Arhiva

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

ORAŞUL HAŢEG, 30 AUGUST – 01 SEPTEMBRIE 2013, ZILE SI NOPTI. Invitaţie de la Primăria oraşului Haţeg, Primar: GOIA MARCEL ADRIAN

28 august 2013 2 comentarii

hateg 13 hateg 13 2

Categorii:Uncategorized

CE GANDESC OAMENII DE STIINTA !!!

21 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Doi oameni de ştiinţă sunt de părere că Dumnezeu sau călătorii în timp au stricat Large Hadron Collider, în septembrie 2008.

Cei doi au publicat o lucrare în care spun că cel mai mare de accelerator de particule din lume, care s-a stricat la o săptămână după ce a fost pornit, ar fi fost stricat printr-o intervenţie divină sau de către agenţi ai viitorului.
Holger Bech Nielsen, de la Institutul Niels Bohr din Copenhaga şi Masao Ninomiya, de la Institutul Yukawa de Fizică Teoretică din Kyoto, au spus în lucrarea lor, The Search for Effect of Influence from Future in Large Hadron Collider, că „producerea bosonului Higgs, pe care fizicienii speră să îl obţină în accelerator, ar putea fi incompatibil cu natura în aşa manieră încât crearea s-ar manifesta în trecut, oprind acceleratorul de la a produce particula, la fel ca un călător în timp care se întoarce să îşi ucidă bunicul”.
Cel doi au mai speculat că Dumnezeu ar fi oprit LHC-ul pentru a opri oamenii să descopere bosonul Higgs, sau „particula lui Dumnezeu”. Această dovadă neagă credinţa şi fără credinţă, Dumnezeu esti nimic.
Niels a mai adăugat: „Prezicerea noastră este că orice instrument care ar putea produce particul Higgs va avea ghinion. Dumnezeu urăşte aceste particule şi încearcă să le evite.

Categorii:Uncategorized Etichete:

REVISTA NIRAM

21 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Niram_Art_Nr_11_12

Categorii:Uncategorized Etichete:

CARTEA DUPA DALI

20 octombrie 2009 Lasă un comentariu

dali 18

Categorii:Uncategorized Etichete:

INTERVIU IOAN EVU CU DUMITRU VELEA – FOTO IOAN EVU

20 octombrie 2009 Un comentariu

„CIRCUL E PREZENT PRETUTINDENI. PÂINEA E INSUFICIENTĂ”

Interviu cu IOAN EVU de DUMITRU VELEA

Foto - IOAN EVU

– Când şi unde te-ai născut? Peisajul geografic este important pentru poezia pe care o scrii?

– Dacă ar fi să dăm crezare datelor înscrise-n certificatul de naştere, Ioan Evu s-a născut la 19 februarie 1953 în comuna Pestişul Mare, judeţul Hunedoara… Despre momentul naşterii mele nu-mi aduc aminte nimic… Probabil era o iarnă geroasă cea în care am fost născut, deoarece, în făurarul fiecărui an, simt sub umeri un gol de aripi îngheţate… Pot depune mărturie prin certificate mai puţin oficiale (cărţile mele) că m-am născut cu adevărat în Candoria… Iar dacă actul biologic al naşterii e unanim acceptat ca fiind irepetabil, voi spune, totuşi, că în Candoria am renăscut de mai multe ori.
Fără îndoială că locul unde ne-am născut şi am copilărit îşi pune amprenta pe tot ce înseamnă evoluţie, devenire ulterioară a fiecăruia. O casă, un deal, un pârâu, o cumpăna de fântână, un anume personaj, o întâmplare oarecare sau un amănunt aparent nesemnificativ, pot constitui germenii unui univers afectiv-poetic. Însă acest lucru nu este suficient. Când e vorba de literatură trebuie făcută distincţie între artă şi simplă confesiune biografică.
Toposul în care se derulează viaţa mea, cu bune-rele, e important pentru mine mai mult în plan sentimental… Poezie se poate scrie oriunde, cu condiţia să fii înzestrat cu har. Eu unul cred în inspiraţie ca stare de graţie a spiritului. Aceea pe care încerca s-o definească Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, atunci când – referindu-se la „Elegiile duineze” – scria: „Pe ţărmul mării, la Duino, am auzit (s.m.) primul vers”… Şi eu am, uneori, impresia că aud versuri, rolul meu fiind unul de intermediar între „sursă” şi coala de hârtie. „Restul e tăcere”, vorba străbunicului nostru, Shakespeare… Şi multă muncă, aş adăuga eu, netrebnicul. Poate de aceea nu cred în poeţii care publică mai mult decât scriu, dar nici în poeţii de duminică… Ori de câte ori aud pe cutare autor făcându-şi public orarul conform căruia se aşterne la masa de scris, mă înspăimânt. Poezia nu e o profesie ci o profesiune de credinţă. O profesie o alegi tu, pe când poezia te alege ea pe tine.

– Ai tâlcuitori aduşi sau încerci cu propriile forţe şi fapte să afli tâlcul?

– Iartă-mă, nu prea înţeleg sintagma „tâlcuitori aduşi”… De altfel, îmi şi displace. Dacă te referi cumva la mentori – cred că fiecare dintre noi suntem până la un moment dat tributarii unor astfel de modéle. Însă apoftegmele maeştrilor noştri prea ne dau tâlcurile mură în gură. Eu unul, prin poezie, vreau să aflu singur noima, în înţelesul ei de menire…

– Ce fel de elev ai fost?

– Am fost elev premiant în şcoala generală, dar la liceu nu depăşeam limita mediocrităţii. Eram în stare să obţin notă maximă la orele despre lirica lui Blaga, Bacovia sau Labiş, însă Geo Bogza mi se părea de-a dreptul plictisitor… O dată am luat nota 3 pentru că i-am mărturisit profesoarei mele de română că nu-mi plăcea „Cartea Oltului”. O consideram o scriere minoră. Azi înclin să cred că pasiunile mele erau în contratimp cu ce-mi oferea şcoala într-un moment dat… Spun asta, deoarece, deşi în liceu mă poticneam ades la ştiinţele exacte – am fost şi repetent din cauza fizicii – mulţi ani după aceea mi-am câştigat pâinea ca depanator al utilajelor de calcul şi de scris. Dacă atunci aveam o reticenţă aproape organică faţă de „Cartea Oltului”, mai târziu am fost fascinat – e-adevărat, nu pentru mult timp – de proza şi poezia lui Geo Bogza.

– Există o imagine care s-a dezvoltat în propria creaţie, precum copacul mitic din somnul Împăratului şi care te stăpâneşte?

– Am început să scriu poezie imitându-l pe Eugen, cu înverşunarea mezinului ce are la îndemână un model de urmat în fratele mai mare… Era, dacă vrei, o forma de mimetism infantil. Modelul exista – fratele meu publica deja prin reviste – însă lipsea combustia necesară spre a da fior de flacără celor însăilate de mine pe zăpada hârtiei… La vremea aceea încă mă fascina jocul cu arcul şi praştia. Celălalt frate al meu, Gheorghe, îmi confecţionase un adevărat arsenal. Fantomele lui Robin Hood şi Thierry la Fronde străluceau pe ecranul imaginaţiei mele. În lipsa unor „adversari” pe măsură, ucideam – cu o cruzime care şi astăzi mă înfioară – tot felul de păsări: turturele, vrăbii, sticleţi… Să fi fost atrocitatea mea o răzbunare instinctuală a celui ce are înscrisă în codul engramic, în subconştientul său ancestral, o mereu reprimată dorinţă de zbor?
Îmi amintesc că într-o vară am omorât o rândunică… Bunicul meu, Avram, îmi spunea deseori că e mare păcat să ucizi rândunele pentru că sunt păsări sfinte. Găinuşele Domnului îşi construiesc cuibul în grajduri sau în imediata lor vecinătate… În fine, ştiam câte ceva despre pruncul Iisus, născut de Fecioara Maria în ieslea din Bethleem – cu trupşorul mângâiat de calda răsuflare a vitelor… O tristeţe freatică mă străbătea ori de câte ori auzeam acea sfântă poveste.
…Rândunica îşi făcuse sălaş sub streaşina casei unui vecin… Am pândit-o mai mult timp şi, într-o seară, pe când se întorcea la cuib, am tras cu praştia în ea… A căzut inertă la picioarele mele… Am ridicat-o din pulberea încă fierbinte a drumului, simţindu-i în palme bătăile inimii. Erau ticăitul ultim al unui ceasornic… Şi-a întors ochii spre mine – sau poate doar aşa mi s-a părut mie atunci – şi s-a stins. Din cuib se auzeau chemările puilor ei. Auriferele lor pliscuri se deschideau a blestem sau a rugă spre cer. Am avut atunci sentimentul unei vini imense, de nevindecat…
Oriana Fallaci scria în cartea sa – intitulată „Dacă soarele moare” – că „ironia e uşoară, nimeni nu îşi bate joc de tine când ironizezi, dar toţi râd de tine când îţi pronunţi un act de credinţă”… Cu acest risc asumat – de a fi ironizat – afirm că am devenit conştient de actul scrisului sub imperiul acelui sentiment de vină, amplificat peste ani… Nu o singură dată mi-a apărut în vis un copil ţinând în mâinile lui vinovate trupul unei păsări ucise…

– În care erou de basm, din mitologie, literatură, artă crezi că te regăseşti?

– În nici unul… Mă preocupă în ultima vreme semnificaţia Şarpelui Fantastic Ouroboros, cel ce se consumă singur, se înghite pe sine, începând dinspre coadă, „până la dispariţia sa într-un punct rămas în locul gurii” – după cum fericit formula poetul Gheorghe Pituţ într-un jurnal al său de idei. Mă întreb însă dacă această imagine, asemănătoare unui cerc, autodevorându-se, suficient sieşi, e una împlinită? Nu cumva punctul ce se substituie gurii, ca apogeu al creaţiei care şi-a epuizat combustia, poate fi repus în mişcare prin forţa demiurgică a cuvântului menit să transfigureze un mers cândva reptilian, târât, în plan orizontal, într-altul, zburat, superb, în continuă mişcare spre devenire, de astă dată pe verticală: o elipsă resorbită în văzduhul monadic al inspiraţiei cu focarul la infinit? „Evanghelia după Ioan” consfinţeşte că: „La început era Cuvântul… şi Cuvântul era Dumnezeu”… Dar dacă acceptăm că orice sfârşit e un nou început, putem noi, oare – păstrându-ne intactă credinţa – să spunem: „La sfârşit va fi tot Cuvântul?”
Revenind cu picioarele pe pământ – atitudinea autarhică a Şarpelui Ouroboros de a se încăpăţâna să-şi ajungă sieşi, ascunde un imens orgoliu sau este un simplu refuz? Acela de a nu accepta o umilinţă nevoită să cerşească pentru a supravieţui… Orgoliu ca refuz al umilinţei sau umilinţă ca renunţare la orgoliu? Prima sintagmă presupune puterea ce ţi-o conferă anevoiosul proces al autocunoaşterii… Nu o putere grandilomorfă, cu conotaţii financiare sau erotice, ci forţa ce te ajută să descoperi în hăţişul de drumuri, în amalgamul de cărărui, însăşi Calea ta. Pe când umilinţa orgoliului – înţeles nu sub formă de vanitate antropofobă ci ca herb al propriei identităţi – duce la prostituarea eu-lui, la căderea fiinţei în neantul existenţial al unui Homo Sapiens preschimbat într-o biată fantoşă, la cheremul hazardului…

– Ai schimbat instrumentele poetului?

– Lucrez la un roman intitulat „Geamantanul”. Titlul e provizoriu. De altfel, nici măcar nu sunt sigur că e un roman în înţelesul strict al cuvântului… Scrierea unui roman „adevărat” presupune o anume detaşare – care mie îmi lipseşte –, nerv narativ (ăsta-l am şi eu, dar parcă prea accentuat), decor adecvat, acţiune… Aşadar, o recuzită destul de complicată, care-mi scapă. Şi, nu în ultimul rând – o cunoaştere temeinică a psihologiei umane. Pe când eu cred că există şi o psihologie a cărăbuşilor, a melcilor, a plantelor, a peştilor… În limba greacă psykhe înseamnă suflet… Un suflet care gândeşte sau o gândire care simte? – cam asta ar fi dilema pe care încearcă s-o pună în scenă Geamantanul… Nu ştiu când voi încheia cartea. Am început scrierea ei acum trei ani, cu o fervoare de-a dreptul înspăimântătoare. Apoi, după un timp, starea aceea s-a mai estompat. Probabil romanul nu şi-a împlinit încă perioada de gestaţie… De altfel, însăşi realitatea evocată acolo îmi pare un uriaş palimpsest ce se cere în permanenţă retuşat…

– Există personaje create de tine pe care le iubeşti, cu care te identifici?

– Într-un eseu întitulat „La tristeza de los argentinos”, Ernesto Sábato vorbea despre oportunitatea unui roman transcendental. Unul în stare să reflecte întreaga criză a societăţii, cu venalitatea şi corupţia politicienilor, cei ce ar trebui să fie adevăraţii părinţi ai naţiunii, şi care, în realitate, nu sunt decât exploatatorii săi. Un astfel de roman – se afirma în acel eseu – poate fi scris doar de cel ce a trăit alături de personajele sale, mai mult chiar, le-a înţeles şi le-a iubit, cunoscându-le angoasele şi viciile…
Eu nu îmi iubesc totdeauna personajele. Dar nici nu le urăsc. Încerc doar să le înţeleg, să le descifrez semnificaţia, decodându-le destinele, după o grilă numai a mea, aşadar, subiectivă… În fond, orice personaj al unei cărţi poate fi un alter-ego al creatorului său… Un ins/erou, în cuvintele şi-n faptele căruia autorul cărţii respective îşi transfigurează o bună parte din chiar existenţa sa. Fiecare personaj „folosit” poate fi, totodată, o simplă etapă a evoluţiei protagonistului, nimeni altul decât scriitorul însuşi. Poate de aceea mulţi prozatori, unii de certă vocaţie, se refugiau – în vremuri de… trist festival „Cântarea României” – în aşa aşa-numitele romane istorice, închipuind fapte şi eroi cărora ei credeau că li se pot substitui… Nu reuşeau decât să accentueze agravant o realitate care, de multe ori, depăşea imaginaţia. Făceau, sărmanii – vezi Doamne! – rezistenţă prin cultură…
Revenind la întrebarea ta: fără îndoială că o parte din mine ar putea fi „substituită” imaginii unor personaje în care mă regăsesc… Există însă altele în care nu mă recunosc defel, în biografia cărora nu identific nici măcar o etapă a periplului meu existenţial. Într-o astfel de oglindă refuz să mă contemplu. E un abis ce-mi repugnă: fug de el, ca Ucigă-l Toaca de tămâie! Însă constat cu tristeţe că protagoniştii cărora m-aş putea substitui au în esenţă evoluţii şi destine dramatice, şi lucrul ăsta mă nelinişteşte. Mă aflu în postura unui Narcis anacronic, ce-şi refuză propria imagine, cu dorinţa de a se regăsi pe sine, cel din spatele oglinzii sfărâmate, reflectat în semenii săi.

– Ce crezi despre dizidenţa scriitorului român?

– Cazurile binecunoscute de dizidenţă ale scriitorilor români erau excepţii ce confirmau o regulă bine stabilită de la Centru… Cei mai mulţi dintre scriitori se refugiau în aşa-zisul turn-de-fildeş – un laborator de fapt – unde ei fantazau că inventează o lume paralelă, cu veleitatea trâmbiţată mai târziu, după căderea „odiosului” şi „sinistrei”, că în acest mod s-ar fi opus degradării delirante a valorilor etern-umane. În realitate atitudinea lor era asemănătoare cu cea a struţului ce-şi afundă capul în nisip, cu iluzia că, dispărând imaginea vânătorului, va dispărea vânătorul însuşi…

– Revenind la poezie: cum eşti perceput ca poet de către semenii tăi?

– În urbea mea, ca mai oriunde în patrie, poetul e văzut – în cel mai fericit caz – ca un soi de „nebun” mai mult sau mai puţin „frumos” al cetăţii, care, printre poticneli şi incoerenţe… sociale, rosteşte, uneori, adevăruri „axiomatice” despre lume, viaţă, iubire, ş.a.m.d.… La polul opus acestui mod de percepţie se situează tot semenii mei, adică unii critici literari care pun în cârca cititorului tot felul de păcate, considerând domniile lor că poezia e un periplu pur esoteric… Perspectiva asta, oarecum prea elitistă, vrea să spună că semnele/încifrările textului poetic nu pot fi decodate decât cu metode hermeneutice. În fine, eu cred că-n ambele cazuri se exagerează. Marea poezie dintotdeauna e un limbaj al esenţelor, ca de altfel şi ştiinţele exacte. Cu deosebirea că, în vreme ce fizica, de pildă, operează cu legi şi formule specifice, poezia lucrează cu ceea ce are omul mai definitoriu în alcătuirea sa, şi anume – spiritul „turnat”, modelat, în forma revelatorie a versului, ca logos. Cel în stare să propună noi formule, magice de fiecare dată.. O sinteză a unor aripi avântate într-un zbor, chiar dacă deseori frânt, întotdeauna îndreptat spre zările nelimitate ale cunoaşterii… Probabil de aceea poezia nici nu poate fi explicată, iar cei ce se încumetă la un atare demers eşuează lamentabil în teorii şi speculaţii sterile. Cine anume poate traduce în cuvinte mesajul covârşitor pe care ţi-l poate induce-n mental foşnetul unui val marin într-o dimineaţă aparent banală? Un mesaj atât de explicit şi totuşi imposibil de explicat, ca o teofanie… „Poezia nu-i ca să pui mâna pe ea, ci ca să ningă” spunea Ion Caraion în „Jurnal”-ul său. Şi tot el adăuga: „Un scriitor se face într-o viaţă, pe când o operă începe mai ales în posteritate”…

– Ai putea formula în câteva cuvinte ars poetica ta?

– M-am întrebat şi eu, nu o singură dată, de ce scriu? Îţi mărturisesc că n-am găsit încă răspunsul mulţumitor. Scriu şi cânt cu motivaţia pe care ţi-o dă gestul simplu de a bea apă atunci când ţi-e sete sau de a face dragoste cu femeia pe care-o iubeşti… Altfel spus: e ca şi cum, dislocând sub talpă o piatră, dai de rădăcina unui izvor şi ai pentru o clipă sentimentul reconfortant că ai devenit fântânar. Scriu relativ greu, numai atunci când simt că altfel nu se mai poate. Dacă reuşesc să închei un poem bun, adică adevărat, am sentimentul unei uşurări, aproape de starea de levitaţie. Dar nu te speria! Revin repede la realitate, asemeni soldatului care, la sunetul goarnei, plonjează din vis direct în bocanci…

– În ce relaţie se află scrisul tău cu prezentul alienat şi alienant al imaginii?

– Din păcate, de multe ori, realitatea ne obligă să ne dedublăm. Trăim într-o lume a imaginilor fără fond, a cuvintelor ce fardează imense goluri interior. O lume a aparenţelor, a etichetelor strălucitoare ce maschează vidul din conservă… Poetul e un atipic, un „anormal”… El caută perla din scoica anonimă, insignifiantă – blagianul nufăr din mocirlă. Scriu dintr-o stringentă nevoie de comunicare, din teama de înstrăinare… Deşi se spune că prin suferinţă se poate accede la cunoaştere autentică, nu sunt în esenţă un practician al acesteia, un pesimist… Cred în virtuţile terapeutice ale poeziei, în capacităţile sale expiatoare. Eu sunt mai degrabă un vechi decât un modist – aşa cum afirma Laurenţiu Ulici, la apariţia cărţii mele de debut „Fereastră de apă”. De altfel, cineva definea moda ca fiind „acel ceva care… se demodează”… Histrionicelor valori cu care ne asaltează acest mai mult sfârşit decât început de mileniu le prefer tradiţia, cu implicita ei siguranţă, fără a înţelege prin ea comoditate, inerţie… Astăzi, ca şi înainte de 1989, falsele axiologii, fluturate pe sub ochii noştri de către politicienii care confundă destinul naţiunii cu cel al unei păpuşi de cârpă, ne împiedică adesea să observăm adevăratele modéle morale existente… Însă imaginea arhetipurilor e estompată, dacă nu chiar agresată de „inginerii” de sunet şi imagine mai noi…Vezi invazia nonvalorii, mediocrităţii pe toate căile mass-media… Vechiul dicton latin: „pâine şi circ” e valabil pe mioritice plaiuri caragialeşti, însă doar pe jumătate: circul este prezent pretutindeni. Pâinea e insuficientă.

– Ai obţinut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (Filiala-Sibiu) pentru cartea intitulată „Însoţitorul umbrei”, apărută în colecţia „La Steaua – Poeţi optzecişti”… Din ce aşa-zisă generaţie poetică faci parte?

– Nu ştiu exact cui îi aparţine ideea împărţirii scriitorilor pe generaţii, şi nici după ce criterii are loc această divizare. Probabil din nevoia de a localiza în timp momentul apariţiei cutărui scriitor pe cerul… gutenbergian. Dar şi acest principiu e unul relativ. Eu am debutat editorial abia în 1982, cu toate că poemele mele apăreau în majoritatea revistelor literare, cu mulţi ani înainte. Pe-atunci existau – îţi mai aminteşti? – poeţi-muncitori, poeţi-ţărani, poeţi-studenţi… Acum există poeţi „ai Bucureştiului”, „ai Clujului”, etc. În opinia mea, orice împărţire pe generaţii, promoţii, grupări, cenacluri, plutoane sau… desanturi, e una arbitrară, neconcludentă… Mă iluzionez cu gândul că nu fac parte din nici o astfel de generaţie. Mă consider poet şi atât. Cu voia cititorului, aş adăuga doar – al limbii române. Sper să nu aduc vreun afront celor ce se consideră mai români decât mine.

– Ce înseamnă pentru opera unui scriitor o distincţie, un premiu literar?

– Pentru operă nu semnifică aproape nimic. Pentru autor poate fi o reconfortantă răsplată a unei munci de salahor, oricum, insuficient remunerată. Mai există, probabil, destui snobi care-şi imaginează că un premiu literar echivalează cu o intrare triumfală pe celestele porţi olimpiene. În realitate o astfel de „ungere” e o povară destul de grea. Nu înseamnă că, obţinând o distincţie literară, vei scrie implicit mai bine. Dobândeşti, eventual, o mai acută responsabilitate a scrisului tău. Şi asta cred că e important… Eu, oricum, mă consider un veşnic învăţăcel într-ale poeziei, care descoperă cu uimire aproape copilărească inefabilul lumii, cu fiecare vers nou pe care-l scrie…

– Care este momentul propice creaţiei? (Diurn/nocturn)?

– Scriu în orice moment al zilei/nopţii, dar parcă spre seară scrisul mi-e mai limpede, mai coerent. Abia atunci reuşesc să mă desprind de real, ca aburul – de râu şi să plutesc într-o irealitate benefică actului creativ… Însă germenii unui poem viitor pot încolţi oricând şi oriunde: pe stradă, în autobuz, într-o piaţă… Port cu mine în permanenţă un carneţel în care-mi notez mici „iluminări”, minuscule fulgere mentale ce se transformă mai apoi în poeme adevărate. E ca şi cum aş închide între coperţile acelui carneţel, spre păstrare, spuza unui foc pe care-l reaprind abia atunci când simt că adierea inspiraţiei revine.

– Forma de manifestare a spiritului pe care o practici crezi că este o formă de salvare proprie sau a lumii?

– Fără doar şi poate arta este colacul de salvare a spiritului împresurat de apele tulburi ale vremii, ale unui real adeseori agresiv… Dar a afirma că poezia e o Arcă a lui Noe mi se pare o naivă exagerare, o nevinovată „blasfemie”… Biblia, da, această Constituţie a moralităţii, poate fi considerată astfel… Pe când poezia doar cheamă forţele mari, fără a le spune pe nume… Opera omului nu-i altceva decât imitatio dei, o perpetuă aspiraţie spre Creaţia Divină şi o infimă parte din Marele Text… Realitatea însăşi pare un uriaş palimpsest ce se cere în permanenţă rescris după toate rigorile esteticii… În fine, dacă aş fi şi eu chemat să contribui la rescrierea lui, aş elimina de la bun început „motivele” maleficului din om. Ar rezulta o carte unică în felul ei, un fel de Abecedar al iubirii… Violenţa n-ar mai exista nici măcar ca termen în vocabular necum ca realitate. Însă din păcate, umanitatea doarme prunceşte cu capul sprijinit pe butoiul cu pulbere al ignoranţei, astfel încât terorismul, războiul, nu sunt doar simple motive literare. Ele chiar există şi ameninţă să incendieze toate textele, toate bibliotecile. Şi oricât de romantic aş fi, eu ştiu că o bombă nu poate fi dezamorsată cu un vers, nici măcar cu cel mai tulburător poem antirăzboinic.

– Suntem supuşi vremii? Putem să ne folosim şi de înclinaţiile ei, ca o corabie de vânt bun la pupă sau dimpotrivă?

– Se spune că suferinţa virilizează spiritul, înnobilându-l… Însă de cele mai multe ori ea mutilează. Capacitatea de a supravieţui vicisitudinilor vieţii depinde de mulţi factori. Primul ar fi instinctul de conservare pe care-l are fiecare dintre noi înscris în rădăcina sa genetică. În istorie lucrurile trebuie nuanţate. Mai importantă decât supravieţuirea în sine este modalitatea în care reuşim să supravieţuim, să fim deasupra timpului… Până unde poate merge încovoierea şirei spinării? Ce şi cât rămâne intact din zestrea morală, după atâtea „înclinaţii” la care ne supune – cum bine spui – ipocrizia vremurilor? Să vedem dacă nu cumva, făcând prea multe temenele în dreapta şi-n stânga, riscăm să ne pierdem verticalitatea de fiinţă raţională.
Omul e sortit vremelniciei. Proverbul neaoş care postulează că trebuie să te faci frate cu Nichipercea până treci puntea, poate fi valabil în relaţiile interumane, însă, diacronic vorbind, punerea lui în practică a avut/are consecinţe dezastruoase. Preţul unor atari plecăciuni… istorice îl achităm şi astăzi cu vârf şi îndesat; el se contabilizează în numărul petelor de grăsime din zilnica ciorbă de potroace…

– Cine face istoria, şi în ce relaţie se află poezia cu ea?

– Se pare că istoria o fac conducătorii noştri, şi – ce este mai trist – tot ei o şi scriu, cu complicitatea unor scribi de serviciu, de care societatea nu duce lipsă nici astăzi… Vezi numeroasele manuale alternative apărute pe piaţa postdecembristă, în paginile cărora, între Escu şi Esca, nu există decât o deosebire de vocale.
Istoria e o ştiinţă care se ocupă cu studiul „la grămadă” al faptelor şi evenimentelor, dintr-o perspectivă pretins obiectivă… Poezia, oricât de subiectivă ar putea părea, este mai vie – o nesfârşită şi mereu inedită istorie a sufletului. Adevărata obiectivitate aparţine timpului viitor. El cerne şi discerne totul.

Categorii:Uncategorized Etichete:

BIBLIOTECA DIGITALA EU

19 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Comunicat Comisia Europeana: “In urma scanării a 12 milioane de pagini, vor fi disponibile pentru a fi descărcate gratuit peste 110 000 publicaţii UE în Biblioteca digitală a EU Bookshop. Această iniţiativă, lansată la 16 octombrie, cu ocazia Târgului de carte de la Frankfurt, oferă acces la toate publicaţiile tipărite vreodată de Oficiul pentru Publicaţii în numele instituţiilor, agenţiilor şi al altor organisme ale UE, începând din 1952.

Arhivele Oficiului pentru Publicaţii reprezintă de mult timp un adevărat tezaur al istoriei europene. Publicaţii precum discursul susţinut Jean Monnet, Preşedintele Înaltei Autorităţi în faţa Adunării Comune, cu ocazia primei sesiuni din septembrie 1952 sau Raportul general privind activităţile Comunităţii, redactat în limba franceză, din anul 1953, pot încă o dată să iasă la lumină, de data aceasta la lumina virtuală, prin intermediul Bibliotecii digitale a Oficiului pentru Publicaţii.La acestea se adaugă, în fiecare zi, noi publicaţii.Potrivit declaraţiei domnului Leonard Orban, comisar pentru multilingvism:„Biblioteca digitală eliberează memoria Uniunii Europene, asociată, de la începuturile sale, cu publicaţiile pe hârtie.Milioanele de pagini accesibile, în momentul de faţă, oricui, în cele 23 de limbi oficiale, demonstrează angajamentul continuu al Uniunii Europene în sensul conservării şi promovării istoriei Uniunii sub forma diversităţii sale lingvistice.”

Crearea Bibliotecii digitale a Oficiului pentru Publicaţii a venit ca răspuns la cererea crescândă de digitalizare a publicaţiilor al căror tiraj s-a epuizat. În 2007, Oficiul pentru Publicaţii a lansat un serviciu la cerere pentru documente în format PDF, prin intermediul căruia, utilizatorii puteau solicita recuperarea publicaţiilor din arhive şi scanarea lor, în funcţie de necesităţi.Cererea a fost atât de ridicată, încât, în şase luni, serviciul a fost saturat.Pentru a oferi servicii mai bune utilizatorilor, s-a decis scanarea volumului enorm al întregilor arhive.

Rezultatul, concretizat în mai puţin de doi ani, este o bibliotecă electronică care cuprinde mai mult de 14 milioane de pagini în format PDF, optimizate pentru internet, disponibile gratuit publicului larg. Este vorba despre 12 milioane de pagini scanate ale publicaţiilor istorice şi de aproximativ 2 milioane de pagini ale publicaţiilor recente. Cu un ritm de 1 600 de noi publicaţii pe an, EU Bookshop reprezintă o sursă valoroasă de informaţii pentru cetăţeni, jurnalişti, profesionişti din domeniul educaţiei, elevi şi studenţi, bibliotecari, editori şi pentru orice persoană interesată de tematica europeană. Publicaţiile sunt disponibile în aproximativ 50 de limbi şi este prevăzută posibilitatea de a comanda exemplare tipărite.

De asemenea, conţinutul EU Bookshop va deveni accesibil prin intermediul Europeana, un proiect de digitalizare a numeroase şi binecunoscute arhive şi biblioteci naţionale din Europa. Astfel, EU Bookshop va completa colecţiile naţionale ale Europeana, din perspectiva instituţiilor UE.

Câteva date pe scurt

Ţinând cont de calendarul proiectului şi de calitatea rezultatelor, Biblioteca digitală a Oficiului pentru Publicaţii este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de acest gen din lume:

– numărul publicaţiilor disponibile în EU Bookshop se ridică la peste 110 000;

– 12 milioane de pagini au fost scanate în perioada februarie 2008 – septembrie 2009;

– biblioteca digitală reprezintă peste 370 de autori instituţionali ai UE;

– sunt reprezentate aproximativ 50 de limbi:toate limbile oficiale ale UE şi, de exemplu, rusa şi chineza;

– în momentele de vârf, producţia a fost de peste 1,4 milioane de pagini scanate pe lună.

Categorii:Uncategorized Etichete:

INVITATIA

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

INVITAŢIE
– la o prezentare de carte –

Pentru iubitorii de literatură contemporană, miercuri, 21 oct., ora 16.00, Sala mică a Casei de Cultură „Drăgan Muntean” din Deva, va găzdui prezentarea, în premieră, a romanului COBAII, de Dumitru Hurubă.
Prezenţa la eveniment este onorantă pentru autor.
Cu mulţumiri anticipate.
Dumitru Hurubă

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: