Arhiva

Archive for the ‘ISTORIA’ Category

O istorie a epidemiilor… Impactul epidemiilor asupra oamenilor, de la bogați la săraci, de la oameni obișnuiți la artiști și episcopi…


CORONAVIRUS – O ISTORIE A EPIDEMIILOR (CARTE)

Consideram potrivit sa scriem si noi citeva impresii privind epidemia care bintuie in toata lumea: coronavirusul. Putem cugeta, de exemplu, la modul in care societatea a reactionat la epidemii similare cu sute ori mii de ani in urma. Din asta am putea chiar invata cite ceva. Pe vremea aceea chiar milioane de oameni mureau din cauza epidemiilor, iar epidemiile tineau cu anii. Medicamente pentru contracararea epidemiilor nu erau iar suferinta oamenilor probabil ca era mult mai mare ca astazi. Astazi mor doar citeva mii si, totusi, intrega societate globala intra in panica. Ce gindeau si cum reactionau, psihic vorbind, oamenii pe vremea aceea?

Cornonavirus – o istorie a epidemiilor

Extinderea coronavirusului în ultimele trei luni a coincis cu publicarea unor cărți interesante despre epidemii dintr-o perspectivă istorică. Săptămâna trecuta am dat peste o astfel de carte, Epidemics and Society: From the Black Death to the Present, scrisă de istoricul Frank M. Snowden. [Link: https://www.newyorker.com/…/q-…/how-pandemics-change-history]

Cartea analizează marile epidemii din trecut dar și modul în care societatea a reacționat ori s-a relaționat acestor epidemii. Interesante sunt discuțiile privind, de exemplu, reacția privind epidemiile a oamenilor pioși, a artiștilor, a politicienilor, a oamenilor din diferite pături sociale ori economice, a celor educați (în contrast cu cei mai puțin educați), a celor bogați (în contrast cu cei săraci), ori a creștinilor (în contrast cu reacțiile altor confesiuni).

Autorul dă exemple concrete ale impactului epidemiilor asupra unor evenimente istorice majore. Unele epidemii au schimbat cursul istoriei, spune autorul. Un exemplu este Napoleon și abandonarea posesiunilor franceze în America de Nord. Francezii, ne informează Snowden, au pierdut războiul de independență din Haiti pentru că soldații lui Napoleon au murit de yellow fever / febra galbenă. Europenii nu sunt imuni la febra galbenă, dar persoanele descendente din africani sunt. Eșecul din Haiti, spune Snowden, l-a influențat pe Napoleon să cedeze Louisiana americanilor, America dublându-și, dintr-o dată, suprafața geografică.

Impact asupra artei si credintei

Snowden face și o trecere în revistă a impactului epidemiilor asupra literaturii și artei. În Secolul XIX, clasa intelectuală îi privea pe cei bolnavi de tuberculoza ca având un statut superior. Lui Victor Hugo i s-a reproșat, de fapt, că ar fi fost un scriitor de și mai mare succes dacă ar fi suferit de tuberculoză. Un scriitor care a scris pe când suferea de tuberculoza a fost Andre Gide.

Aflăm detalii interesante și despre impactul epidemiilor asupra artei în Evul Mediu. Pictorii medievali au fost profund influențați de epidemii și de efectul lor devastator asupra ființelor umane. Temele tratate în picturile de atunci aveau de a face cu preocuparea oamenilor cu moartea, penitența înainte de moarte, pregătirea personală pentru moarte, imagini de îngeri ducând pe credincioși în Paradis, imagini ale îngerului morții (Grim Reaper) care taie sufletele oamenilor cu secera, imagini inspirate din cartea Eclesiastului privind vanitatea vieții, imagini din cartea Apocalipsa etc.

În cuvintele lui Snowden, epidemiile Evului Mediu „had a transformative effect on the iconography of European art / epidemiile au avut un efect transformant asupra iconografiei artei europene”. Impactul epidemiilor asupra economiei, demografiei și politicii este și el abordat. Plăgile medievale din Evul Mediu au ucis aproape jumătate din populația Europei și au dus la înăsprirea relațiilor între clasele sociale. Iobăgimea, de exemplu, a devenit și mai aspră, iar mobilitatea oamenilor a fost restricționată.

Epidemiile au generat războaie ori au decis soarta altora. Sărăcia a avut și ea impact. În general, săracii erau mult mai susceptibili de a se îmbolnăvi de holera și tuberculoza decât oamenii înstăriți.

Epidemiile au afectat relația oamenilor cu Dumnezeu, scrie Snowden: „plagues raised the whole question of man’s relationship to God / plăgile au adus în discuție relația omului cu Dumnezeu”. Pe unii creștini, epidemiile i-au transformat în și mai buni creștini și chiar eroi. În lumea antică, creștinii îi vizitau pe cei afectați de epidemii și îi îngrijeau. Mulți dintre ei mureau împreună cu cei bolnavi, dar mulți bolnavi se însănătoșau, devenind după aceea creștini. Snowden discută și cazul eroic al arhiepiscopului din Milano, Cardinalul Borromero, care vizita bolnavii în zonele puse sub carantină pentru a-i îngriji ori comforta în momentele morții.

Coronavirusul – la ce ne putem aștepta în viitorul imediat?

Ce zic specialistii in boli epidemice despre extinderea coronavirusului? Aici oferim citeva din impresiile specialistului in epidemiologie Marc Lipsitch, profesor de epidemiologie la Universitatea Harvard din Boston. El prezice că într-un an „40 până la 70%” din populația lumii va fi infectată cu coronavirus. Declarațiile lui au fost obiectul unui comentariu privind extinderea rapidă a coronavirusului, publicat luna trecuta în The Atlantic. [Link: https://www.theatlantic.com/…/archive/2020/02/covid…/607000/] Conform declarațiilor lui, „the likely outcome is that it will ultimately not be contained” („în final, nu cred că virusul va putea fi controlat”). Tot luna trecuta, Center for Disease Control din Statele Unite (Centrul pentru controlul bolilor), a publicat ultimele date privind extinderea globală a virusului. [Link: https://www.cdc.gov/…/2019-n…/locations-confirmed-cases.html]

In Germania, Merkel comenteaza ca intre 60 si 70% din populatia Germaniei va putea fi infectata de coronavirus, adica pina la 56 de milioane de oameni. Mortalitatea cauzata de coronavirus e de aproximativ 3 ori 4% din populatia infectata, ceea ce, in cazul Germaniei, ar insemna chiar peste doua milioane de oameni. [Detalii:  https://news.yahoo.com/angela-merkel-just-estimated-60-184506028.html]

Suntem atenționați, însă, că afirmațiile lui Lipsitch nu trebuie să ne îngrijoreze: din cei 40 până la 70% din populația lumii care ar putea fi infectați de coronavirus, doar un procent mic va fi afectat în mod fatal. În prezent, mai puțin de 2% din persoanele care au fost infectate cu coronavirus au decedat. Ceilalți, zice Lipsitch, doar vor avea simptome de coronavirus, dar vor supraviețui.

Totuși, asta nu înseamnă că putem sta liniștiți. În doar o lună, coronavirusul a afectat 100 de milioane de oameni în China, în sensul că la majoritatea dintre ei nu li se permite să se deplaseze de la domiciliu. Aceste măsuri sunt desemnate să prevină extinderea virusului. In Italia carantina pentru prevenirea coronavirusului a fost extinsa in toata tara, afectind aproape 50 de milioane de oameni.

Un vaccin pentru coronavirus?

O provocare pe care experții în epidemiologie o constată sunt costurile enorme pentru producerea vaccinurilor, inclusiv a unui vaccin împotriva coronavirusului. În 2003 a apărut febra aviară, care de atunci a ucis 455 de persoane. Dar un vaccin contra febrei aviare nu a fost produs. La câțiva ani mai târziu a izbucnit febra SARS, care a făcut aproape 1000 de victime, dar pentru care încă nu există vaccin. La fel, Lipsitch nu se așteaptă la descoperirea imediată a unui vaccin contra coronavirusului. Costurile sunt enorme și, ca de obicei, după ce epidemia curentă va intra în declin, interesul în a produce un vaccin va scădea.

Conform articolului din Atlantic, opinia cvasi-unanimă a medicilor epidemiologi este că coronavirusului va deveni o febră de sezon („a new seasonal disease”), la fel ca celelalte, fără a rezulta, însă, în decese de proporții uriașe. În final, insa, experții în epidemiologie ne sugerează tuturor să ne aducem contribuția la prevenirea extinderii virusului. Cum? Prin metodele obișnuite: spălarea mâinilor cu săpun și apă caldă; când tușim ori strănutăm să ne acoperim fața; și alte măsuri de igienă similare.

 

Sursa: Alianta Familiilor din Romania, Str. Zmeica nr. 12, sector 4
Bucuresti, N/A N/A, Romania

Foto: Raftul de carte americană (Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva)

Categorii:ISTORIA, MEMORIA, PRACTIC, PRESA

Despre istoria României. Câteva date și idei în labirint. Punctul de vedere al prof. dr. Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh


Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy
TOŢI  ROMÂNII și TOȚI    INTELECTUALII    DE    PE TERRA TREBUIE  SĂ  CITEASCĂ  ARTICOLUL  DE  MAI JOS!
                Punctul de vedere al prof. dr. Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh
                În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.
              In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !
              Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.
                Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
                    Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ?  Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
                  De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã.
                Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
                  Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
                    În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.    Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
                  Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”
                  În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (‪330-1453‬), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
                        Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.
                    Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
                  Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
                    În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).
                  În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
                În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
                  În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

 

Text pus la dispoziție de Victoria Milescu, scriitoare

 

Categorii:ESEU, ISTORIA

Cartea anului 2019: Dragă Cioran… Cronica unei prietenii, de Alina Diaconu

29 decembrie 2019 Lasă un comentariu

 

Cronica unei prietenii –

Epistolă despre Cioran, de Alina Diaconu

 

 

 

Prietenia este o întâmplare tot mai rară în vremurile din urmă. Cultul prieteniei înseamnă mult pentru o persoană, pentru această epocă a concurenței acerbe. Alina Diaconu revine în spațiul literar românesc după mai mulți ani de călătorii. Ea ne prezintă cronica prieteniei cu Emil Cioran, personalitate complexă a secolului al XX-lea, cu implicații în spiritualitatea românească. Cartea Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărută ca semnal editorial, traducerea din limba spaniolă de Grabriela Banu, coordonator editorial Anca Sîrghie, ne prezintă o epocă, un stil de gândire, o relație profundă dintre o scriitoare pasionată și un gânditor de excepție: Emil Cioran. Scriitoarea pune pasiune în textul încredințat tiparului și spațiului public, reușește să unească eternitatea cu prezentul, plecând de la o prietenie specială. Maria Codama (partenera de viață a lui J.L. Borges) are câteva cuvinte de început, un Prolog de suflet, ea notează: „Îmi amintesc când Borges și cu mine, fiind la Paris, l-am vizitat pe Cioran. A fost o experiență de neuitat să ascult părerile despre diferiți autori, unii dintre ei îndrăgiți de amândoi, alții nu, și totdeauna în discuție apăreau toate argumentele pentru a sprijini o alegere sau o a justifica o respingere” (Prolog, p. 5). Prieteniile, iată, se stabilesc fie prin alegeri, fie prin respingeri, spațiul nu are un rol esențial, importantă este empatia.

Cu o demnitate elegantă și necesară, Alina Diaconu se prezintă cititorului român în Autogeografie. Era nevoie de o reluare a relației cu lumea culturală din România. Din anul 1959 autoarea a părăsit țară datorită situației politice din vremurile acelea, când sferele de influență din lume s-au stabilit pe căi politice, generate de ultimul mare război mondial.

Alina Diaconu a trăit o viață complexă și complicată, marcată de evenimente importante, evenimente care au curs spre mintea ei cu accente tragice sau cu bucurii spirituale intense.

  • A trăit în trei centre de geografie emoțională: România, Franța, Argentina – o aventură care a conturat liniile geografice după puncte de tensiune greu de anticipat la început.
  • A trăit aventura limbii spaniole, exilul a forțat-o să preia din esența unei alte culturi noi puncte de referință.
  • Scrisul i-a oferit evadarea de care avea nevoie, universul ei s-a extins în limite nebănuite, pe noi coordonate, într-o lume destul de liberă.
  • Experiența exilului i-a permis să înțeleagă că pierderile afectează conștiința, credințele, scopurile, a pierdut ființe dragi, casa cu tot ce înseamnă vatra românească, iubirile și posibilele iubiri, peisajele, limba română.
  • Identitatea scriitoarei s-a consolidat treptat, într-o lume complicată, străină și apropiată în același timp.
  • Recunoaște cu sinceritate că Eugen Ionesco și Cioran i-au influențat viața într-o mare parte, aceștia i-au schimbat perspectivele și paradigmele.
  • A cunoscut două dictaturi: dictatura proletariatului din România (perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, pionul lui Stalin în această zonă a Europei) și dictatura militară argentiniană sub diferitele forme și proceduri politice specifice în America de Sud.
  • A cultivat prieteniile cu diferiți scriitori, precum cu poetul Alberto Girri sau cu Borges, ori alți scriitori cunoscuți pe plan mondial.
  • A practicat o literatură a rupturilor, a provocărilor pe care lumea modernă o determina, a analizat substanța complexă a omului, mergând pe linia de limită: cărți bune – cărți ratate.
  • A practicat „exaltarea uimirii”, bazată pe imaginația fără frontiere, atingând lucrurile minunate și înspăimântătoare în același timp, oniricul, fantasticul…Călătoriile spirituale au un loc aparte în construcția literară. Titlurile cărților sale dau o deschidere spre o lume a realității fantastice: Îndrăgostită de un zid; Sfâșiații; Penultima călătorie; O femeie misterioasă; Pat de îngeri…

La final, Alina Diaconu recunoaște cu o deschidere tulburătoare și esențială: „În încheiere o să spun, ca și alți scriitori, că nu știu din ce pricină scriu, nici pentru cine, nici de ce” (p. 15).

Autoarea ne prezintă în carte câteva tablouri specifice privindu-l pe Emil Cioran: o biografie, o realitate brutală și concretă, întâlnirile cu marele gânditor, interviurile vii și percutante, convorbirile telefonice, articolele scrise despre acesta.

Cartea schițează o personalitate complexă: scriitor, partener de dialog în cosmosul pipăibil, absențele și prezențele scriitorului, iubirile secrete ale acestuia, face un portret al Simonei, partenera de călătorii spirituale și în geografia imediată, reia atmosfera scrisorilor lui Cioran sau a viselor cu acesta, declarațiile sale, descoperirile pe care le-a făcut în urma lecturilor din opera marelui om; traducerile, întâlnirile sale cu personalități de excepție: Mircea Eliade, Borges, Ionesco etc.

Notele din jurnalele de călătorie susținute de Alina Diaconu sunt exacte, se pot reține clipele cadru ale vieții lui Cioran, locurile unde a trăit, timpul miraculos întâmplat, preocupările sale simple sau preocupările privind viața comunităților. Se pot decela angoasele, revelațiile, viziunile, bucuriile simple și tragedia unei lumi uzate, aflate la apogeu, fără o ieșire de siguranță în istorie.

Un capitol aparte este Cioran și Ionesco – Spiritul secolului nostru. Un reportaj imaginar, ideile și temele provin din diferite surse: note, scrisori, cărți, conversații, întâmplări cu voie și fără de cenzură.

Reținem câteva idei despre viziunea lui Cioran asupra lumii:

  • Omul este afectat de păcatul originar, este atins de la început de cădere.
  • Omul va rezista prin nevoia de absolut, toate vor dispare la final.
  • Forța va câștiga continentele, nu puterea convingerilor, lumea se va clădi cu spada.
  • Utopia este otrăvită de apocalipsă.
  • „Cu cât se dezumanizează mai mult un imperiu, cu atât se dezvoltă mai mult contradicțiile de care va pieri” (p. 85) – un citat necesar, real de dureros, pertinent.
  • În lumea modernă omul este captiv, subjugat până la hărțuire.
  • Bomba nucleară este o consecință a dramei umane: omul se autodistruge de la Creație, un rezultat logic al destinului omenesc.
  • Cu durere a sufletului, Cioran explică pe larg ce înseamnă „porcăriile istoriei”, capcanele și eșecul civilizației.
  • Iubirile secrete ale gânditorului definesc omul: a avut ca parteneră de viață pe Simone Boué, o femeie cu un destin discret și miraculos, ea a transcris la mașina de scris, cu un devotament mistic, opera lui Cioran. De remarcat și pasiunea pentru Frierdgard Thoma (30 de ani, cu un fiu) o nemțoaică, profesoară de filozofie, la apusul vieții (70 de ani), între ei declanșându-se o relație intensă. Simona a fost partenera luminoasă de viață pentru Cioran, cu un final dramatic. Thoma a fost momentul dramatic, insuportabil al iubirii care sfâșie.
  • Cioran a dorit și a rămas un apatrid, un om legat de timpul său, de Dumnezeul pe care l-a omis (negat după unii comentatori) de cele mai multe ori, dar bazându-se pe ideile profunde ale creștinismului. A fost un demers complicat pentru a evita trădarea și pentru a nu fi obligat să accepte un destin impus de regulile lumii moderne care galopa spre un globalism complex și dureros. A trăit din surse modeste, a scris liber de orice constrângeri, s-a pus în brațele unui timp carnivor, a vizitat Franța pe bicicletă, modest iubitor de miracole, misionar al absolutului greu de atins.

Cartea mai reține multe aspecte din viața marelui personaj care a trezit societatea românească și care a marcat cultura europeană prin faptul că a acceptat să trăiască simplu și modest la Paris, scriind în limba franceză, gândind ca un mare vizionar, capabil să accepte epoca la limita dintre prezent și autodistrugere.

Traducând din aforismele prietenului și filozofului, Alina Diaconu punctează unele idei, remarcabile pentru gândirea acestuia:

„Poți să fii mândru de ce ai făcut, dar ar trebui să fii cu mult mai mândru pentru ce n-ai făcut. Orgoliul acesta trebuie să fie inventat” (p.139).

„Cu cât detești mai mult oamenii, cu atât mai copt ești pentru Dumnezeu, pentru un dialog cu nimeni” (p. 142).

„Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul” (p. 144).

Scriind despre întâlnirile cu Cioran, pregătindu-se pentru dialog și interviuri, Alina Diaconu notează cu o emoție profundă și mistică: „Nu știu dacă are ochi pe deplin albaștri. Mi-i amintesc limpezi, dar nu țin minte nuanța exactă de azuriu sau verzui. În schimb, îmi amintesc vesta de lână gri, jerseul de culoarea drojdiei de vin și pot să-i descriu pantofii. Dar tonalitatea exactă a ochilor…” (p. 35).

Cioran mărturisea, răspunzând la întrebările puse:

„Sunt apatrid, acesta este visul meu de-o viață: să nu fiu nimic. E un sentiment de libertate extraordinar. Sunt un cetățean care trăiește în Franța, dar nu sunt francez. Administrativ sunt <<apatrid>> și-mi place pentru că este în consens cu ideile mele. Francezii mă consideră francez fiindcă scriu în franceză și ei sunt foarte mândri când un scriitor străin scrie în franceză. Pentru francezi, patria esențială este franceza, și de asta îmi place Franța. Au cultul limbii, iar asta nu există nicăieri altundeva” (p.38).

De reținut sentimentul fericirii, mai rar la Cioran, sentiment legat, iată, de România: „Copilăria a fost singura epocă fericită din viața mea, pentru că stăteam la munte. M-am născut în Transilvania, chiar între Carpați, la 12 km de un oraș important, Sibiul. Și Sibiul a jucat un rol foarte important, dar sătucul acesta, Rășinari, mi-a lăsat amintiri de neșters” (p. 35).

Despre personalitatea lui Emil Cioran se mai pot reține multe taine și căderi, plus tragedia de a fi legat doar de existența pură, pentru că el experia (trăia valorile curate) datul faptelor ca un miracol, în sensul profund, religios, până la limite. Despre scrisul pe care îl practică un om, care are ceva de spus, el reținea: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel de afirmații pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva e singur, este un Dumnezeu. Și de aceea scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu” (p. 39).

Această cronică, geomonografie a unei prietenii, are înserate fotografii, anexe, autoarea face numeroase trimiteri la publicațiile în care au apărut unele texte, are bibliografia necesară lămuririi în timp și spațiu a evenimentelor, trimiterile de subsol lămuresc contextul, care de multe ori este mult mai complex decât o simplă expunere a narațiunii.

Titlurile cărților scrise de Cioran este revelatoriu și explică tot contextul istoric și cultural, în sens absolut: Ispita de a exista; Căderea în timp; Despre neajunsul de a te fi născut; Exerciții de admirație; Acest afurisit eu…

Cioran, după părerea mea (subiectivă, evident), ținând cont de teologia sec. al XIX-lea și teologia sec. al XX-lea (americană și germană), este și un mare teolog existențialist, nu numai un mare scriitor și om de cultură, având în vedere și principiile din teologia sistematică, o știință bine conturată în ultimele secole în vest. A fost solidar cu cei care au acceptat „demitizarea” sau „cultura” ca parte integrantă a lumii religioase, ori chiar „istoria” ca modul în care se relevă Demiurgul în lume. Pe linia Conciliul Vatican II (anii 60) care a acceptat în sfera catolicismului (și nu numai) faptul că sunt persoane care cred în Dumnezeu fără să  fie dedicați unui cult cu tot ce înseamnă acest lucru…

Este cunoscută teoria cu „Dumnezeu a murit”, atât de populară în anii 60-70 în occident, corect este să vedem lucrurile în această perspectivă: „trăim ca și cum Dumnezeu a murit” – și Cioran asta exprimă. Fractura dintre generații o dovedește și, din acest motiv, este acceptat de tineri. Ei redescoperă o lume pierdută prin modul în care a scris Cioran, legând în stilul culturii moderne valorile și generațiile. Scrisul său este proaspăt și pătrunde în inima omului dispus să accepte trendul istoriei. Din acest motiv el este actual și are o viziune corectă și atrage prin modul în care exprimă ideile. Se adresează acelui „afurisit eu”…

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

Categorii:CARTEA, GÂND, ISTORIA, SCRIITORI

Muzeul Ideii și alte expoziții la promoție

10 septembrie 2019 Lasă un comentariu

EI

 

Moto :

 

“ Un tăciune și-un cărbune,

Taci poet provincial,

Ca s-a reformat chestura

Și-ți duc versul la canal…”.

 

Ioan Evu – ”Doina reformată”

 

 

Ei.

 

Ei se-mbracă-n haine străine, first hand,

            se hrănesc cu alimente preparate după o rețetă străina,

                        se iubesc după o moda străina,

                        vorbesc între ei la telefoane străine,

                        se salută în limba engleza,

                        au amintiri comune din Germania,

                        sau Insulele Marshall,

 

                        dar se-n-jură sănătos românește…

 

 

                        Ei

                        urinează la temelia casei de lemn,

urina lor inflamabilă aprinde

 

                        Muzeul Satului,

Muzeul Omului,

 

                        Muzeul Ideii,

 

                        se visează miniștri cu papion și teniși de cauciuc,

                        pregătiți să valseze cu televizorul, cu tableta și celularul inteligent;

                       

          ei,

                        născuți de MAMA MOARTE…

                       

          ei,

                        vor fi înmormântați într-un țipăt,

într-un pământ de plastic recuperat din jurămintele lor…

 

 

 

C Stancu

Categorii:ISTORIA, POEMUL

Legende și locuri: Hunedoara… „Gligor Haşa a intuit cumva că va veni vremea când ne vom reevalua ţinutul unde trăiesc mulţi români şi vom redescoperi că aici există un leagăn de civilizaţie, o gură de rai românesc pentru lume. Comisia prezidenţială din domeniul culturii a confirmat în anul 2009 că  ţinutul merită pus sub protecţia şi autoritatea UNESCO, pentru simplu motiv că este unic şi că lumea are nevoie de certitudini şi de miracole în acelaşi timp”


Un ținut al enigmelor…

 

 

Scriitorul Gligor Haşa este un ambiţios, are spirit didactic şi iubeşte ţinutul Hunedoarei. MINUNI ŞI ENIGME ÎN ŢINUTUL HUNEDOAREI, apărută la  Editura Călăuza v.b. Deva, 2005 este o carte documentar despre acest loc de ţară, o carte în care redescoperi lucruri neştiute şi mituri care au fost şi rămân. Consiliul Judeţean Hunedoara a finanţat apariţia cărţii, în ideea că este o pledoarie din dragoste pentru un loc de legendă şi o clarificare a vorbelor, poveştilor, a imaginii spirituale despre o ţară în ţară.

Citind cartea poţi descoperi faptul că pe aceste locuri a fost cândva un ocean primordial Tethis şi că zona Mureşului în limita Orăştiei a fost, este şi va fi un centru civilizator al omenirii.

De pe Columna lui Traian citim drumurile istoriei care ating şi zona Hunedoarei, pe aici au fost urieşi, iar strămoşii noştri au inventat un anume fel de a scrie. Citeşti cu uimire că o femeie din Apuseni a fost soţie a regelui Solomon, probabil una dintre ele, dar a fost acolo.

Autorul se apleacă din dragoste pentru istorie asupra vremurilor lui Decebal, a civilizaţiei dacilor, a comorii care a stârnit şi stârneşte discuţii şi aprinde minţile oamenilor.

Atent la geografia istorică Gligor Haşa ne prezintă cetăţi şi castele din Ţara Haţegului, redesenează limita dintre mit şi adevărul care a fost în acest loc.

Sunt enumerate locuri importante din ţinut precum Deva, Cincişul, Săcărâmb, Roşcani, Prislop, etc. Fiecare loc are oamenii săi, are tradiţiile sale, sunt acolo minuni care au sclipit o clipă, au fost oameni care au sfinţit locul.

În carte scriitorul prezintă şcoala campionilor de la Deva, şcoala cu profil de gimnastică şi atletism unde s-au format şi s-au impus în lume Nadia Comănici, Emilia Eberle, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Daniela Silivaş, etc .. campioanele care au uimit lumea. Amintirea succeselor din domeniul sportiv va rămâne ca o minune a locului, femei care au biruit…

Acest tur de forţă şi tandreţe făcut de reporterul istoriei a fost probabil necesar,   s-au fixat câteva repere despre Hunedoara, s-au restabilit ierarhii, s-a fixat în memoria colectivă faptul că pot exista minuni aproape de noi, că enigmele care au uimit lumea încep aici, că Retezatul, sau Mureşul, sau zona Orăştiei sunt locuri extraordinare care merită vizitate.

„Cele două laturi ale firii privesc şi această carte, plămădită din mers, colindând locuri, cunoscând oameni, certând istoria prin mărturii; trecând plaiuri, colindând poteci, însoţind cursuri de ape opri cutezând pe creste de munţi la toate rotirile de anotimpuri; pendulând nostalgic, ca împătimit visător, între prezent şi trecut ca între verdele crud al ierburilor în  primăvară şi albul imaculat al zăpezilor din Retezat. Mereu cu râvna către adevăr şi frumos prin acest nepereche Ţinut al Hunedoarei, marcă şi inimă de ţară”. Aceasta este mărturia autorului în prefaţa la carte, o pledoarie din dragoste pentru legendele locului.

Gligor Haşa a intuit cumva că va veni vremea când ne vom reevalua ţinutul unde trăiesc mulţi români şi vom redescoperi că aici există un leagăn de civilizaţie, o gură de rai românesc pentru lume. Comisia prezidenţială din domeniul culturii a confirmat în anul 2009 că  ţinutul merită pus sub protecţia şi autoritatea UNESCO, pentru simplu motiv că este unic şi că lumea are nevoie de certitudini şi de miracole în acelaşi timp.

Cartea conţine  scurte eseuri, reportaje, minute despre fiecare temă şi fiecare loc, se fixează în mod sintetic ideea că ceva se întâmplă aici şi parcă nu avem ochi la inimă să vedem. Bătăios cum se autocaracterizează, scriitorul emite ipoteza interesantă şi tulburătoare: CAPITALA ROMÂNIEI ÎN ŢARA HAŢEGULUI? Eseul are argumente, fapte, dovezi arheologice, idei ale istoricilor, decizii ale conducătorilor României în acest sens. Puţin ştiu despre aceste evenimente, puţini acceptă schimbările din domeniul culturii, dar gândul despre un adevăr ale istoriei ne atrage şi ne face mai puternici. Ideea este reluată de Gligor Haşa într-o altă carte cu titlu exact: Haţegul – adevărata Sarmizegetusa, carte apărută în anul 2009. Brusc vedem că există o memorie în care locuim.

În mod evident scriitorul abordează şi mituri locale precum acela al Cetăţii de Colţ, loc ce a stat în atenţia lui Jules Verne, ori ipotezele plauzibile privitoare la semnul heraldic al Corvinilor, sau frământările care au fost la Săcărâmb în goana după aur în stil românesc. Chiar Eminescu în scrierea sa Geniu pustiu a avut în atenţie pe Avram Iancu, legenda care străpunge memoria moţilor.

Autorul scrie simplu, exact despre Ţinutul Hunedoarei, doreşte să depună mărturie despre zona aceasta, să lase o pată de culoare în memoria locului şi a ţării. Citind cartea descoperi că istoria e aproape de noi, facem parte din ea, o putem focaliza în sentimentele noastre şi în viaţa de zi cu zi.

Minuni şi enigme, cuvinte şi gânduri, imagini şi eternitate pe trecerea de pietoni.

Păcat că această carte nu are şi fotografii color, cele în alb – negru par sărăcăcioase şi superficiale, probabil nu au existat fonduri pentru a susţine acest exerciţiu de memorie, poate vom regreta că am rămas la memoria noastră alb – negru, e prea puţin pentru o ţară care se vrea în Comunitatea Europeană…

Carte este un fruct pârguit din iubire, din adevăr şi legendă afirmă autorul…

 

 

Constantin Stancu

 

Theodor Codreanu: Lumea românească în zece prozatori. Când proza influențează viața… Câteva gânduri despre cărțile care au atins oglinzile veacului

14 decembrie 2018 Lasă un comentariu

Categorii:ISTORIA, PROZA, SEMNAL

MONUMENTUL MARII UNIRI – 1 DECEMBRIE 2018

30 noiembrie 2018 Lasă un comentariu

Realizarea Monumentului Marii Uniri s-a făcut pe baza un contract încheiat între Ministerul Culturii şi sculptorul Buculei, în valoare de 10,2 milioane de lei, pentru a fi finalizat până la data de 1 Decembrie 2018.

Monumentul se compune din patru cruci unite în partea superioară și reprezintă simbolic cele patru provincii româneşti care s-au reunit într-o singură ţară la data de 1 Decembrie 1918.

created by dji camera

Construcţia este relevantă pentru locația în care se află, înaltă cât un bloc de 7-8 etaje şi cântăreşte peste 1.500 de tone. Alături de acesta va fi inaugurat şi Podul Unirii, care face legătura între monument şi Catedrala Reîntregirii Neamului, în care au fost încoronaţi Regii Ferdinand şi Maria. Podul este iluminat pe timp de noapte, construit din metal şi lemn, cu margini de sticlă. Monumentul Unirii se află în Parcul Unirii, are 20 de metri înălţime, este din piatră sub forma unor patru cruci şi a două litere ”U” întoarse.

A fost modernizat şi parcul în care a fost construit podul. La câteva sute de metri de acesta se află Sala Unirii, simbol şi templu al României Mari, în care delegaţii românilor transilvăneni au votat Marea Unire.

Monumentul va fi sfinţit în data de 1 Decembrie, la ora 12.00, iar la ora 15.00 va fi inaugurat, la ceremonie fiind aşteptat şi preşedintele în exercițiu al României, reprezentând românii din orice parte a lumii.

%d blogeri au apreciat: