Arhiva

Archive for 13 decembrie 2012

Argonaut în psalm, călătorie spirituală cu poetul Constantin Stancu

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Olimpia Berca  

 

“Greutatea gândului nerostit”

 

Poet, eseist, prozator, Constantin Stancu este, în viaţa cultural-artistică a arealului hunedorean, o prezenţă dintre cele mai importante, atât prin frecvenţa apariţiilor editoriale, cât şi prin autoritatea comentariilor sale critice.

După debutul în poezie, în volumul colectiv Argonauţii, Facla, 1988, a rămas fidel oarecum Timişoarei, dar formaţia sa, ca om de litere, şi afinităţile sale estetice sunt legate de spaţiul unde vieţuieşte – Deva, Haţeg, Petroşani, Vulcan – şi unde îşi scrie poemele ori numeroasele articole dedicate unor confraţi: Dumitru Hurubă, Radu Igna, Ioan Evu, Ioan Barb etc.

De curând, Constantin Stancu a oferit spre lectură cititorilor săi o nouă carte de stihuri – Greutatea gândului nerostit, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2012 –, cuprinzând 45 de poezii, distribuite în trei secţiuni: Intrarea în psalm, Poemul şi Călătoria. Se reţine, de îndată, legătura foarte limpede dintre titlu şi enunţ, ceea ce arată o activă conştiinţă artistică, aplecarea spre asumarea reflexivă, spre analiza actului poetic.

Poezia lui Constantin Stancu e plasată, în cea mai mare parte a ei, sub autoritatea şi spiritul Scripturilor, din care preia motive şi simboluri.

Viziunea asupra lumii şi chiar modul în care poetul frazează discursul, cu grija de a pune permanent o surdină tonurilor mai dure, mai fruste, construind, printre altele, perifraze şi analogii, ne conduc spre aceeaşi sursă.

În centrul recentei plachete, se situează fiinţa, atât în postura ei empirică, în contact direct cu realitatea materială (“…cum să scrii poemul în miezul zilei/ când unii oameni mănâncă bucate gustoase,/ le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă pe piept,/…/…cum să scrii poemul când telefonul plânge/ în tăcerea lui albastră şi/ rândunelele îşi fac cuib la colţul ferestrei/ între zidul care leagă nordul de sud şi /zidul care leagă estul de vest,/cum să-l scrii, / mai bine îl trăieşti..”.), cât şi în condiţia sa ideală, aceea de entitate spirituală. A doua ipostază a omului este cea de făptură aparţinând inimii, adâncurilor nedescoperite şi tăcerii, unde gândul şi intuiţia întâlnesc misterul divinităţii. Aceste tărâmuri sunt, în viziunea lui Constantin Stancu, şi locurile în care sălăşluiesc poezia şi creatorul ei – poetul, ”bărbatul fără trup”: “Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,/ jumătatea pierdută la naştere, / fii răbdător, / nu provoca ninsoarea, / nici albul până când vine el în ochiul tău/ neînvăţat cu lumina,/ eliberat din tăcere…// O, anotimp, ca o cuşcă de aur/ în care l-ai prins,/ anotimp în care locuieşte/ bărbatul fără de trup…”.

Astfel se înfiripă şi rămâne în memoria cititorului o imagine originală, aceea a creatorului de text artistic, ins dual, “fiinţă geamănă”, a cărui existenţă este mereu bănuită, care revine de-a lungul întregului discurs şi pe care eul liric o aşteaptă să se ivească “din tăcere” .

Dincolo, aşadar, de unitatea fundamentală a universului, scriitorul percepe dualitatea lumii empirice, existenţa ei între contrarii şi puncte cardinale, între “timp şi netimp”, între “a fi şi a nu fi”. În ansamblul acestor polarităţi, poetul se închipuie a fi, el însuşi, o îngemănare de dubluri, omul material ce tânjeşte după fiinţa “geamănă”, după fiinţa spiritului, cealaltă identitate, “jumătatea pierdută la naştere”, “bărbatul fără trup”. În asemenea metafore, ce exprimă noema biblică a sfâşierii eului după cădere, găsim profunzimea gândirii poetice a lui Constantin Stancu, capacitatea sa de a transpune meditaţia în imagini, chiar dacă, uneori, aceste insule de lirism adevărat sunt pândite de ezitările unor poetizări ori de tentaţia stilului sentenţios.

În paralel, la fel de productiv în planul retorici poetice, apare, cu o mare recurenţă, termenul tăcere, ce înglobează sensuri multiple. Mai întâi, cum s-a văzut, concretizat, înseamnă locul unde se ascunde geamănul, apoi, în accepţiune abstractă, reluat şi prin sinonimul “cuvânt nerostit”, stare de aşteptare a declicului poetic ori formă de comunicare cu sacrul (“Intru în psalm/ cum intră îngerul între aripi,/ apoi tac,/ aşteptând minunea”), sau: “Am tăcut,/apoi am realizat că eram /flacăra unui cuvânt…” şi “e mai comod, e mai frumos,/ îşi spune scribul şi/ intră în cuvântul nerostit…”.

 

Poet de factură spiritual-metafizică, ce trăieşte acut realitatea permanentei treceri şi drama omului care şi-a pierdut, prin cădere, eternitatea, sensibil la jocul contrariilor, în care sunt prinşi muritorii, şi la tristeţea funciară a celui ce ştie că este mereu străbătut de “o falie” care-l face să trăiască două existenţe : “într-una am fost fără să ştiu,/în vremea de astăzi sunt,/ dar îmi pierd trupul prin zboruri joase de păsări/ neştiute..”. Poet ce simte cu ochii şi e capabil să transpună în cuvânt frumuseţea adâncă a paradoxului de a fi veşnic, deşi este trecător ( “Ca apa rece dimineaţa printre degetele nesigure,/ ca umbra ce nu va mai fi în acelaşi loc niciodată,/ ca punctul pierdut în ecou,/ ca trupul unic al femeii,/ rupt din trupul tău,/ aşa a fost ziua de ieri,/ acum captivă în ochiul martorului”), Constantin Stancu este unul dintre cei care cred “că dealul poate fi mutat/ şi cetatea poate fi alta…”.

 

 

Timişoara, 1 Decembrie 2012

Text de Olimpia Berca

 

Categorii:CRONICĂ

Viaţa ca o flacără, între vis şi realitate, o poveste cu Ladislau Daradici…

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

SIMFONIA APELOR…

 

 

Maria, viaţa ta e o flacără[1], un titlu de nuvelă mlădios ca o ramură de salcie pe malul Mureşului. Ladislau Daradici, prins între vis şi realitate ne prezintă o poveste simplă dintr-un sat de lângă râu, cu personaje emblemă, cu tragedii personale, pe un fond de ape mari…

În satul blând apare potopul, lângă sărăcia materială se adaugă tragedia, dezastrul. Lumea se contractă şi cade în sine: familia, preotul, soldaţii, nebunul satului, violonistul, înecaţii şi copilul-scriitor. Apele pun o presiune grea peste destinele oamenilor. Salvarea vine din metafora vieţii. Morţii curg pe Mureş, copacii plâng, tinerii se iubesc în corturi improvizate. Autorul lasă povestirea să vălurească, aparent, în mod clasic, are poftă de a povesti, apoi inserează în pânza scrierii textele copilului care scrie, se eliberează de copilărie, de tragedie, de moartea care năvăleşte. Textele copilului sunt fragede, completează filmul cuvintelor, dar pătrund în intimitatea tragediei, povestirea se continuă molcom prin povestea acestui personaj-autor-inocent, vorbind ca bătrânii mucaliţi,  fără cenzură şi inhibiţii. Ladislau Daradici e atent la tragedie, dar vede eliberarea. Ostaşii dau o mână de ajutor sătenilor, ei se luptă cu apele, cu firea lor fragilă şi derutantă. Se moare în timp de pace, din cauza revărsărilor de ape. Inundaţiile violente aduc moartea, dar par şi judecată şi pedeapsa lui Dumnezeu, natura mişcă lumile în nuvela lui Daradici. Cei bătrâni au nostalgii legate de Mureş, cei tineri au energii nebănuite, copilul-scriitor primeşte un impuls irezistibil, el scrie ca o revărsare de ape, Dumnezeu  îi pune în minte cuvinte pe care nu le înţelege, îl face pe copil să vadă realitatea dură: violul, moartea, înecaţii, laşitatea umană, imposibila iubire lângă ape, doar lipire trupească la fel de compensatorie ca apa tulbure…

„Gândindu-se la Mureşul care a fost şi la cel care este, bătrânului îi venea să plângă. Generaţii întregi de oameni şi-au bătut joc de râu, încât i-a ajuns şi lui, nemaiputând răbda, răzbunându-şi păsările ucise şi peştii otrăviţi, inundând casele oamenilor şi înecându-le copiii, exilându-i pe coline, lăsându-i pradă frigului şi umezelii, înfometaţi şi cu suflete frânte.”

– iată judecată, regula de aur a violenţei umane asupra naturii, Dumnezeu nu mai suportă…

Cel mai bătrân bărbat din sat moare, invazia apelor îl cheamă la altă viaţă, pe malul altui râu, moare un simbol al vieţii. Copilul-scriitor, Iulius, vede lumea cu ochii profetului, aproape, puterile sale sunt miraculoase în ciuda limbajului frust, insuficient. În mod evident copilul este un „alter ego” al scriitorului matur, care depune efortul să-şi păstreze inocenţa iniţială pentru a dinamiza povestirea.

„Toţi munţii ăştia de la Metaliferi îs plini de radiatoare de-ale de uraniu de stai cu curu pe un bolovan d-acesta ş-apoi te miri că nu mai poţi avea copii şi nu ţi se mai scoală şi te faci fosforescent de parc-ai înghiţit un pumn de licurici.” –

iată, ochii inocenţi văd tragedia şi durerea pământului atins de păcatele oamenilor.

Iulius face parte dintr-o familie grea, tatăl îşi creşte copiii, băieţi şi fete, mama s-a dus luată de alte ape, scriitorul se revoltă, scrie şi echilibrează durerile.

Manole, un alt personaj, bolnav, şofer în echipele de salvarea sinistraţilor, aduce acea notă aspră de viaţă, fără fantezie, fără deschidere, doar realitate brută, brutalizantă. Alături de soţia sa, Lia,  formează un cuplu al deznădejdii, incapabil să înţeleagă, dar camionul său salvează oameni, salvează copii, el, personajul anost, se sacrifică necondiţionat, este arcul care împinge maşinăria lumii.

În textura povestirii se împletesc alte povestiri, alte tragedii, unii le văd, le înţeleg, alţii îşi caută destinul umed în vremuri grele. Daradici are talentul de a prinde esenţa la limita dintre imaginar şi real, lumea se construieşte din posibil şi iluzoriu, din moartea şi viaţă…

Iulius are secretele lui, scrisul acoperă aceste mici acte de bravadă, ca furtul portofelului de la militarul aflat în echipa salvatorilor, ori observaţiile personale despre personajele din satul inundat, aşa cum le ştia din viaţa obişnuită şi acum presaţi de mama moarte.

„Cred că eu, Iulius-pană-de-vultur, sunt cel mai bogat şi cel mai sănătos sinistrat din epoca-de-aur a lui Ceauşescu. Dar nu ştiu ce să fac cu banii. Că îi cheltui pe toţi şi unde? I-am ascuns în cimitir, de am numărat mormintele să nu greşesc: de la stânga şi dreapta, de jos în sus, exact al zecelea mormânt.”

În faţa potopului, Dumnezeu răspunde în felul său, apele aduc în sat cadavrul unui artist, violonist, rătăcit în România inundată, venit acolo să aducă puţină frumuseţe şi bucurie, apele îl împing la mal cu un mesaj, la gâtul lui, un medalion scris, ca o pecete: Maria, viaţa ta e o flacără

Este mesajul speranţei, lumea se descătuşează în prezenţa muzicii, artistul este instrumentul care poate aduce iubirea adevărată.

Povestirea merită citită, are simbolurile ei, mesajul direct şi indirect, temele se salvează din imaginarul clădit pe memoria faptelor exacte, prinse de autor în decursul vieţii, satul i-a oferit material suficient pentru o saga adevărată, chiar dacă este în miniatură în această nuvelă, dar faptele sunt dense, ca apa, ca nămolul, ca moartea… De remarcat existenţa oamenilor într-o lume din care Dumnezeu s-a retras, ei nu-l simt, îi cheamă orbeşte, fără noimă, sursa vieţii lor pare obturată, dar Dumnezeu are soluţiile sale, pare să spună Daradici…

Faptele bizare marchează povestirea: Lia are un mieluţ, înlocuitor al copilului care s-a dus, tinerii satului sunt cruzi cu animalele atinse de soartă, nu înţeleg că aceste blânde făpturi îi însoţesc cu mesajele lor, cu sinceritatea lor, sora lui Iulius suferă o tragedie, este violată de un militar, tatăl fetei săvârşeşte crima, ca răzbunare, ca pedeapsă, imitând natura imediată, Iulius, pentru a se salva, intră în familia lui Manole, bătrânii satului nu mai înţeleg lumea, cei de la oraş sunt departe de tragedia celor din satul inundat…

„Părintele improviză o scurtă slujbă ca mortul să nu plece neblagoslovit la drum, cine ştie ce avea să-l aştepte acolo, în oraşul îndepărtat şi nepăsător. Când omul ajunge la morgă, nu mai poate spera la nimic bun. Acolo îl taie şi îl golesc de creier şi de inimă; oare cum poţi scoate inima dintr-un om?”

Personajele nuvelei nu auziseră de Simfonia spaniolă semnată de Lalo, era mesajul adresat lor, un mesaj cifrat în limbajul artei, dar pertinent, artistul adus de ape, înecat de apele mari, Sarinski, un polonez, era cheia, viaţa e o flacără, iubirea e soluţia, apele pot fi învinse…

Personajele captate de un destin umed nu înţeleg, Iulius scrie şi redă sensul:

„…Că vedeţi acum nimeni nu mai zice nimic. Toţi tac şi toţi îşi văd de treabă şi Manole nu mai vine şi nimeni nu are poftă de nimic iar apele cresc tot cresc şi nu vor să se mai oprească şi ploaia asta afurisită a început din nou de parcă s-ar pişa careva de sus în jos tot timpul toarnă şi apa ne ustură pielea şi ochii şi sufletul şi-s amărât acum şi nu mai scriu că-mi vine să plec dar unde să mă duc că n-am pe nimeni…”

Deşi textul băiatului-scriitor nu are reguli în aparenţă, limbajul este brutal şi necizelat, el ne transmite adevărurile lumii, în mijlocul apelor mari omul este singur, apele sunt acide, totul are un sens în textul aparent lipsit de sens, povestirea unui copil imatur, dar care a asistat la dramele vieţii: dragostea, violul, moartea, boala spirituală şi trupească, secretele muzicii, secretele personale puse într-un cimitir, în pericol de a fi inundat, până şi morţii nu scapă, dar orice poveste are soluţiile ei, în cazul de faţă: Simfonia spaniolă… [2]

 

 

Constantin Stancu

Martie 2012


[1] Ladislau Daradici, Maria, viaţa ta e o flacără… (nuvelă), Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,2010.

[2]Édouard Victor Antoine Lalo (n. 27 ianuarie 1823, Lille – d. 22 aprilie 1892, Paris) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.

A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris. Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.

Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.

Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise. – Sursa de dicţionar: Wikipedia.

 

Categorii:CRONICĂ

Joc de înger şi copil, colinda necesară…

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

Jocul de înger şi copil

 

 

 

Joc de înger şi copil[1] este o carte în care muzica şi culoarea valsează discret peste anotimpuri. Daniela Ghigeanu rămâne constantă crezului său şi stârneşte pe cei mici la visare şi joc, la cântec de iarnă şi miracol de iarnă, îi cheamă la colind şi le arată frumuseţea ascunsă a lumii, ori taina dintr-o sămânţă. Deşi volumul este unul destinat copiilor, temele, ideile, colindul se pot aplica şi oamenilor mari. Vin clipe în care aşteptăm sărbătorile de iarnă sau primăvara, ori colindătorii sau ninsorile eterne.

Citind poeziile descoperi delicateţea copilăriei, tandreţea florilor, muzica din cuvinte care se leagă prin mii de secrete…

Îngânarea ciocârliei, frica puiului de rândunică, noapte cioplită din fulgii de nea, zbor cu aripi de nea, norii care înşiră un semn de întrebare, culesul strugurilor în vie prin jocul luminii, cocorii speriaţi de vântul alungat de ploi, liniştea care coboară în sate cu ocazia sărbătorilor de iarnă repetând miracolul naşterii Mântuitorului, sania de argint pe care soseşte în fiecare an Moş Crăciun, jocul stelelor pe cer în gerul de decembrie, un om de zăpadă trist, dorul de iarnă, toate par a fi dor de mireasă îmbrăcată în alb; învierea dintr-o sămânţă, un pui de pasăre albastră stingher într-o lume unde pădurile îşi adună averea din tăceri…

Iată, câteva din lecţiile, din ideile care sunt încrustate în aceste poezii scrise în stil clasic, amintind de poezia lui Coşbuc sau de poezia populară dar făcând un salt prin anotimpurile lumii…

Prin ceea ce scrie, Daniela Ghigeanu se bazează pe înţelepciunea copiilor venind cumva din înţelepciunea de la început de lume. Ea nu ezită să le prezinte celor mici acel colţ de univers în care se păstrează frumuseţea creaţiei şi muzica stelelor. E muzica dintâi care ne aduce aminte de facerea lumii, de naşterea Mântuitorului ca un eveniment unic în istorie şi de amintirea raiului precum în ultima poezie din volum, Grădina sibiană.

Deşi pare un joc, poeta ia în serios jocul, privind cumva spre viitor, spre posibilitatea oamenilor de a se eschiva de păcat şi uitare…

Miracolul vieţii e prins într-o sămânţă: „Coace-te-ai, sămânţă dulce,/ Fă o poamă fermecată/ Să te-anin în ram de cetini,/ Să te leagăn încântată…// Strop atins de duhul vieţii,/ Sfânta mea sămânţă vie,/ Ce miracol, ce blândeţe/ A putut să te învie!” – Sămânţa.

Familia muzicală pare familia divină, fiecare instrument are personalitatea lui curgând din personalitatea omului care l-a creat imitând muzica îngerilor: „Sus, pe coama unui munte,/ Buciumul suflă cu dor;/ Eu cânt turmelor mărunte,/ Lângă pietre şi izvor!” – Familia muzicală.

Grădina sibiană aduce cumva a rai din care copiii au fost izgoniţi de viaţă, e locul pierdut al copilăriei, locul unde fluturii se aleargă, mereu copilăroşi, locul unde copiii ascundeau fructele în sân şi leagănul copilăriei pendula între o lume şi alta…

În acest joc de înger şi copil e o taină, taina celor care stau în partea frumoasă a universului, se lasă legănaţi de braţele nevăzute ale lui Dumnezeu, e comunitatea celor care nu şi-au pierdut copilăria…

Chiar şi omul de zăpadă are personalitatea lui, e personajul principal în teatrul iernii, cel care cheamă la joacă, dornic de compania copiilor, a motanului jucăuş, pregătit să-nveţe bunele maniere de la copiii cuminţi…

Preluând imaginea mirifică a copilăriei chiar din versurile cărţii, putem face observaţia necesară: să nu ne pierdem copilăria şi să rămânem mai frumoşi, având romanţe pe buze…

„E veştedă pădurea de mesteceni,/ Se oglindesc în apă plopii gemeni,/ O luntre îşi îngână iar romanţa,/ Îşi ţese văluri gingaşe speranţa…/” – Observaţie.

Titlul volumului are o clară trimitere spre altceva: jocul e al copilului, e jocul îngerului, poeta foloseşte singularul, individualizând posibilitatea relaţiei dintre om şi cer, dintre copil şi îngerul său care îşi desface aripile în gerul sărbătorilor de iarnă…

Prin acest volum dedicat copiilor Daniela Ghigeanu redă speranţa şi celor mari: raiul e locul unde ne putem reîntoarce…

 

Constantin Stancu

Decembrie, 2012.


[1] Daniela Ghigeanu, Joc de înger şi copil, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2011. Coperta şi ilustraţiile Daniela Ghigeanu, carte finanţată de Consiliul Judeţean Alba. Poezii pentru copii, cu o prefaţă de Delia Brătuianu, Biblioteca „Astra” Sibiu. Daniela Ghigeanu este membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cartea a fost premiată de Filiala Uniunii Scriitorilor din România la secţiunea Literatura pentru copii pentru cărţile apărute în anul 2011 la festivitatea din 17 noiembrie 2012, juriul format din Aurel Pantea – preşedinte, Cornel Nistea şi Mircea Stâncel, membri.

Categorii:CRONICĂ

Daniel Pişcu şi realismul absolut, timpul accesat prin inteligenţă…

13 decembrie 2012 Un comentariu

Dictatura realismului absolut la Daniel Pişcu

 

 

Un vis, un gând, poate obsesie la Daniel Pişcu[1] în anii studenţiei. Prin romanul său de frontieră, Daniel Pişcu ne propune Cel mai mare roman al tuturor timpurilor[2]. E titlu, dar e şi speranţă, e un ţel şi rezistenţă, totodată…

Romanul a fost scris în anii studenţiei, înainte de 1989, autorul a fost student la litere, a studiat literatura română, literatura universală, a studiat viaţa ca un salt spre altceva, i-a studiat pe colegii care aveau potenţialul să modeleze literatura română, s-a studiat pe sine. Era vreme cunoaşterii…

Firul roşu din roman e unul simplu: autorul povesteşte în amănunt, fără a pune la bătaie fantezia în mod explicit, viaţa din acea vreme a studentului care speră să devină persoană emblemă a societăţii.

Scrierea romanului s-a făcut zilnic între cursuri, studiu, iubire, coadă la cantina studenţească, călătorii cu autovehiculul de transport public, cu stresul fiecărui examen, cu năzuinţa de a sparge limitele impuse de sistem persoanelor care doreau să pună un semn vremurilor în care s-au trezit trăind.

Titlul e unul sfidător la adresa sistemului social din acea vreme: romancierul nu avea liber de la partid să scrie un astfel de roman.

Curajul studentului era unul atipic, declara în public faptul că scrie la un astfel de roman. Profesorii aveau reacţii timide, colegii îşi scriau operele, transpirau la examene şi vorbeau ironic la adresa operelor capitale ale literaturii. Ei erau chemaţi de focul generaţiei lor să redescopere limitele literaturii, era o chemare invizibilă, dar evidentă. Deşi condiţiile materiale şi administrative erau de obşte pentru studentul român în acea vreme, argumentele teoretice era evidente: se studia cu seriozitate opera marilor scriitori universali, cărţile artiştilor români, poeţii erau cunoscuţi din revistele literare şi din viaţa boemă pe care o trăiau. Viaţa boemă era emblema rezistenţei la munca forţată din acea vreme…

Daniel Pişcu a crezut în demersul său, a făcut aplicaţia cu talent, tenacitate, inconştienţă. El rezista prin scris. S-a format ca om scriind. A depăşit barierele impuse de regimul comunist. A legat prin acţiunea sa literatura bună a timpurilor care au fost înainte de generaţia sa, de literatura bună a celor inspiraţi şi, uneori, geniali.

Boema este simbolizată prin pofta de fumat. Trupul este biciuit de senzaţia savurării unei ţigări, studentul român pare a spune: „Dau Premiul Nobel pentru o ţigară”! Agresiunea asupra simţurilor este un surogat la agresiune propagandei comuniste din acea vreme, aceasta din urmă era o agresiune asupra persoanei. Daniel Pişcu pare indiferent la aspectul social, se concentrează pe viaţa sa, fără prea multe comentarii, dar asta spune totul: rezist prin artă! Prin inteligenţă era sfidată organizarea socială bazată pe directive, plan, muncă patriotică, angajamente… Inteligenţa nu părea a face parte din grupa „materiilor prime” în acea perioadă socială din România…

Romanul are calitatea de a prezenta un film realist al vremurilor care au fost în ţară. Aduce în prim plan personalităţi ale literaturii române actuale care atunci erau onorabili studenţi cerşind o cartelă la cantina studenţilor, vânând o ţigară, organizând o întâlnire cu o prietenă, boemi într-un bar de zi cu oferta limitată, prezenţi la examenele de an, absolvind facultatea cu note mari. Era marii nebuni ai literaturii: ei puteau să scrie cele mai mari opere cu uşurinţă şi detentă.

„Toate personajele trebuie să le reliefez bine. Fiecare cu caracterul său: Al. M.: savant, boem; R.B: bun lingvist, uneori vulgar, bonom de multe ori; I.S.: inteligent, spiritual; R.I.: dă rar pe acasă, dar e băiat bun. Poate îl bag pe Cherciu cu obsesia lui pentru „igienă” şi dorinţa sa de a dormi la timp… Păcat că ideea de a scrie această „schiţă” mi-a venit doar acum, spre sesiune, şi nu prea am timp s-o fac cât mai reală. Să nu uit discuţiile de la masă (pariul cu Iulică, că voi agăţa o fată… în cantină) etc.”

Sunt personaje care trăiesc live, sunt online cu epoca lor şi cu ei însăşi, fac efortul de a ieşi din timpul lor gri şi a marca istoria literară, conştienţi sau nu: Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Florin Iaru, Radu Călin Cristea[3]

Sunt creionaţi profesori de excepţie de la facultate, se reţin până şi numerele de autobuz, de tramvai sau mici reclame mai puţin prezente în viaţa capitalei în anii şaptezeci-optzeci. Bucureştiul nu avea nevoie de reclame atunci…

De remarcat dialogul dintre personajele ireal de reale, active şi stresate, inteligente şi talentate, avide de cultură şi de vicii necesare sau închipuite, apoi enumerarea unor opere literare de excepţie sau a unor mari scriitori, acestea fac din roman un script (film) care şi-a depăşit epoca, lumea seamănă mai mult cu studenţii de la literatură decât cu viaţa de zi cu zi din acea vreme. Pişcu o ştia, a acceptat aventura. Este chiar el personaj, un personaj care scrie un roman în care poate include pe oricine, e dictatura democraţiei absolute la care numai un poet ar fi putut visa.

„Eu: Nu mi-e frică de examene pentru că am idealul romanului meu.

Stratan: Eu îţi scriu postfaţa.

Eu: Nu mai ai ce scrie pentru că voi fi şi critic…

Stratan: Şi autocritic…”

Dialogurile dintre studenţi demonstrează potenţialul acestora în faţa viitorului, sau efortul de a căuta formula potrivită pentru operele lor aflate în proiect permanent, ştiau că pot fi scriitori, dar nu au aveau tot timpul la dispoziţie, sistemul era potrivnic, cenzura era pe faţă, toată lumea ştia…

„D.: Zi-i, zi-i, Sandule, eu notez totul.

Al-M.: Tu vrei să spui tot la Agie!…

D.: La Agenţie, la Agigea, agea miilor…

Al. M.: Taci odată! Taci odată!

D.: Zi, Sandule, zi, eu notez totul.

I.S.: (după ce spune ceva în stilul-i caracteristic, pe care nu l-am reţinut, relativ la metoda mea, a lui D): Închideţi lumina!

R.I.: Lăsaţi băiatul în pace să scrie. Aşa se face literatură…”

De remarcat acea replică: închideţi lumina! Replică aproape de realitatea imediată. Înainte de anul 1989, în România, se închidea… pe bune! Acum această replică ar trece neobservată, atunci te costa chiar facultatea…

Daniel Pişcu scrie frust, nu adaugă la script fapte sau vorbe care nu s-au spus, pare a fi de un realism dus la extrem, e un stil exemplar care demontează că este un original până la capăt, dar simte marea temă a vieţii, pune ureche la pulsul epocii, priveşte spre timpul care va veni. Acest lucru se sesizează din cuvinte, din replici, din boli, din foamea cea de toate zilele care a dat un impuls extraordinar multor studenţi.

A fost altceva, era o afacere privată într-o lume care nega afacerea. Detaliul merge până la limită: manuscrisul romanului a fost dactilografiat în 9 august 1997, în bucătărie, ora 18,00, Braşov, în apartamentul său de profesor de la etaj, semn că studentul a reuşit să treacă marele test al vieţii, dar nu a renunţat la filmul necesar într-o lume în mişcare, pregătită mereu să citească cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Sau să-l refuze, ori să-l cenzureze…

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie, 2012.

 


[1] Daniel Pişcu, n. 1954, poet român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Braşov, a absolvit Facultatea de Limba şi literatura română, secţia română – franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti, între anii19751979.

Autor al cărţilor: debut în volumul de poeme Aide-mémoire, Ed. Litera, Bucureşti, 1989; Scrisorile de acasă, poeme, Ed. Vlasie, Piteşti, 1995; Titlul poemului este aforism, poeme, Ed. Axa, Botoşani, 1997; Mă chemau păsările, roman, Ed. Augusta, Timişoara, 2000; Game, poeme, Ed. Aula, Braşov, 2002; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Ed. Aula, Braşov, 2002; A venit un iepuraş (Azi Isus a înviat), Ed. Augusta, Timişoara, 2003, carte pentru copii; ” Jucătorul de cărţi”, poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.

A debutat în revista Amfiteatru în  anul 1978 .A fost membru al „Cenaclului de luni” (1977-1983). A debutat în volum în anul 1989, cu „Aide-memoire”, Ed. Litera, Bucureşti. Colaborează cu poezie, proză, eseuri și articole de critică literară în reviste literare: România literară, Timpul, Interval, Convorbiri literare, Vatra, Bucovina literară, Euphorion, Poesis, Contrapunct, Familia etc.

 

 

[2] Daniel Pişcu, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura „Aula”, Braşov, 2002, colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A absolvit liceul teoretic la Haţeg în anul 1973, coleg cu scriitorul Constantin Stancu. Ţinând realismul romanului său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu de la Haţeg.

 

[3] „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând: „Ajuta-mă, Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea ce vad eu aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace feste in lipsa unui aparat „memorial minune”. De trei ori mă rog in gând in acest fel la Eminescu al cărui chip încurajator e sculptat pe un soclu, in spatele meu, tangent la el, trece domnul Nicolae Manolescu, in costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul, deşi nu-l cunosc încă decât de la TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat buna ziua si mi-a răspuns”.

Categorii:CRONICĂ

Scriitorul Eugen Dorcescu primind premiul Opera Omnia în data de 23.11.2012 la Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România… Scriitorul şi opera sa… Foto: Marius-Titus Morariu.

13 decembrie 2012 Lasă un comentariu

dorcescu

Categorii:FOTO, literature
%d blogeri au apreciat: