am spus unele lucruri care au interesat şi nu am tratat superficial niciodată textul postat acolo. Am fost încurajat de prezenţa dvs. în paginile electronice, iar Eugen Evu a avut cuvinte de încurajare de asemenea, de cei care au apărut acolo …
La Agero s-au adunat scrieri de ale mele cât pentru o carte, domnul Lucian Hetco a avut răbdare cu noi toţi pentru ca românii să poată comunica cu românii. A fost, este şi va fi un demers sincer la Agero, am pus suflet …
Eu cred că există o Românie ascunsă politrucului, dar când o va descoperi va fi uimit că românii depind atât de puţin de clasa politică şi depind tot mai mult de Dumnezeu care ridică oameni pentru ca românii să fie la ei acasă oriunde. Domnului Lucian Hetco nu i-a fost uşor şi nu îi este, este asaltat zilnic cu zeci, poate sute de scrieri şi trebuie să depună un efort considerabil, alături de problemele de la serviciu, de problemele personale şi multe altele, dar îi doresc să reziste, pentru că a devenit o instituţie a românilor fără frontiere, un brand cum susţin unii … Apoi invidia, celelalte tare ale intelectualului care vrea să scrie şi să colaboreze la Agero şi din acest punct de vedere e greu pentru domnul Hetco …

14-…Dacă nu aveţi dvs. vreo întrebare (mie mi-au rămas, către dvs., sute!) a vă pune singur, ca în orice final de interviu luat de mine, vă întreb şi pe dvs., deoarece sunteţi unul dintre cei cărora le trimitem, cu multă bucurie, revista Contraatac… – ceva ce, pe mine, mă întreb tot mai des : are, oare, revista aceasta, vreun rost, rol…(cum vreţi a-i zice…) în lumea asta, a cărei condiţie este agravată progresiv-accelerat, prin atâtea orbiri profunde?! Face bine cuiva, revista asta (cui şi de ce, dacă da?!), face rău, cuiva (cui şi de ce, dacă da…?!)?!

Răspuns:
Ceea ce am de spus am spus-o în eseul SCRIBUL LA INTERSECŢIA MARILOR BULEVARDE…
Ca o concluzie, cel care scrie trebuie să treacă de la scrisul ca moft la scrisul ca vocaţie, pentru a fi biruitor … Eugen Evu sublinia că Iisus nu a scris, da, dar Dumnezeu scrie direct pe oameni şi că la El ceea ce zice se face, e fulgerarea dintre gândul Dumnezeiesc şi faptă, adică: univers, societate, om … Ca să parafrazez psalmistul, glasul Lui nu se aude, dar răsunetul străbate tot universul, societatea, fiinţa …Noi suntem limitaţi, dar limitarea noastră ne mână să îl găsim pe El …şi să ne regăsim pe noi în oglinda Cuvântului său …
Revista Contraatac este una serioasă, iar materialele dovedesc cunoaştere, aplecare, profunzime. Modul în care se scrie acolo este unul profesionist, dar cu cât se scrie mai bine, cu atât numărul cititorilor scade. E bine, dar nouă nu ne este util să ne reamintim de suferinţa lui Eminescu, de exemplu, e prea mult, laboratorul poetului ne aduce aminte că e nevoie de studiu, de muncă, de inspiraţie şi asta nu aduce profit, nu poţi da drumul la mecanismul ţeapa, trebuie să ai un gând curat, spune publicul din sală …
Bani pentru orice revistă sunt, în general. Cei care ar da banii cer însă glasul politicului acolo, sau a interesului, alţii ar vrea să fie părtaşi cu tine, adică detractorii lui Eminescu să stea la masă cu Eminescu, nu au ştiinţa rămânerii în umbră, pentru imaginea curată a României, de care toţi avem nevoie, mai ales oamenii de afaceri. Ar fi mai bine văzuţi şi de români şi de străini şi afacerile lor ar avea de câştigat.
Pentru accesarea de fonduri ai nevoie de logistică, ceea ce scriitorul nu prea înţelege, iar manageri culturali nu prea sunt. Şi dacă ar fi, proiectul ar creşte exponenţial şi ar fi nevoie de oameni, iar oameni de calitate nu prea mai sunt. E un cerc vicios aici …
E o situaţie similară ca la Nova Provincia Corvina din Hunedoara. E un chin pentru Eugen Evu să scoată nu număr. Asta la îmbolnăvit, dar cui îi pasă ? Frământările lui au dat naştere la un fond de revoltă personală care afectează privirea limpede şi duce la obsesii, dar a mai reuşit în ciuda opoziţiilor de tot felul. Când urmează să apară un număr la revistă aproape nu poţi discuta cu el, e încrâncenat, dar apoi relaxarea îi permite să scrie lucruri extraordinare.
Artur Silvestri se plângea că nu are oameni pentru proiectele sale, dar când Dumnezeu îi trimitea oameni, nu avea timpul şi răbdarea necesare pentru a vedea că acei oameni au şi ei de scris operele lor şi că potenţialul este neexploatat, asta l-a măcinat, l-a afectat …
E un preţ ce trebuie plătit, pentru asta trebuie să fii pregătit …
Soluţia ar fi unitatea scriitorilor, adică o utopie, ar susţine unii, dar ar trage foloase cu toţii …Viziunile diferite au dus la rupturi, ceea ce nu ar fi normal, ar trebui să fie acceptată complementaritatea … USR ar trebui să ofere suport logistic, dar acolo ideea de a fi mai celebru ca altul e mai importantă …E nevoie de cineva curat care să spună adevărul curat …
Sper ca revista să –şi găsească echilibrul într-o lumea dezechilibrelor, iar lui Adrian Botez puterea de a rezista şi încrederea că nu este singurul, mai sunt cei care nu şi-au plecat genunchii …
S-ar putea ca Dumnezeu să ofere oportunitatea brusc şi aş dori să nu fiţi luaţi pe nepregătite …Poate mai puţină încrâncenare ar fi mai bine, e nevoie să spunem lucrurile cu zâmbetul pe buze …
Personal revista mi-a deschis ochii şi spre alte reviste şi spre alţi oameni, asta este esenţial …De fapt Constantin Stancu şi Adrian Botez se cunosc prin ceea ce scriu, e mult, e puţin ?
Hai să rămânem în pomul cu scribi, ne va vizita curcubeul oricum …

Nici nu bănuiţi cu cât interes aştept răspunsul dvs., la această ultimă (deocamdată…) întrebare, din interviul nostru de azi, 25 iulie 2009!!!

…Mulţumesc din suflet! Sunteţi invitatul nostru permanent şi de onoare, în paginile acestei reviste!

Adrian Botez

SCRIBUL LA ÎNTERSECŢIA MARILOR BULEVARDE
Constantin Stancu

„Omul se naşte ca să sufere, după
cum scânteia se naşte ca să zboare.“

Aş fi dorit să scriu un astfel de verset, dar el a fost scris cu mai multe mii de ani înainte şi a fost trăit şi mai de demult. Apare redat în Scriptură în cartea „IOV“, ducând cu el multă eternitate.
În aparenţă, scriem pentru a transmite ceva, dar în mod real trebuie să ne lăsăm scrişi; apoi unor lucruri le dăm drumul în lume ca unor porumbei voiajori.
Deoarece suntem scrişi chiar în fiinţele noastre trecătoare, avea harul de a stăpâni scrisul acesta şi de a-l păzi, cu puţina viaţă pe care am primit-o.
Am putut da nume unor lucruri efemere pentru că eu am primit nume şi pentru că sunt cunoscut pe nume.
Îmi displace folosirea numelui de „scriitor“, îl prefer pe acela de scrib, care pare mult mai potrivit, din acest unghi de vedere.
Când scriu, fac un exerciţiu spiritual de a rămâne cât mai curat.
Mulţi scriu pentru a se apăra de moarte, sau de a nu rata şansa.
Unii scriu pentru că au făcut din asta o religie; sau pentru alţii scrisul este un fel de rugăciune.
Timpul scurs din momentul în care eşti scris şi până în momentul în care pui pe hârtie, în cuvinte smerite, româneşti, mesajul, creează o anumită tensiune. Ea poate fi benefică, stimulatoare, sau poate duce la nebunie, graniţa dintre cele două este mică, aproape invizibilă.
A fost o vreme în care am dorit să citesc ceea ce ar fi putut scrie alţii despre mine, dar în singurătatea lumii populate de oameni şi alte fiinţe vii, am aşteptat zadarnic oglinda în care să mă văd, chiar şi neclar.
Mi-a trecut dorinţa aceasta, cu timpul.
Împrejurările, apoi, au făcut ca eu să scriu despre operele altora, despre poeţii de aproape sau de departe, despre prozatori discreţi sau de forţă, aparent m-am risipit în poemele şi operele lor ca să mă adun în textul acela pe care l-am scris despre toate aceste.
Deşi n-am avut prea mulţi prieteni, cultul prieteniei este ocazia să faci poemul să trăiască.
În general poetul, artistul, este tot mai singur, dar asta îl face să se regăsească în har.
Cuvintele trec prin tine şi treptat devin logos, apoi tăcerea….
Poate ar trebui să luăm modelul prim, glasul să nu se audă,dar ecoul lui să străbată lumile văzute sau nevăzute până la margini de vreme. Acest contrast marchează momentul lui a fi, adică a avea viaţă.
Cred că un poet nu poate scrie prea multe volume profunde pentru că se repetă şi se risipeşte în iluzia de a fi scriitor şi nu scrib şi pentru dorinţa de primi onorul de la soldatul cel neştiutor…
Câteva cărţi, poate trei, câteva poeme pe care să fi răstignit; şi este de ajuns… Întotdeauna am uitat ceea ce am scris, am o memorie fulgerătoare şi transparentă, apoi vine poemul următor în care să locuiesc.
Mi-a plăcut să învăţ scriind despre marii poeţi sau scriitori, despre prieteni de lângă mine aşa cum erau şi sunt ei şi vor fi, cu viaţa lor care nu este a lor şi care le curge printre degete.
Nu mi-au plăcut şi nu-mi plac poeţii care scriu „ dur „, folosind cuvinte murdare, cred că-şi bat joc de ceea ce au primit în dar.
Hristos spune că lucrul care ne murdăreşte sunt cuvintele noastre care ne vin din inimă pe buze şi apoi pe hârtie. Tot el ne atrage atenţia că din cuvintele noastre vom fi judecaţi, din fiecare cuvânt rostit. Trăim pe o lamă de cuţit cu două tăişe. Unul te apără, altul îţi curăţă inima. Este dureros, dar preferi să te salvezi prin scris.
Tot cu mii de ani în urmă psalmistul a scris că prin LUMINA LUI vedem LUMINA. De aceea originalitatea îi aparţine LUI, noi suntem martori ai propriului scris; fiind păcătoşi, am ratat şansa de a fi originali în felul nostru discret şi tandru.
Pentru că trăim sub un nor de creştinism, cred că scriitorul,sau scribul, nu poate face abstracţie de valorile creştine şi din acest punct de vedere, deşi nu înţelegem, acceptăm dragostea ca alternativă, ca un dat. Restul nu înseamnă prea mult, pentru că nu rămâne. Să mori, să înviezi, să te înalţi pe aripile cuvântului, iată sensul pentru poet sau pentru artist la intersecţia marilor bulevarde ale lumii.
Mi-a plăcut felul în care scriau cei din vechime, scribii de profesie, cei calificaţi. Se spălau, îşi puneau haine curate, apoi luau instrumentul de scris şi numai aşa, curaţi, puteau scrie. Este momentul să ne îmbrăcăm cu altceva, cu o altă fiinţă, după ce ne-am dezbrăcat de eu-ul nostru cel de toate zilele, şi să scriem textul următor de parcă am murit şi am înviat.
În rest locuim în ceva cu mult mai măreţ pe care nu — L putem vedea, dar care ne ESTE ….
Septembrie, 2005

MEDALION

Medalion liric

Prin empatia sufletului cu spiritul, oglindite în limbajul plăcut auzului şi vederii ce se contopesc armonios în substanţa inefabilă a cuvintelor-scântei, lirica poetului Constantin Stancu este dintre cele mai originale, neatinsă de turbulenţele stihiale, inocentă în sensul Fiinţei ce se înnoieşte prin rostire şi ia podoabe sărbătoreşti, prin transfigurare .
O cultură poetică şi religiozitatea creştinilor originari, un fior transcendental scarat în sus, primitor de energie şi transparent ca aurele sferice, o redescoperire prin fiecare poem, a sinelui în Marele Sine Cosmic, sunt câteva din culorile ce simt potrivite cu lucrarea lui însetată de esenţe.
Emoţia este înfloritoare mereu în metafore autentice, condiţia umanului este mereu de a se dărui celorlalţi, iubitoare de aproapele din departe . Între noi trăieşte de mulţi ani poemul viu al prieteniei prin poezie , cuvânt şi vrere de mai bine. Într-atât de mult şi tulburător a scris Constantin Stancu despre cei asemenea lui, Poeţii, încât aceste propoziţii rămân doar o strângere de mână, la marginea unui Unic Cuvânt, cel Viu: de frăţietate şi de bucurie de a ne fi întâlnit pe aceeaşi cale, prin Duh intuită.
Opera sa critică este şi ea structurată original, pe temelia unui sentiment aderent cald, fertil şi cu harul de a decoda în scrisul celuilalt, mesajul de profunzime, dincolo de chipul şi asemănarea fiecăruia .

IMAGINE DIN RETEZAT