Arhiva

Archive for the ‘SCRIITORI’ Category

Când scriitorul are curajul să-și scrie opera… Adrian Botez și credințele artistului… „Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi…spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele…):   Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.”


CÂND SCRIITORUL CHIAR ÎȘI SCRIE OPERA…

(Adrian Botez, Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte –

/ Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017)

 

Adrian Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat poezii, proză, lucrări de hermeneutică, cronici literare, susține revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă „de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva imposturii și prostului gust”. Colaborează cu mulți scriitori, cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Dacoromână, pentru anul 2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul, în lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte – / Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.

Deși textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot unitar, un mozaic complex, în care se pune problema tranșantă a destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.

Adrian Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții, așa cum o știm. Am putea considera abordarea sa ca fiind una pesimistă, însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de milioane de ani…

Cartea debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului, el aseamănă călătoria noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din start, ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani” (p.7).

Temele textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, fereastra, continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri blestemate, problema Morții în Cetate, tainele care străbat societatea în orice vreme, Necazurile lui Procust (!), „Nevoia de napalm”, peisaj cu extratereștri, Problema Apei, Paradoxul Realității, Axa Lumilor, sub semnul sacru al Ştreangului (!), vorbe de spital, Nebunia ca Artă, Planeta Idioților, Minciuni Istorice, Ironia Divină, Adevăruri despre Istoria Terestră etc. Cartea este una a știrilor online, devenite banale, din pricina umbrelor din existența noastră.

Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, basme şi…spasme ontologice. Personajele principale sunt oamenii simpli, aflaţi în fața morții, a bolilor, dar şi mari artiști, mari oameni, aflaţi în faţa aceloraşi realităţi existenţiale (numai că la alte nivele…):   Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon etc.

Aproape la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții, din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul şi ironia sa sunt cinice, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și agresivă.

Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin fetişizarea sado-masochismului, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral. Șobogré, corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale marchizului: “Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii noştri!),  homunculus-ul[1] şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!”

Pornind de la aberațiile nuvelistului-marchiz, Adrian Botez ajunge la Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea cosmio-terestră globală, deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).

Esența prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul tabloului? 119.922.500  dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!

„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… – un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor ființelor…” (p.312).

În carte există și unele texte de umor, unul abrupt – punând în prim plan nebunii, bețivii, oamenii atipici și burlești, cei care rup istoria lumii, cursul vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie oniric-amară străbate evenimentele, dinamic.

Cartea trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este suferința

Nuvela Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic al XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății, care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat în scenă, cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii, prin tragedia care schimbă destine și mersul lumii, spre o destinație necunoscută. Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină, care poate menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă, prin care se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor, revoluția și ghilotina care opresc frumusețea la poarta vieții. Există şi o parabolă a sosiei-substitut:

-împăratul Francisc I, tatăl reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (viitoarea regină Maria Antoaneta), mare mason, deci colaborator, din umbră, la ulterioarele evenimente „revoluţionare” din Franţa, îi „construieşte” fiicei sale (pe care o predestinase căsătoriei cu viitorul Ludovic al XVI-lea!), încă de la naştere, o sosie, cu care s-o înlocuiască (prin ajutorul lui Joseph Balsamo-“Contele de Cagliostro” şi a lui Danton-cel-corupt, dar nu total inuman!), în momentul crizei majore a „Revoluţiei” franceze  –  pe Gertrude, fiica “doicii imperiale”, Hedwiga…La fel, Delfinul să fie înlocuit cu fiul Gertrudei – Herbert…Dar, chiar dacă a scăpat cu viaţă, dimpreună cu „Delfinul” (în locul ei fiind decapitaţi Gertrude şi fiul ei, Herbert), Maria Antoaneta nu e DELOC fericită, ci este obsedată, coşmaresc, cumplit şi zadarnic, de acei ultimi paşi ai cuplului Gertrude-Herbert, pe treptele eşafodului, ducând spre ghilotina, unde cei doi au murit…”în locul ei şi al Delfinului”! Morala posibilă: oricât ar părea de absurd şi revoltător destinul divino- terestru, acesta trebuie asumat, căci face parte dintr-un plan cosmic, mistic şi inimaginabil sublim: altfel, omul decade din măreţia tragic-existenţială, până la complicitatea cu crima şi criminalii. Omul-dezertor-din-destin pierde contactul cu Înalta Ştiinţă Cosmică – iar în locul lui mai rămâne doar o „lumânare” – care semnalează nu “arderea patetică şi palpitând  vizionară”, ci o viaţă aflată în plină “rugăciune-fără-sfârşit-ori-nădăjduire” – o viaţă desemantizată, ruptă de contextul Mirabilei Creaţii (scufundată în extaza-somn, mută şi atotştiutoare!): „ …Valurile lacului Geneva foşneau, în noapte, uniform, dar perfect expresiv. Ele ŞTIAU TOTUL, dinainte de a-şi fi pus vreo întrebare!

…O lumânare aprinsă şi o rugăciune, cu palmele unite către ceruri (…deci, cu Liniile Vieţii ascunse, în mod deliberat, premeditat…). Atât rămăseseră fiinţări vii, luminoase, în fereastra cabanei de la malul lacului Geneva.

Probabil, fie BĂTRÂNA MAMĂ-REGINĂ, fie CAVALERUL („chiromantul reginei”)… –  …prea osteniţi, amândoi, de amintiri şi de gânduri, ca să mai şi adoarmă…”.

Gertrude-sosia (cea ghilotinată) este infinit mai patetic-umană (…şi cu un bun-simţ ancestral…), decât „scăpata-cu-viaţă” Maria Antoaneta, atunci când, în ultimele ei clipe de viaţă, rosteşte cuvintele: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe care îl călcase, involuntar, pe picior.

…O lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze (coordonator Renaud Escande); Istoria Revoluției (Jules Michelet) etc.

Cartea este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final, are o scurtă prezentare a scriitorului pentru ca  istoria literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib în vremuri de tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.

Stilul lui Adrian Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la intensitate maximă textele sale, este creator și personaj, totodată: acceptă, deliberat, acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în „vagonul de clasa a III-a”, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și suportabilă.

Unii critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist – fără, însă, a putea aduce date noi în favoarea unui optimism „corect politic”.

Concluzionăm: „ …Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).

 

Constantin Stancu

 

[1]HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au reușit să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).

Categorii:CARTEA, SCRIITORI

Raftul de cărți… Scriitori în timpuri complicate: Aurel Pantea, Nistea Cornel, Eugen Dorcescu, Adrian Botez, Eugen Evu, Radu Igna, Dumitru Hurubă, Artur Silvestri, Raul Constantinescu, Gligor Hașa, Lorinczi Francisc-Mihai, Maria-Daniela Pănăzan, Ionel Amăriuței, Ioan Barb, Ioan Evu, George Ardelean, Constantin Marafet… Texte după texte și Arhivele de la Hațeg… De la folclorul literar la cărțile premiate în acest timp…


Lorinczi Francisc-Mihai, un poet harnic și poemele sale fără margini. Portret, cărțile scrise, colaborări la reviste


Categorii:PORTRET, SCRIITORI

Cartea anului 2019: Dragă Cioran… Cronica unei prietenii, de Alina Diaconu

29 decembrie 2019 Lasă un comentariu

 

Cronica unei prietenii –

Epistolă despre Cioran, de Alina Diaconu

 

 

 

Prietenia este o întâmplare tot mai rară în vremurile din urmă. Cultul prieteniei înseamnă mult pentru o persoană, pentru această epocă a concurenței acerbe. Alina Diaconu revine în spațiul literar românesc după mai mulți ani de călătorii. Ea ne prezintă cronica prieteniei cu Emil Cioran, personalitate complexă a secolului al XX-lea, cu implicații în spiritualitatea românească. Cartea Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărută ca semnal editorial, traducerea din limba spaniolă de Grabriela Banu, coordonator editorial Anca Sîrghie, ne prezintă o epocă, un stil de gândire, o relație profundă dintre o scriitoare pasionată și un gânditor de excepție: Emil Cioran. Scriitoarea pune pasiune în textul încredințat tiparului și spațiului public, reușește să unească eternitatea cu prezentul, plecând de la o prietenie specială. Maria Codama (partenera de viață a lui J.L. Borges) are câteva cuvinte de început, un Prolog de suflet, ea notează: „Îmi amintesc când Borges și cu mine, fiind la Paris, l-am vizitat pe Cioran. A fost o experiență de neuitat să ascult părerile despre diferiți autori, unii dintre ei îndrăgiți de amândoi, alții nu, și totdeauna în discuție apăreau toate argumentele pentru a sprijini o alegere sau o a justifica o respingere” (Prolog, p. 5). Prieteniile, iată, se stabilesc fie prin alegeri, fie prin respingeri, spațiul nu are un rol esențial, importantă este empatia.

Cu o demnitate elegantă și necesară, Alina Diaconu se prezintă cititorului român în Autogeografie. Era nevoie de o reluare a relației cu lumea culturală din România. Din anul 1959 autoarea a părăsit țară datorită situației politice din vremurile acelea, când sferele de influență din lume s-au stabilit pe căi politice, generate de ultimul mare război mondial.

Alina Diaconu a trăit o viață complexă și complicată, marcată de evenimente importante, evenimente care au curs spre mintea ei cu accente tragice sau cu bucurii spirituale intense.

  • A trăit în trei centre de geografie emoțională: România, Franța, Argentina – o aventură care a conturat liniile geografice după puncte de tensiune greu de anticipat la început.
  • A trăit aventura limbii spaniole, exilul a forțat-o să preia din esența unei alte culturi noi puncte de referință.
  • Scrisul i-a oferit evadarea de care avea nevoie, universul ei s-a extins în limite nebănuite, pe noi coordonate, într-o lume destul de liberă.
  • Experiența exilului i-a permis să înțeleagă că pierderile afectează conștiința, credințele, scopurile, a pierdut ființe dragi, casa cu tot ce înseamnă vatra românească, iubirile și posibilele iubiri, peisajele, limba română.
  • Identitatea scriitoarei s-a consolidat treptat, într-o lume complicată, străină și apropiată în același timp.
  • Recunoaște cu sinceritate că Eugen Ionesco și Cioran i-au influențat viața într-o mare parte, aceștia i-au schimbat perspectivele și paradigmele.
  • A cunoscut două dictaturi: dictatura proletariatului din România (perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, pionul lui Stalin în această zonă a Europei) și dictatura militară argentiniană sub diferitele forme și proceduri politice specifice în America de Sud.
  • A cultivat prieteniile cu diferiți scriitori, precum cu poetul Alberto Girri sau cu Borges, ori alți scriitori cunoscuți pe plan mondial.
  • A practicat o literatură a rupturilor, a provocărilor pe care lumea modernă o determina, a analizat substanța complexă a omului, mergând pe linia de limită: cărți bune – cărți ratate.
  • A practicat „exaltarea uimirii”, bazată pe imaginația fără frontiere, atingând lucrurile minunate și înspăimântătoare în același timp, oniricul, fantasticul…Călătoriile spirituale au un loc aparte în construcția literară. Titlurile cărților sale dau o deschidere spre o lume a realității fantastice: Îndrăgostită de un zid; Sfâșiații; Penultima călătorie; O femeie misterioasă; Pat de îngeri…

La final, Alina Diaconu recunoaște cu o deschidere tulburătoare și esențială: „În încheiere o să spun, ca și alți scriitori, că nu știu din ce pricină scriu, nici pentru cine, nici de ce” (p. 15).

Autoarea ne prezintă în carte câteva tablouri specifice privindu-l pe Emil Cioran: o biografie, o realitate brutală și concretă, întâlnirile cu marele gânditor, interviurile vii și percutante, convorbirile telefonice, articolele scrise despre acesta.

Cartea schițează o personalitate complexă: scriitor, partener de dialog în cosmosul pipăibil, absențele și prezențele scriitorului, iubirile secrete ale acestuia, face un portret al Simonei, partenera de călătorii spirituale și în geografia imediată, reia atmosfera scrisorilor lui Cioran sau a viselor cu acesta, declarațiile sale, descoperirile pe care le-a făcut în urma lecturilor din opera marelui om; traducerile, întâlnirile sale cu personalități de excepție: Mircea Eliade, Borges, Ionesco etc.

Notele din jurnalele de călătorie susținute de Alina Diaconu sunt exacte, se pot reține clipele cadru ale vieții lui Cioran, locurile unde a trăit, timpul miraculos întâmplat, preocupările sale simple sau preocupările privind viața comunităților. Se pot decela angoasele, revelațiile, viziunile, bucuriile simple și tragedia unei lumi uzate, aflate la apogeu, fără o ieșire de siguranță în istorie.

Un capitol aparte este Cioran și Ionesco – Spiritul secolului nostru. Un reportaj imaginar, ideile și temele provin din diferite surse: note, scrisori, cărți, conversații, întâmplări cu voie și fără de cenzură.

Reținem câteva idei despre viziunea lui Cioran asupra lumii:

  • Omul este afectat de păcatul originar, este atins de la început de cădere.
  • Omul va rezista prin nevoia de absolut, toate vor dispare la final.
  • Forța va câștiga continentele, nu puterea convingerilor, lumea se va clădi cu spada.
  • Utopia este otrăvită de apocalipsă.
  • „Cu cât se dezumanizează mai mult un imperiu, cu atât se dezvoltă mai mult contradicțiile de care va pieri” (p. 85) – un citat necesar, real de dureros, pertinent.
  • În lumea modernă omul este captiv, subjugat până la hărțuire.
  • Bomba nucleară este o consecință a dramei umane: omul se autodistruge de la Creație, un rezultat logic al destinului omenesc.
  • Cu durere a sufletului, Cioran explică pe larg ce înseamnă „porcăriile istoriei”, capcanele și eșecul civilizației.
  • Iubirile secrete ale gânditorului definesc omul: a avut ca parteneră de viață pe Simone Boué, o femeie cu un destin discret și miraculos, ea a transcris la mașina de scris, cu un devotament mistic, opera lui Cioran. De remarcat și pasiunea pentru Frierdgard Thoma (30 de ani, cu un fiu) o nemțoaică, profesoară de filozofie, la apusul vieții (70 de ani), între ei declanșându-se o relație intensă. Simona a fost partenera luminoasă de viață pentru Cioran, cu un final dramatic. Thoma a fost momentul dramatic, insuportabil al iubirii care sfâșie.
  • Cioran a dorit și a rămas un apatrid, un om legat de timpul său, de Dumnezeul pe care l-a omis (negat după unii comentatori) de cele mai multe ori, dar bazându-se pe ideile profunde ale creștinismului. A fost un demers complicat pentru a evita trădarea și pentru a nu fi obligat să accepte un destin impus de regulile lumii moderne care galopa spre un globalism complex și dureros. A trăit din surse modeste, a scris liber de orice constrângeri, s-a pus în brațele unui timp carnivor, a vizitat Franța pe bicicletă, modest iubitor de miracole, misionar al absolutului greu de atins.

Cartea mai reține multe aspecte din viața marelui personaj care a trezit societatea românească și care a marcat cultura europeană prin faptul că a acceptat să trăiască simplu și modest la Paris, scriind în limba franceză, gândind ca un mare vizionar, capabil să accepte epoca la limita dintre prezent și autodistrugere.

Traducând din aforismele prietenului și filozofului, Alina Diaconu punctează unele idei, remarcabile pentru gândirea acestuia:

„Poți să fii mândru de ce ai făcut, dar ar trebui să fii cu mult mai mândru pentru ce n-ai făcut. Orgoliul acesta trebuie să fie inventat” (p.139).

„Cu cât detești mai mult oamenii, cu atât mai copt ești pentru Dumnezeu, pentru un dialog cu nimeni” (p. 142).

„Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul” (p. 144).

Scriind despre întâlnirile cu Cioran, pregătindu-se pentru dialog și interviuri, Alina Diaconu notează cu o emoție profundă și mistică: „Nu știu dacă are ochi pe deplin albaștri. Mi-i amintesc limpezi, dar nu țin minte nuanța exactă de azuriu sau verzui. În schimb, îmi amintesc vesta de lână gri, jerseul de culoarea drojdiei de vin și pot să-i descriu pantofii. Dar tonalitatea exactă a ochilor…” (p. 35).

Cioran mărturisea, răspunzând la întrebările puse:

„Sunt apatrid, acesta este visul meu de-o viață: să nu fiu nimic. E un sentiment de libertate extraordinar. Sunt un cetățean care trăiește în Franța, dar nu sunt francez. Administrativ sunt <<apatrid>> și-mi place pentru că este în consens cu ideile mele. Francezii mă consideră francez fiindcă scriu în franceză și ei sunt foarte mândri când un scriitor străin scrie în franceză. Pentru francezi, patria esențială este franceza, și de asta îmi place Franța. Au cultul limbii, iar asta nu există nicăieri altundeva” (p.38).

De reținut sentimentul fericirii, mai rar la Cioran, sentiment legat, iată, de România: „Copilăria a fost singura epocă fericită din viața mea, pentru că stăteam la munte. M-am născut în Transilvania, chiar între Carpați, la 12 km de un oraș important, Sibiul. Și Sibiul a jucat un rol foarte important, dar sătucul acesta, Rășinari, mi-a lăsat amintiri de neșters” (p. 35).

Despre personalitatea lui Emil Cioran se mai pot reține multe taine și căderi, plus tragedia de a fi legat doar de existența pură, pentru că el experia (trăia valorile curate) datul faptelor ca un miracol, în sensul profund, religios, până la limite. Despre scrisul pe care îl practică un om, care are ceva de spus, el reținea: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel de afirmații pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva e singur, este un Dumnezeu. Și de aceea scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu” (p. 39).

Această cronică, geomonografie a unei prietenii, are înserate fotografii, anexe, autoarea face numeroase trimiteri la publicațiile în care au apărut unele texte, are bibliografia necesară lămuririi în timp și spațiu a evenimentelor, trimiterile de subsol lămuresc contextul, care de multe ori este mult mai complex decât o simplă expunere a narațiunii.

Titlurile cărților scrise de Cioran este revelatoriu și explică tot contextul istoric și cultural, în sens absolut: Ispita de a exista; Căderea în timp; Despre neajunsul de a te fi născut; Exerciții de admirație; Acest afurisit eu…

Cioran, după părerea mea (subiectivă, evident), ținând cont de teologia sec. al XIX-lea și teologia sec. al XX-lea (americană și germană), este și un mare teolog existențialist, nu numai un mare scriitor și om de cultură, având în vedere și principiile din teologia sistematică, o știință bine conturată în ultimele secole în vest. A fost solidar cu cei care au acceptat „demitizarea” sau „cultura” ca parte integrantă a lumii religioase, ori chiar „istoria” ca modul în care se relevă Demiurgul în lume. Pe linia Conciliul Vatican II (anii 60) care a acceptat în sfera catolicismului (și nu numai) faptul că sunt persoane care cred în Dumnezeu fără să  fie dedicați unui cult cu tot ce înseamnă acest lucru…

Este cunoscută teoria cu „Dumnezeu a murit”, atât de populară în anii 60-70 în occident, corect este să vedem lucrurile în această perspectivă: „trăim ca și cum Dumnezeu a murit” – și Cioran asta exprimă. Fractura dintre generații o dovedește și, din acest motiv, este acceptat de tineri. Ei redescoperă o lume pierdută prin modul în care a scris Cioran, legând în stilul culturii moderne valorile și generațiile. Scrisul său este proaspăt și pătrunde în inima omului dispus să accepte trendul istoriei. Din acest motiv el este actual și are o viziune corectă și atrage prin modul în care exprimă ideile. Se adresează acelui „afurisit eu”…

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

Categorii:CARTEA, GÂND, ISTORIA, SCRIITORI

Radu Igna (85) – Lecția discretă de umor și viață


Radu Igna, „domnul profesor”: Tact și eleganță într-o lume agitată

 

Despre cartea Lecţia de umor şi viaţă în opera lui Radu Igna, (istorie literară), Sibiu: Editura CronoLogia, 2014 aș putea scrie mai multe, momentul mă îndeamnă la un anumit respect…

 

 

Radu Igna mi-a fost profesor de limba engleză. Am optat la început pentru limba franceză, apoi programa a impus o a doua limbă străină. Un miracol pentru vremea aceea. Ceva se dezghețase în viața școlii românești. Am fost o generație norocoasă. Am abordat, pe lângă materiile clasice, istoria literaturii universale, istoria artei, psihologie etc. Am primit un bagaj de cunoștințe important, esențial. Fostul meu coleg, Daniel Pișcu, poet și el, mi-a mărturisit că toate acestea      l-au ajutat și la facultate. La București a avut profesori de prim rang: Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga etc. Mie mi-a ajutat în profesie. Ca jurist trebuie să înțelegi bine relațiile sociale, să poți să te exprimi, să aduci noutăți. După anul 1989 m-am întâlnit cu „domn profesor”, am inițiat numeroase „dezbateri” literare la dânsul acasă, o cameră de doi pe doi, cu bibliotecă pe pereți și calculator. Scrisesem mai mult poezie, note literare, evocare literară. M-a provocat să scriu roman. Așa a fost finalizat romanul Vadul ars (2016).  I-a plăcut primul meu roman memorialistic Pe masa de operație (2011). A scris despre mine în cartea sa despre viața culturală a Hațegului (2009). M-a încurajat tot timpul, a făcut-o cu tact de profesor. Eu i-am citit cărțile, am scris despre ele. Din când în când l-am stimulat să folosească din plin calculatorul. Lumea se schimba și asta l-a ajutat. Generația domniei sale a pierdut cursa cu sistemul de informare și comunicare generat de Internet, calculatoare, dispozitive electronice. Cumva a recuperat și are romanele salvate pe acele dispozitive electronice, un lucru important.

Cartea Lecţia de umor şi viaţă în opera lui Radu Igna a fost lansată în ziua în care a împlinit optzeci de ani. A organizat evenimentul împreună cu familia și alți scriitori la o pensiune din Hațeg. Au fost prezenți scriitorii din conducerea Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România (Aurel Pantea, Cornel Nistea, Mircea Stâncel etc). Au vorbit despre scriitorul Radu Igna mai mulți colegi. Am vorbit și eu, a fost mulțumit, așa am dedus.

Pe Radu Igna l-am cunoscut în sens spiritual mai ales după ce a ieşit la pensie, când şi-a publicat scrierile, romane sau schiţe, când a dezvăluit în cărţile sale o lume interesantă, profundă, dar dureros de reală.

Mi-a fost profesor, dar atunci nu am înţeles clar.

Ulterior eu am înţeles că trebuia să te baţi pentru condiţia umană.

Am reţinut de la scriitor dragostea sa pentru oameni şi locuri, a fost mereu atent cu cei din jur şi le-a dat un sfat, o idee, un gând bun. Romanul său VÂLTOAREA e poate unul dintre cele mai importante din literatura română contemporană. Un roman dens, pânza lui de cuvinte se întinde peste mai mulţi ani. Memoria este provocată la un exerciţiu de rezistenţă prin tema romanului, prin subiect, prin idei.

Discret, a adunat povestiri despre oameni din Ţara Haţegului şi a scris o carte mărturie despre poezia pământului. Erau ani în care culegea în tăcere, discret, mărturii despre miracolul din acest loc de lume. Părea că nu se întâmplă nimic deosebit în timpul vieţii sale, dar erau zile pline în care scria, lăsa ideile să devină romane, cronici, jurnale de călătorie. Este printre puţinii scriitori din România care a avut curajul să abordeze viaţa dascălilor în secolul al XX-lea, în suprafaţa dură a epocilor contradictorii. Romanele lui despre profesori sunt romane ale conştiinţei care pătrunde dincolo de aparenţe, sparge barierele dintre a cunoaște şi a nu cunoaște. Poate aceasta este dilema la care scriitorul s-a străduit să dea un răspuns: poţi să ştii, poţi să nu ştii. Dar vei plăti preţul dacă nu afli adevărul…

Îl ştiu din momente mai grele, dar a lăsat un mesaj pentru cei din jur: există soluţii până la urmă. În camera sa de scriitor din Haţeg mi-a povestit o parte din romanele sale înainte ca acestea să vadă lumina tiparului. Avea şi are un sentiment al sfinţeniei scrisului. Dorea să prindă esenţa, viaţa la modul sublim. A reuşit. Un episod interesant a fost recuperarea cărții despre cetatea Hațegului, autor fiind Constantin Zagoriț, colonel în armata română în anii treizeci. Acesta a studiat locul de lângă orașul Hațeg pentru aplicații militare. A avut o revelație, pe locul vechii cetăți a Hațegului era adevărata Sarmisegetusa. A scris o carte despre acest eveniment istoric. Cartea ajunsese întreprinderea de recuperarea deșeurilor din Hațeg, ca hârtie uzată. Dânsul a descoperit comoara, a păstrat-o. După anul 1989 a scris despre ea, a inclus un capitol în cartea dedicată vieții culturale a Hațegului. Gligor Hașa, cu vocație pentru romanul istoric, scriitor și el a „mirosit” comoara și a preluat cartea veche, a scris o carte pe tema aceasta: Hațeg, adevărata Sarmisegetusa (2016). A lansat teoria ca ipoteza Hașa – Zagoriț… A pomenit tangențial despre Radu Igna la cărțile care au stat la baza acestei isprăvi istorice.

Cartea sa despre lumea din ţinutul acesta (VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI)  este un document important despre oamenii locului şi despre amprenta spirituală a locului în geografia complicată a Europei. Deşi adoră clasicismul, Radu Igna e mereu interesat de mişcarea modernă a sufletului în epocă. Are un simţ deosebit al valorii, vede eroii, oamenii care au de spus ceva lumii, chiar dacă aceştia rămân în umbra anonimatului. Rudi îi vede şi scrie despre ei. Îi vede aşa cum sunt. Creionează personaje, le dă viaţă prin cuvinte pline de viaţă. La timpul potrivit mi-a deschis ochii asupra valorilor creştine, mi-a arătat sensul într-o lume care părea că nu mai are valori, o lume a tranziţiei în anii nouăzeci, apoi în anii două mii, a ştiut să îmi mobilizeze viziunea.

M-a îndemnat să devin membru al Uniunii Scriitorilor din România. La sugestia lui am depus dosarul la Filiala Alba-Hunedoara, m-a recomandat colegilor din conducerea acesteia. I-a îndemnat și pe alți scriitori din filială să mă susțină. Elevul primea nota, mă simțeam comod. În felul acesta am rupt vraja sub care căzusem. Eugen Evu mi-a promis că mă va ajuta la Filiala Timișoara. Nu a făcut-o, m-a îndemnat să vorbesc Eugen Dorcescu după câțiva ani, doar mă debutase la Editura Facla în antologia Argonauții.  Rudi, cu tac și eleganță, m-a pus pe direcția corectă.

Îi sunt recunoscător pentru lecţia pe care am primit-o. A fost o lecţie implicită, nu explicită. Dar necesară.

A scris câteva cărţi despre călătoriile pe care le-a făcut, a lăsat un mesaj românilor: dacă acolo se poate, se poate şi în România.

Rudi, cum îi spun prietenii, s-a impus în mod discret dar consistent în peisajul literar al Ardealului. Peste vremuri haţeganii vor redescoperi Ţara Haţegului şi datorită lui Radu Igna, scriitor şi cronicar, iar cultura europeană va accepta că există o literatură de nişă care aduce echilibru în mintea oamenilor, o literatură reprezentată demn de Radu Igna.

Nu am avut curajul să-i spun Rudi, dar acum pot să îl chem aşa, epistola aceasta mă eliberează de condiţia tranziţiei. Mi-a plăcut să-i spun „Domn Profesor”, era mai comod…

 

C Stancu

Foto: Radu Igna

 

Categorii:CARTEA, PORTRET, SCRIITORI

Concursul Național pentru Traducerea Poeziei Românești „Lidia Vianu Translates”, 2019


Categorii:MEMORIA, SCRIITORI, SEMNAL

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII – Deva, 16-19 octombrie 2019. Cărți, edituri, scriitori, cititori, bibliotecari, critici profesioniști și critici de ocazie, povestea zilelor de astăzi… Programul evenimentelor pe larg

14 octombrie 2019 Lasă un comentariu

 

PROGRAMUL EVENIMENTELOR:

https://www.bibliotecadeva.ro/evenim/viitoare/salon/salon/salon.html

Despre Emil Cioran, cronica unei prietenii… O carte de Alina Diaconu: scurtă biografie, întrevederi cu Cioran, interviuri, întâlniri și convorbiri telefonice, articole despre Cioran, o parteneră în călătoriile pe bicicletă: Simone… Scrisorile lui Cioran, dedicațiile lui Cioran, traducându-l pe Cioran, Cioran și prietenii săi, plus „visele mele cu Cioran”, o epistolă pentru viitor…


Categorii:CARTEA, SCRIITORI, SEMNAL

Eveniment: Gala Poeziei Române Contemporane


Notă. În urma unei analize a organizatorilor Galei Poeziei din 8 iunie a factorilor de risc de a rata un spectacol poetic de calitate de interes național televizat – în zona Muzeului Unirii sunt și alte manifestări cu sonorizare accentuată cum mai poate fi și ploaie -, Gala se va ține în sala de festivități a Museikon.

Legende și locuri: Hunedoara… „Gligor Haşa a intuit cumva că va veni vremea când ne vom reevalua ţinutul unde trăiesc mulţi români şi vom redescoperi că aici există un leagăn de civilizaţie, o gură de rai românesc pentru lume. Comisia prezidenţială din domeniul culturii a confirmat în anul 2009 că  ţinutul merită pus sub protecţia şi autoritatea UNESCO, pentru simplu motiv că este unic şi că lumea are nevoie de certitudini şi de miracole în acelaşi timp”


Un ținut al enigmelor…

 

 

Scriitorul Gligor Haşa este un ambiţios, are spirit didactic şi iubeşte ţinutul Hunedoarei. MINUNI ŞI ENIGME ÎN ŢINUTUL HUNEDOAREI, apărută la  Editura Călăuza v.b. Deva, 2005 este o carte documentar despre acest loc de ţară, o carte în care redescoperi lucruri neştiute şi mituri care au fost şi rămân. Consiliul Judeţean Hunedoara a finanţat apariţia cărţii, în ideea că este o pledoarie din dragoste pentru un loc de legendă şi o clarificare a vorbelor, poveştilor, a imaginii spirituale despre o ţară în ţară.

Citind cartea poţi descoperi faptul că pe aceste locuri a fost cândva un ocean primordial Tethis şi că zona Mureşului în limita Orăştiei a fost, este şi va fi un centru civilizator al omenirii.

De pe Columna lui Traian citim drumurile istoriei care ating şi zona Hunedoarei, pe aici au fost urieşi, iar strămoşii noştri au inventat un anume fel de a scrie. Citeşti cu uimire că o femeie din Apuseni a fost soţie a regelui Solomon, probabil una dintre ele, dar a fost acolo.

Autorul se apleacă din dragoste pentru istorie asupra vremurilor lui Decebal, a civilizaţiei dacilor, a comorii care a stârnit şi stârneşte discuţii şi aprinde minţile oamenilor.

Atent la geografia istorică Gligor Haşa ne prezintă cetăţi şi castele din Ţara Haţegului, redesenează limita dintre mit şi adevărul care a fost în acest loc.

Sunt enumerate locuri importante din ţinut precum Deva, Cincişul, Săcărâmb, Roşcani, Prislop, etc. Fiecare loc are oamenii săi, are tradiţiile sale, sunt acolo minuni care au sclipit o clipă, au fost oameni care au sfinţit locul.

În carte scriitorul prezintă şcoala campionilor de la Deva, şcoala cu profil de gimnastică şi atletism unde s-au format şi s-au impus în lume Nadia Comănici, Emilia Eberle, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Daniela Silivaş, etc .. campioanele care au uimit lumea. Amintirea succeselor din domeniul sportiv va rămâne ca o minune a locului, femei care au biruit…

Acest tur de forţă şi tandreţe făcut de reporterul istoriei a fost probabil necesar,   s-au fixat câteva repere despre Hunedoara, s-au restabilit ierarhii, s-a fixat în memoria colectivă faptul că pot exista minuni aproape de noi, că enigmele care au uimit lumea încep aici, că Retezatul, sau Mureşul, sau zona Orăştiei sunt locuri extraordinare care merită vizitate.

„Cele două laturi ale firii privesc şi această carte, plămădită din mers, colindând locuri, cunoscând oameni, certând istoria prin mărturii; trecând plaiuri, colindând poteci, însoţind cursuri de ape opri cutezând pe creste de munţi la toate rotirile de anotimpuri; pendulând nostalgic, ca împătimit visător, între prezent şi trecut ca între verdele crud al ierburilor în  primăvară şi albul imaculat al zăpezilor din Retezat. Mereu cu râvna către adevăr şi frumos prin acest nepereche Ţinut al Hunedoarei, marcă şi inimă de ţară”. Aceasta este mărturia autorului în prefaţa la carte, o pledoarie din dragoste pentru legendele locului.

Gligor Haşa a intuit cumva că va veni vremea când ne vom reevalua ţinutul unde trăiesc mulţi români şi vom redescoperi că aici există un leagăn de civilizaţie, o gură de rai românesc pentru lume. Comisia prezidenţială din domeniul culturii a confirmat în anul 2009 că  ţinutul merită pus sub protecţia şi autoritatea UNESCO, pentru simplu motiv că este unic şi că lumea are nevoie de certitudini şi de miracole în acelaşi timp.

Cartea conţine  scurte eseuri, reportaje, minute despre fiecare temă şi fiecare loc, se fixează în mod sintetic ideea că ceva se întâmplă aici şi parcă nu avem ochi la inimă să vedem. Bătăios cum se autocaracterizează, scriitorul emite ipoteza interesantă şi tulburătoare: CAPITALA ROMÂNIEI ÎN ŢARA HAŢEGULUI? Eseul are argumente, fapte, dovezi arheologice, idei ale istoricilor, decizii ale conducătorilor României în acest sens. Puţin ştiu despre aceste evenimente, puţini acceptă schimbările din domeniul culturii, dar gândul despre un adevăr ale istoriei ne atrage şi ne face mai puternici. Ideea este reluată de Gligor Haşa într-o altă carte cu titlu exact: Haţegul – adevărata Sarmizegetusa, carte apărută în anul 2009. Brusc vedem că există o memorie în care locuim.

În mod evident scriitorul abordează şi mituri locale precum acela al Cetăţii de Colţ, loc ce a stat în atenţia lui Jules Verne, ori ipotezele plauzibile privitoare la semnul heraldic al Corvinilor, sau frământările care au fost la Săcărâmb în goana după aur în stil românesc. Chiar Eminescu în scrierea sa Geniu pustiu a avut în atenţie pe Avram Iancu, legenda care străpunge memoria moţilor.

Autorul scrie simplu, exact despre Ţinutul Hunedoarei, doreşte să depună mărturie despre zona aceasta, să lase o pată de culoare în memoria locului şi a ţării. Citind cartea descoperi că istoria e aproape de noi, facem parte din ea, o putem focaliza în sentimentele noastre şi în viaţa de zi cu zi.

Minuni şi enigme, cuvinte şi gânduri, imagini şi eternitate pe trecerea de pietoni.

Păcat că această carte nu are şi fotografii color, cele în alb – negru par sărăcăcioase şi superficiale, probabil nu au existat fonduri pentru a susţine acest exerciţiu de memorie, poate vom regreta că am rămas la memoria noastră alb – negru, e prea puţin pentru o ţară care se vrea în Comunitatea Europeană…

Carte este un fruct pârguit din iubire, din adevăr şi legendă afirmă autorul…

 

 

Constantin Stancu

 

Memoria fotografiei: Lancrăm, 2019 – Constantin Stancu și Virgil Todeasă discutând despre festival


Constantin Marafet citind din poemele sale, cartea Înălțimea frigului…


Categorii:literature, SCRIITORI

Literatura și iubirea, eternă poveste… Veronica Micle și Mihai Eminescu.


 

Cititorul va descoperi o istorie de iubire, literatură și pasiune strălucitoare. Viața a bătut fantezia oamenilor și a pus în lumină o tragedie cu efecte eterne. Sfârșitul tragic al bărbatului, situația personală a femeii, starea societății din acea vreme, tot zbuciumul celor doi fac ca narațiunea să se termine brusc, în culori negre, la 3 august 1889. Povestea se cunoaște în societatea românească, a ajuns la punctul în care  s-a transformat în folclor, a izbucnit în romanțe și sonete.

Dumitru Hurubă reține câteva aspecte esențiale: după îmbolnăvirea lui Eminescu ea n-a mai scris intens, înaintea sfârșitului ea scrie o poezie dedicată efectului morții asupra ființei, Eminescu a plănuit în ascuns să treacă la catolicism pentru că regulile religioase nu ar fi permis un eventual viitor divorț, ea se retrage la mănăstire etc.

3 MARTIE – ZIUA SCRIITORULUI… Cărți și evenimente…


Categorii:GÂND, SCRIITORI
%d blogeri au apreciat: