Prima pagină > CARTEA, CREDO > POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ, Ioan Alexandru. Serial de Maria Daniela Pănăzan

POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ, Ioan Alexandru. Serial de Maria Daniela Pănăzan


MARIA DANIELA-PĂNZAN

Poezia religioasă românească. Eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006

Fragment

IOAN ALEXANDRU – POET AL LOGOSULUI

 

 

Moartea e trecere nu mă tem/ De moarte ci de iubire-ar trebui/ Căci vieţuirea în eternitate/ Îmi este dată pe cât pot iubi” – aceasta este Lucrarea iubirii lui Dumnezeu, definită poetic de către Ioan Alexandru, “poet al Logosului”.

Lumină lină este fiecare om, iar această Lumină este răsfrântă din Lumina neînserată, care luminează pe tot omul în lume. Dumnezeu lucrează prin această Lumină şi ne dăruieşte Iubire. De aceea, aşa cum spune şi poetul Ioan Alexandru, nu moartea este condiţia de-a vieţui în eternitate, ci Iubirea. Pentru că moartea este doar trecere, pe când Iubirea este eternitate.

Imnograful nostru prin excelenţă, Ioan Alexandru poate fi aşezat în rândul marilor imnografi, în descendenţa lui Roman Melodul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin, monahia Cassia sau Icassia, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, ca şi a multor altora. În concepţia lui Ioan Alexandru, “mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie, prieteni, eternitate. În aceste trepte transpare tot Cosmosul.

Toată făptura se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.

Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.

Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.”160  Pornind de la această ultimă aserţiune, putem aprecia că întreaga operă a lui Ioan Alexandru este un Imn al Iubirii, o Doxologie a Logosului Întrupat ca Iubire.

Scriindu-şi cărţile de Imne (Imnele bucuriei,Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, Imnele Ţării Româneşti, Imnele iubirii, Imnele Putnei, Imnele Maramureşului), Ioan Alexandru spunea că a vrut să scrie o trilogie a neamului, pentru că “poezia e pentru mine imn. Celebrare, bucurie, împăcare, în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea focului tămăduitor. In acest fel de rostire, cine iubeşte cu adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Cassianul până la Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.”161

Mai trebuie spus că Ioan Alexandru nu a preferat, întâmplător, imnul. El a fost unul dintre cei mai profunzi poeţi creştini, influenţat de poezia bizantină, de Psalmii lui David, de Roman Melodul sau Cântarea Cântărilor (pe care a şi tradus-o din limba ebraică), dar în acelaşi timp a fost şi un poet al vieţuirii liturgice a satului transilvan (precum Goga sau Coşbuc).

Alexandru a căutat mereu un sens al vieţuirii neamului său şi l-a găsit în Iubirea de Patrie, în mărturisirea Învierii lui Iisus Hristos, care este prilejul celei mai mari bucurii, în poezia care biruind lăuntric are dreptul să vestească oamenilor Adevărul. Toate acestea le-a înţeles poetul căutând izvorul primar al cântului său pe care l-a aflat în lumea satului. “Sunt fericit, spune poetul, că m-am născut la ţară, într-un sat, în Transilvania.

Contactul cu cosmosul, cu stelele, cu pământul, cu iarba şi în plus o copilărie în toată splendoarea ei – toate acestea într-un sat intact (s.n. Ioan Alexandru s-a născut la 25 decembrie 1941, în satul Topa Mică din judeţul Cluj), în toată frumuseţea lui. Momentele fundamentale ale formării mele ar fi întâlnirea cu satul, cultura universală şi valorile naţionale.”162

Relaţia omului cu divinitatea, întâlnirea lor, la Ioan Alexandru, se realizează doar prin Iubirea de Patrie, prin frăţietatea şi comuniunea cu ceilalţi, pentru că: ”singura cale de a dăinui, pentru a te împlini, e a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni. În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de Logosul întrupat în istorie.”163 Astfel că poetul devine imnograf doar atunci când înţelege să iubească şi să se bucure de Logosul Întrupat, singurul garant al mântuirii. Textele teoretice despre Imn, apărute în cele două volume intitulate Iubirea de Patrie (în 1978 şi 1985), susţin afirmaţiile anterioare pe care le întăresc cu o nouă mărturie a lui Ioan Alexandru, fascinat de modelele imnice pe care le-a avut el însuşi ca poet mărturisitor al Bucuriei Creaţiei, al Logosului Întrupat: “luaţi în braţe cărţoaiele acestui mare imnograf Romanos Melodul care se  revarsă şi el ca Bach la nesfârşit. Luaţi-l pe Pindar dacă vreţi mai degrabă, cu cele 13 cărţoaie de imnuri pierdute care erau cărţi de cult. Luaţi-l pe Efrem Sirul cu cele douăzeci de papirusuri pierite în Pustii. Luaţi Psalmii şi Imnurile lui Simeon şi luaţi nesfârşitele cânturi ale tragicilor. Unde să mă îndrept şi câţi să chem pe lume din vremi ca să numesc marea bucurie a imnului, sănătatea şi frumuseţea şi adevărata creaţie. Patria trebuie slăvită în fiecare ungher al ei pentru că de pe stâncile ei începe ascensiunea adevărată. Pentru fiecare munte, fiecare cetate şi sat, fiecare loc de închinare – un Imn, un Imn care anunţă călătoria, care deschide văzduhul, care cosmicizează, care umple de etern strâmtul vas al patriei terestre.”164 Poezia lui Ioan Alexandru stă sub semnul Bucuriei trăite în Lumina Logosului. Iar această bucurie are funcţie mesianică, deoarece poetul este apostol al graiului izvorât din dorinţa mistuitoare de regăsire a Patriei, care primeşte sens soteriologic: “poetul vorbeşte tot mai frecvent de funcţia mesianică a creatorului ca “întemeietor în grai” al unei lumi de dincolo de distrugere. Majoritatea poeziilor sale sunt “poeme ale întoarcerii”, ale redescoperirii unei “patrii”, cu existenţa nealterată de semnele istoriei, mântuită într-o stare de primară contemplativitate.”165

160 Ioan Alexandru, Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie, vezi Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române în interviuri, vol.I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 21

161 Idem, p. 22

162 Idem, p. 25

163 Idem, p.25

 164 Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, vol. II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 213

165 Ion Pop, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p. 219

Categorii:CARTEA, CREDO
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: