Prima pagină > CRONICĂ, GÂND > Unitatea de măsură în poezie. Epistolă de la Ladislau Daradici…

Unitatea de măsură în poezie. Epistolă de la Ladislau Daradici…


Ladislau Daradici:

 

PORTRETUL POETULUI LA MATURITATE

(sau fascinaţia parabolei în lirica lui Constantin Stancu)

 

Într-un poem publicat în volumul Pomul cu scribi(2009), Constantin Stancu ne vorbeşte despre un înger care stă în mijlocul unui oraş, printre maşini şi oameni, făcând „măsurători”: „Verifica întinderea oraşului/ verifica inimile celor care intrau în oraş/ şi nu se făcuseră transparenţi,/ măsura vremea şi timpul exact/ şi sentimentele celor care treceau pe acoperişurile caselor/ ca simpli pietoni, atingând aerul,/ până ce aerul se făcea albastru…” Iar după această secvenţă (plastică şi narativă deopotrivă), poetul ne conduce cu abilitate către finalitatea demersului său: „Am strigat îngerului şi/ el mi-a arătat lungimea pură a vieţii lui/ în vieţile primite în dar,/ avea exact lungimea perfectă/ la care nu se mai putea adăuga nimic…”

Poemul se intitulează Unitatea de măsură

Este doar un exemplu prin care ni se relevă taina frumuseţii liricii lui Constantin Stancu, acest flux de sinceritate şi înţelepciune, ca o aplecare gravă, smerită, asupra adevărurilor existenţiale fundamentale. O certitudine a nevoii noastre de empatie, de credinţă…

După lectura romanului său experienţial (Pe masa de operaţie, 2010), o triplă parabolă structurată pe aceeaşi problematică a destinului, creaţiei şi credinţei, (re)descoperirea poemelor bazate pe semne, simboluri, alegorii nu mai constituie o surpriză. Faptul că în numeroase dintre poeme „se întâmplă ceva” cu scopul de „a semnifica altceva” le transformă, pe nebănuite, în tot atâtea parabole ale destinului, cu rădăcini prelungindu-se în religie, mitologie, cultură în general, prilejuind perspective inedite şi complexe de comprehensiune a universului lăuntric ori exterior (Ricoeur considera că, în timp ce simbolurile te pun pe gânduri, parabolele îţi schimbă percepţia despre lume).

În întreaga mea adolescenţă, mintea şi sufletul meu s-au nutrit din parabole. Printre cele dintâi se afla cea a cuielor bătute de un tată într-o uşă de lemn, de câte ori fiul său îi îndurera sufletul. Într-o zi, decis probabil să se îndrepte, flăcăul ia un cleşte şi scoate cuiele, chemându-şi tatăl şi arătându-i că în uşa bătrână n-a rămas nici măcar un cui. Bătrânul îl priveşte doar învins, întrebându-l: „Dar găurile?”

Poate dacă n-aş fi citit această parabolă (şi altele o mie…), n-aş fi devenit scriitor. Pentru că începând de atunci – şi nu aveam încă zece ani – n-am făcut decât să devorez cărţile, „vânând” practic astfel de poveşti şi astfel de semnificaţii. De la Capra cu trei iezi la Robinson Crusoe, de la Bătrânul şi marea până la Ciuma, Ullyse ori povestirile intenţionat „simplificate” ale lui Jorge Luis Borges, n-am făcut decât să caut sensuri şi semnificaţii. Descoperindu-le în romanul şi în poemele lui Constantin Stancu, simt bucurie şi împlinire; îmi dau seama că este unul dintre scriitorii care mi se adresează şi mie.

Chiar şi începuturile „aventurii” sale lirice se bazează, alături de semne/ simboluri, pe nuclee narative care, în timp, vor dobândi treptat-treptat consistenţa parabolei.

În poemul Alfabet imponderabil din volumul Păsările plâng cu aripi (1998), după o enumeraţie amintind de construcţiile gotice („În continentul ivit peste zăpada fierbinte,/ în lava ce acoperă urmele paşilor,/ în ţipătul stins care abia mai aminteşte de Manole,/ în continentul ivit/ peste alba eternitate, străbătut apoi de înalta tensiune/ a mugurilor…”), poetul relevă „misterul” care nouă, cititorilor, ne prilejuieşte o serie de deschideri culturale (să ne amintim doar de El Aleph, celebra nuvelă a lui Borges): „am descoperit un ciob zmălţuit/ cu lacrimi,/ era acolo prima literă/ dintr-un alfabet străin,/ mă cutremur şi încerc să aflu:/ de unde ştiam/ că era prima,/ nu ultima?!…”

În acelaşi volum sunt incluse o serie de poeme bazate pe astfel de simboluri (Lampa veche, Zid cu fereastră, Castelul, Crini de nisip, Ţipăt de nisip, Trandafirul de nisip, Anotimp de nisip, Celălalt anotimp, Pod de piatră, Mersul pe ape, O pendulă pe marginea mării etc.), constituindu-se în tot atâtea metafore pentru concepte, idei, fără a deveni încă parabole. Apar însă secvenţele narative, ca de pildă în Ursul cu trei capete, o frumoasă poveste a dăinuirii prin timp şi legendă („de la începutul timpului,/ de dinainte de apariţia vieţii”), chiar a noastră, a oamenilor: „Ursul cu trei capete/ urcă încet muntele,/ aproape seamănă cu bunicul,/ doarme-n colibe,/ aproape de cer,/ ursoaica soseşte după/ ce-au trecut ploile imponderabile,/ clatină din capul ei sălbatic./…/ se gândeşte la anotimpurile necesare/ îşi ţine tâmplele în labele mari,/ îşi priveşte genunchii/ până se fac de piatră…”

În evoluţia liricii poetului, tendinţa spre parabolă devine evidentă, poemele amintind tot mai mult de statui sonore, închegându-se parcă într-o imagine sferică, completă (le poţi “vedea” cu ochii minţii, le poţi “pipăi” cu palmele sufletului). Ramificându-se din câte un sâmbure epic, monologul liric e brodat în jurul acestei “minuni” pe care o întâlneşte poetul, împărtăşind-o. Anecdotica e doar sugerată, pretext însă pentru construcţii ideatice şi de trăire complexe.

În poemul Pâinea, este surprinsă legătura indisolubilă dintre generaţii, copii, părinţi, vii şi morţi, în veşnica „scurgere” a timpului şi a vieţii, o dimensiune existenţială a anticului „totul curge, nimic nu rămâne neschimbat” (panta rhei) aparţinându-i lui Simplicius din Cilicia: „Se strigă unii pe alţii,/ de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,/ bărbatul caută un punct de spijin,/ totul trece în copii,/ nimic nu rămâne,/ este o scurgere mereu spre cel mai bătrân,/ cel care ne-a pus pâinea cea de toate zilele pe masă…” Poemul se lasă contemplat aidoma unei complex statuar de trupuri şi suflete, sprijinindu-se pe milenara certitudine a Cinei-celei-de-taină care dă sens şi certitudine întregii arhitecturi: “La Cină, pâinea alunecă în cuvânt…”

În Pomul cu scribi (poemul care dă şi titlul volumului), Constantin Stancu îşi imaginează acest arbore (în mitologia noastră mărul e singurul pom prezent, considerat un arbore al vieţii şi al înţelepciunii) “înflorit” cu o mie de scribi, poeţi “tineri, purtând în mâini albe coli nescrise”, însuşi poetul considerându-se în rândul acestei armii de anonimi (“ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr,/ mâine voi fi o culoare,/ dar să credem în tăceri,/ există un alfabet al tăcerii,/ îngropat în muntele acesta născut de alba zăpadă…” Un astfel de “pom cu scribi” este realizat în romanul Pe masa de operaţie, în care naratorul, făcând o serie de vizite unor poeţi, consemnează cu amărăciune durerile şi amăgirile lor, sângerările unor destine răvăşite, înscrise sub semnul unei genialităţi iluzorii.

Un alt poem “sculptural” (amintind parcă de stâlpul vieţii) este şi Trupuri care ard, în care un copil ţine pe umerii firavi un adolescent, care ţine pe umeri un tânăr, urmând un om matur şi, în cele din urmă, un bătrân, “iar bătrânul acela şi-a desfăcut braţele/ ca pe aripi de vultur şi a alunecat în zbor,/ se ridica peste cei ce priveau/ şi nu înţelegeam că între cer şi pământ/ e o cale aşa de scurtă,/ doar trebuie să-ţi desfaci braţele ca pe aripi,/ să-ţi pregăteşti mintea şi inima,/ să priveşti în sus şi să te laşi împins/ de suflarea copilului/ care stă sub şirul acestor trupuri în echilibru fragil,/ şi care, în urma celui ce zboară,/ ard…”

Constantin Stancu recurge şi în alte lucrări la această “suprapunere” a imaginilor aceluiaşi element provenit din timpuri diferite: un fluture se zbate prins, pe sticla ferestrei, în propria imagine – “era o luptă inegală între fluture şi imaginea fluturelui” (Fluturele), într-un alt poem el însuşi întâlnindu-se, într-un moment de cumpănă (“afară se făcuse toamnă,/ un arbore îmi făcea semne prin ninsoarea timidă”) cu sinele mai tânăr (precum Borges, în Celălalt), apoi cu sinele matur, dar şi cu “cel nenăscut”, în cele din urmă participând, desigur, la propria înmormântare… (Imposibila întâlnire)

În Anotimp de nisip, este surprinsă transformarea, prin sarcină, a femeii, păsărirea “anotimpului de nisip”, a sterilităţii, şi intrarea în noua condiţie, menire, împlinire a propriului rost. Parabola e elocventă: “Femeia încerca să iasă din stâncă,/ avea picioarele reci, minerale,/ străbătute de un anotimp de nisip,/ la tâmple îi îngheţase timpul,/ gândurile prime o dureau ca rănile”, urmând, desigur, descătuşarea, împlinirea prin sarcină: ”când izbuti să se lepede/ încet de stânca în care înmugurise,/ îşi simţi pântecul fierbinte:/ ştia acum cum era când/ rămâi însărcinată.”

Numeroase alte lucrări sunt o dovadă a celor afirmate (Ştiri lichide, Inima soldatului, Cumpăna, Crucea de carne, Peisaj în mişcare, Insecta, Prima ninsoare etc.), prin poemele sale, Constantin Stancu făcând dovada unei maturităţi artistice semnificatrive, devenirea liricii sale, dinspre simboluri spre parabolă fiind evidentă (începând cu volumul Păsările plâng cu aripi, urmând apoi Fructul oprit, A privi în ochii inimii şi culminând cu volumul Pomul cu scribi).

Constantin Stancu este un prieten, atent la lumea în care trăieşte, cu viziune spre viitor…

 

Categorii:CRONICĂ, GÂND
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: