Arhiva

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

ORAŞUL HAŢEG, 30 AUGUST – 01 SEPTEMBRIE 2013, ZILE SI NOPTI. Invitaţie de la Primăria oraşului Haţeg, Primar: GOIA MARCEL ADRIAN

28 august 2013 2 comentarii

hateg 13 hateg 13 2

Categorii:Uncategorized

CE GANDESC OAMENII DE STIINTA !!!

21 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Doi oameni de ştiinţă sunt de părere că Dumnezeu sau călătorii în timp au stricat Large Hadron Collider, în septembrie 2008.

Cei doi au publicat o lucrare în care spun că cel mai mare de accelerator de particule din lume, care s-a stricat la o săptămână după ce a fost pornit, ar fi fost stricat printr-o intervenţie divină sau de către agenţi ai viitorului.
Holger Bech Nielsen, de la Institutul Niels Bohr din Copenhaga şi Masao Ninomiya, de la Institutul Yukawa de Fizică Teoretică din Kyoto, au spus în lucrarea lor, The Search for Effect of Influence from Future in Large Hadron Collider, că „producerea bosonului Higgs, pe care fizicienii speră să îl obţină în accelerator, ar putea fi incompatibil cu natura în aşa manieră încât crearea s-ar manifesta în trecut, oprind acceleratorul de la a produce particula, la fel ca un călător în timp care se întoarce să îşi ucidă bunicul”.
Cel doi au mai speculat că Dumnezeu ar fi oprit LHC-ul pentru a opri oamenii să descopere bosonul Higgs, sau „particula lui Dumnezeu”. Această dovadă neagă credinţa şi fără credinţă, Dumnezeu esti nimic.
Niels a mai adăugat: „Prezicerea noastră este că orice instrument care ar putea produce particul Higgs va avea ghinion. Dumnezeu urăşte aceste particule şi încearcă să le evite.

Categorii:Uncategorized Etichete:

REVISTA NIRAM

21 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Niram_Art_Nr_11_12

Categorii:Uncategorized Etichete:

CARTEA DUPA DALI

20 octombrie 2009 Lasă un comentariu

dali 18

Categorii:Uncategorized Etichete:

INTERVIU IOAN EVU CU DUMITRU VELEA – FOTO IOAN EVU

20 octombrie 2009 Un comentariu

„CIRCUL E PREZENT PRETUTINDENI. PÂINEA E INSUFICIENTĂ”

Interviu cu IOAN EVU de DUMITRU VELEA

Foto - IOAN EVU

– Când şi unde te-ai născut? Peisajul geografic este important pentru poezia pe care o scrii?

– Dacă ar fi să dăm crezare datelor înscrise-n certificatul de naştere, Ioan Evu s-a născut la 19 februarie 1953 în comuna Pestişul Mare, judeţul Hunedoara… Despre momentul naşterii mele nu-mi aduc aminte nimic… Probabil era o iarnă geroasă cea în care am fost născut, deoarece, în făurarul fiecărui an, simt sub umeri un gol de aripi îngheţate… Pot depune mărturie prin certificate mai puţin oficiale (cărţile mele) că m-am născut cu adevărat în Candoria… Iar dacă actul biologic al naşterii e unanim acceptat ca fiind irepetabil, voi spune, totuşi, că în Candoria am renăscut de mai multe ori.
Fără îndoială că locul unde ne-am născut şi am copilărit îşi pune amprenta pe tot ce înseamnă evoluţie, devenire ulterioară a fiecăruia. O casă, un deal, un pârâu, o cumpăna de fântână, un anume personaj, o întâmplare oarecare sau un amănunt aparent nesemnificativ, pot constitui germenii unui univers afectiv-poetic. Însă acest lucru nu este suficient. Când e vorba de literatură trebuie făcută distincţie între artă şi simplă confesiune biografică.
Toposul în care se derulează viaţa mea, cu bune-rele, e important pentru mine mai mult în plan sentimental… Poezie se poate scrie oriunde, cu condiţia să fii înzestrat cu har. Eu unul cred în inspiraţie ca stare de graţie a spiritului. Aceea pe care încerca s-o definească Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, atunci când – referindu-se la „Elegiile duineze” – scria: „Pe ţărmul mării, la Duino, am auzit (s.m.) primul vers”… Şi eu am, uneori, impresia că aud versuri, rolul meu fiind unul de intermediar între „sursă” şi coala de hârtie. „Restul e tăcere”, vorba străbunicului nostru, Shakespeare… Şi multă muncă, aş adăuga eu, netrebnicul. Poate de aceea nu cred în poeţii care publică mai mult decât scriu, dar nici în poeţii de duminică… Ori de câte ori aud pe cutare autor făcându-şi public orarul conform căruia se aşterne la masa de scris, mă înspăimânt. Poezia nu e o profesie ci o profesiune de credinţă. O profesie o alegi tu, pe când poezia te alege ea pe tine.

– Ai tâlcuitori aduşi sau încerci cu propriile forţe şi fapte să afli tâlcul?

– Iartă-mă, nu prea înţeleg sintagma „tâlcuitori aduşi”… De altfel, îmi şi displace. Dacă te referi cumva la mentori – cred că fiecare dintre noi suntem până la un moment dat tributarii unor astfel de modéle. Însă apoftegmele maeştrilor noştri prea ne dau tâlcurile mură în gură. Eu unul, prin poezie, vreau să aflu singur noima, în înţelesul ei de menire…

– Ce fel de elev ai fost?

– Am fost elev premiant în şcoala generală, dar la liceu nu depăşeam limita mediocrităţii. Eram în stare să obţin notă maximă la orele despre lirica lui Blaga, Bacovia sau Labiş, însă Geo Bogza mi se părea de-a dreptul plictisitor… O dată am luat nota 3 pentru că i-am mărturisit profesoarei mele de română că nu-mi plăcea „Cartea Oltului”. O consideram o scriere minoră. Azi înclin să cred că pasiunile mele erau în contratimp cu ce-mi oferea şcoala într-un moment dat… Spun asta, deoarece, deşi în liceu mă poticneam ades la ştiinţele exacte – am fost şi repetent din cauza fizicii – mulţi ani după aceea mi-am câştigat pâinea ca depanator al utilajelor de calcul şi de scris. Dacă atunci aveam o reticenţă aproape organică faţă de „Cartea Oltului”, mai târziu am fost fascinat – e-adevărat, nu pentru mult timp – de proza şi poezia lui Geo Bogza.

– Există o imagine care s-a dezvoltat în propria creaţie, precum copacul mitic din somnul Împăratului şi care te stăpâneşte?

– Am început să scriu poezie imitându-l pe Eugen, cu înverşunarea mezinului ce are la îndemână un model de urmat în fratele mai mare… Era, dacă vrei, o forma de mimetism infantil. Modelul exista – fratele meu publica deja prin reviste – însă lipsea combustia necesară spre a da fior de flacără celor însăilate de mine pe zăpada hârtiei… La vremea aceea încă mă fascina jocul cu arcul şi praştia. Celălalt frate al meu, Gheorghe, îmi confecţionase un adevărat arsenal. Fantomele lui Robin Hood şi Thierry la Fronde străluceau pe ecranul imaginaţiei mele. În lipsa unor „adversari” pe măsură, ucideam – cu o cruzime care şi astăzi mă înfioară – tot felul de păsări: turturele, vrăbii, sticleţi… Să fi fost atrocitatea mea o răzbunare instinctuală a celui ce are înscrisă în codul engramic, în subconştientul său ancestral, o mereu reprimată dorinţă de zbor?
Îmi amintesc că într-o vară am omorât o rândunică… Bunicul meu, Avram, îmi spunea deseori că e mare păcat să ucizi rândunele pentru că sunt păsări sfinte. Găinuşele Domnului îşi construiesc cuibul în grajduri sau în imediata lor vecinătate… În fine, ştiam câte ceva despre pruncul Iisus, născut de Fecioara Maria în ieslea din Bethleem – cu trupşorul mângâiat de calda răsuflare a vitelor… O tristeţe freatică mă străbătea ori de câte ori auzeam acea sfântă poveste.
…Rândunica îşi făcuse sălaş sub streaşina casei unui vecin… Am pândit-o mai mult timp şi, într-o seară, pe când se întorcea la cuib, am tras cu praştia în ea… A căzut inertă la picioarele mele… Am ridicat-o din pulberea încă fierbinte a drumului, simţindu-i în palme bătăile inimii. Erau ticăitul ultim al unui ceasornic… Şi-a întors ochii spre mine – sau poate doar aşa mi s-a părut mie atunci – şi s-a stins. Din cuib se auzeau chemările puilor ei. Auriferele lor pliscuri se deschideau a blestem sau a rugă spre cer. Am avut atunci sentimentul unei vini imense, de nevindecat…
Oriana Fallaci scria în cartea sa – intitulată „Dacă soarele moare” – că „ironia e uşoară, nimeni nu îşi bate joc de tine când ironizezi, dar toţi râd de tine când îţi pronunţi un act de credinţă”… Cu acest risc asumat – de a fi ironizat – afirm că am devenit conştient de actul scrisului sub imperiul acelui sentiment de vină, amplificat peste ani… Nu o singură dată mi-a apărut în vis un copil ţinând în mâinile lui vinovate trupul unei păsări ucise…

– În care erou de basm, din mitologie, literatură, artă crezi că te regăseşti?

– În nici unul… Mă preocupă în ultima vreme semnificaţia Şarpelui Fantastic Ouroboros, cel ce se consumă singur, se înghite pe sine, începând dinspre coadă, „până la dispariţia sa într-un punct rămas în locul gurii” – după cum fericit formula poetul Gheorghe Pituţ într-un jurnal al său de idei. Mă întreb însă dacă această imagine, asemănătoare unui cerc, autodevorându-se, suficient sieşi, e una împlinită? Nu cumva punctul ce se substituie gurii, ca apogeu al creaţiei care şi-a epuizat combustia, poate fi repus în mişcare prin forţa demiurgică a cuvântului menit să transfigureze un mers cândva reptilian, târât, în plan orizontal, într-altul, zburat, superb, în continuă mişcare spre devenire, de astă dată pe verticală: o elipsă resorbită în văzduhul monadic al inspiraţiei cu focarul la infinit? „Evanghelia după Ioan” consfinţeşte că: „La început era Cuvântul… şi Cuvântul era Dumnezeu”… Dar dacă acceptăm că orice sfârşit e un nou început, putem noi, oare – păstrându-ne intactă credinţa – să spunem: „La sfârşit va fi tot Cuvântul?”
Revenind cu picioarele pe pământ – atitudinea autarhică a Şarpelui Ouroboros de a se încăpăţâna să-şi ajungă sieşi, ascunde un imens orgoliu sau este un simplu refuz? Acela de a nu accepta o umilinţă nevoită să cerşească pentru a supravieţui… Orgoliu ca refuz al umilinţei sau umilinţă ca renunţare la orgoliu? Prima sintagmă presupune puterea ce ţi-o conferă anevoiosul proces al autocunoaşterii… Nu o putere grandilomorfă, cu conotaţii financiare sau erotice, ci forţa ce te ajută să descoperi în hăţişul de drumuri, în amalgamul de cărărui, însăşi Calea ta. Pe când umilinţa orgoliului – înţeles nu sub formă de vanitate antropofobă ci ca herb al propriei identităţi – duce la prostituarea eu-lui, la căderea fiinţei în neantul existenţial al unui Homo Sapiens preschimbat într-o biată fantoşă, la cheremul hazardului…

– Ai schimbat instrumentele poetului?

– Lucrez la un roman intitulat „Geamantanul”. Titlul e provizoriu. De altfel, nici măcar nu sunt sigur că e un roman în înţelesul strict al cuvântului… Scrierea unui roman „adevărat” presupune o anume detaşare – care mie îmi lipseşte –, nerv narativ (ăsta-l am şi eu, dar parcă prea accentuat), decor adecvat, acţiune… Aşadar, o recuzită destul de complicată, care-mi scapă. Şi, nu în ultimul rând – o cunoaştere temeinică a psihologiei umane. Pe când eu cred că există şi o psihologie a cărăbuşilor, a melcilor, a plantelor, a peştilor… În limba greacă psykhe înseamnă suflet… Un suflet care gândeşte sau o gândire care simte? – cam asta ar fi dilema pe care încearcă s-o pună în scenă Geamantanul… Nu ştiu când voi încheia cartea. Am început scrierea ei acum trei ani, cu o fervoare de-a dreptul înspăimântătoare. Apoi, după un timp, starea aceea s-a mai estompat. Probabil romanul nu şi-a împlinit încă perioada de gestaţie… De altfel, însăşi realitatea evocată acolo îmi pare un uriaş palimpsest ce se cere în permanenţă retuşat…

– Există personaje create de tine pe care le iubeşti, cu care te identifici?

– Într-un eseu întitulat „La tristeza de los argentinos”, Ernesto Sábato vorbea despre oportunitatea unui roman transcendental. Unul în stare să reflecte întreaga criză a societăţii, cu venalitatea şi corupţia politicienilor, cei ce ar trebui să fie adevăraţii părinţi ai naţiunii, şi care, în realitate, nu sunt decât exploatatorii săi. Un astfel de roman – se afirma în acel eseu – poate fi scris doar de cel ce a trăit alături de personajele sale, mai mult chiar, le-a înţeles şi le-a iubit, cunoscându-le angoasele şi viciile…
Eu nu îmi iubesc totdeauna personajele. Dar nici nu le urăsc. Încerc doar să le înţeleg, să le descifrez semnificaţia, decodându-le destinele, după o grilă numai a mea, aşadar, subiectivă… În fond, orice personaj al unei cărţi poate fi un alter-ego al creatorului său… Un ins/erou, în cuvintele şi-n faptele căruia autorul cărţii respective îşi transfigurează o bună parte din chiar existenţa sa. Fiecare personaj „folosit” poate fi, totodată, o simplă etapă a evoluţiei protagonistului, nimeni altul decât scriitorul însuşi. Poate de aceea mulţi prozatori, unii de certă vocaţie, se refugiau – în vremuri de… trist festival „Cântarea României” – în aşa aşa-numitele romane istorice, închipuind fapte şi eroi cărora ei credeau că li se pot substitui… Nu reuşeau decât să accentueze agravant o realitate care, de multe ori, depăşea imaginaţia. Făceau, sărmanii – vezi Doamne! – rezistenţă prin cultură…
Revenind la întrebarea ta: fără îndoială că o parte din mine ar putea fi „substituită” imaginii unor personaje în care mă regăsesc… Există însă altele în care nu mă recunosc defel, în biografia cărora nu identific nici măcar o etapă a periplului meu existenţial. Într-o astfel de oglindă refuz să mă contemplu. E un abis ce-mi repugnă: fug de el, ca Ucigă-l Toaca de tămâie! Însă constat cu tristeţe că protagoniştii cărora m-aş putea substitui au în esenţă evoluţii şi destine dramatice, şi lucrul ăsta mă nelinişteşte. Mă aflu în postura unui Narcis anacronic, ce-şi refuză propria imagine, cu dorinţa de a se regăsi pe sine, cel din spatele oglinzii sfărâmate, reflectat în semenii săi.

– Ce crezi despre dizidenţa scriitorului român?

– Cazurile binecunoscute de dizidenţă ale scriitorilor români erau excepţii ce confirmau o regulă bine stabilită de la Centru… Cei mai mulţi dintre scriitori se refugiau în aşa-zisul turn-de-fildeş – un laborator de fapt – unde ei fantazau că inventează o lume paralelă, cu veleitatea trâmbiţată mai târziu, după căderea „odiosului” şi „sinistrei”, că în acest mod s-ar fi opus degradării delirante a valorilor etern-umane. În realitate atitudinea lor era asemănătoare cu cea a struţului ce-şi afundă capul în nisip, cu iluzia că, dispărând imaginea vânătorului, va dispărea vânătorul însuşi…

– Revenind la poezie: cum eşti perceput ca poet de către semenii tăi?

– În urbea mea, ca mai oriunde în patrie, poetul e văzut – în cel mai fericit caz – ca un soi de „nebun” mai mult sau mai puţin „frumos” al cetăţii, care, printre poticneli şi incoerenţe… sociale, rosteşte, uneori, adevăruri „axiomatice” despre lume, viaţă, iubire, ş.a.m.d.… La polul opus acestui mod de percepţie se situează tot semenii mei, adică unii critici literari care pun în cârca cititorului tot felul de păcate, considerând domniile lor că poezia e un periplu pur esoteric… Perspectiva asta, oarecum prea elitistă, vrea să spună că semnele/încifrările textului poetic nu pot fi decodate decât cu metode hermeneutice. În fine, eu cred că-n ambele cazuri se exagerează. Marea poezie dintotdeauna e un limbaj al esenţelor, ca de altfel şi ştiinţele exacte. Cu deosebirea că, în vreme ce fizica, de pildă, operează cu legi şi formule specifice, poezia lucrează cu ceea ce are omul mai definitoriu în alcătuirea sa, şi anume – spiritul „turnat”, modelat, în forma revelatorie a versului, ca logos. Cel în stare să propună noi formule, magice de fiecare dată.. O sinteză a unor aripi avântate într-un zbor, chiar dacă deseori frânt, întotdeauna îndreptat spre zările nelimitate ale cunoaşterii… Probabil de aceea poezia nici nu poate fi explicată, iar cei ce se încumetă la un atare demers eşuează lamentabil în teorii şi speculaţii sterile. Cine anume poate traduce în cuvinte mesajul covârşitor pe care ţi-l poate induce-n mental foşnetul unui val marin într-o dimineaţă aparent banală? Un mesaj atât de explicit şi totuşi imposibil de explicat, ca o teofanie… „Poezia nu-i ca să pui mâna pe ea, ci ca să ningă” spunea Ion Caraion în „Jurnal”-ul său. Şi tot el adăuga: „Un scriitor se face într-o viaţă, pe când o operă începe mai ales în posteritate”…

– Ai putea formula în câteva cuvinte ars poetica ta?

– M-am întrebat şi eu, nu o singură dată, de ce scriu? Îţi mărturisesc că n-am găsit încă răspunsul mulţumitor. Scriu şi cânt cu motivaţia pe care ţi-o dă gestul simplu de a bea apă atunci când ţi-e sete sau de a face dragoste cu femeia pe care-o iubeşti… Altfel spus: e ca şi cum, dislocând sub talpă o piatră, dai de rădăcina unui izvor şi ai pentru o clipă sentimentul reconfortant că ai devenit fântânar. Scriu relativ greu, numai atunci când simt că altfel nu se mai poate. Dacă reuşesc să închei un poem bun, adică adevărat, am sentimentul unei uşurări, aproape de starea de levitaţie. Dar nu te speria! Revin repede la realitate, asemeni soldatului care, la sunetul goarnei, plonjează din vis direct în bocanci…

– În ce relaţie se află scrisul tău cu prezentul alienat şi alienant al imaginii?

– Din păcate, de multe ori, realitatea ne obligă să ne dedublăm. Trăim într-o lume a imaginilor fără fond, a cuvintelor ce fardează imense goluri interior. O lume a aparenţelor, a etichetelor strălucitoare ce maschează vidul din conservă… Poetul e un atipic, un „anormal”… El caută perla din scoica anonimă, insignifiantă – blagianul nufăr din mocirlă. Scriu dintr-o stringentă nevoie de comunicare, din teama de înstrăinare… Deşi se spune că prin suferinţă se poate accede la cunoaştere autentică, nu sunt în esenţă un practician al acesteia, un pesimist… Cred în virtuţile terapeutice ale poeziei, în capacităţile sale expiatoare. Eu sunt mai degrabă un vechi decât un modist – aşa cum afirma Laurenţiu Ulici, la apariţia cărţii mele de debut „Fereastră de apă”. De altfel, cineva definea moda ca fiind „acel ceva care… se demodează”… Histrionicelor valori cu care ne asaltează acest mai mult sfârşit decât început de mileniu le prefer tradiţia, cu implicita ei siguranţă, fără a înţelege prin ea comoditate, inerţie… Astăzi, ca şi înainte de 1989, falsele axiologii, fluturate pe sub ochii noştri de către politicienii care confundă destinul naţiunii cu cel al unei păpuşi de cârpă, ne împiedică adesea să observăm adevăratele modéle morale existente… Însă imaginea arhetipurilor e estompată, dacă nu chiar agresată de „inginerii” de sunet şi imagine mai noi…Vezi invazia nonvalorii, mediocrităţii pe toate căile mass-media… Vechiul dicton latin: „pâine şi circ” e valabil pe mioritice plaiuri caragialeşti, însă doar pe jumătate: circul este prezent pretutindeni. Pâinea e insuficientă.

– Ai obţinut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (Filiala-Sibiu) pentru cartea intitulată „Însoţitorul umbrei”, apărută în colecţia „La Steaua – Poeţi optzecişti”… Din ce aşa-zisă generaţie poetică faci parte?

– Nu ştiu exact cui îi aparţine ideea împărţirii scriitorilor pe generaţii, şi nici după ce criterii are loc această divizare. Probabil din nevoia de a localiza în timp momentul apariţiei cutărui scriitor pe cerul… gutenbergian. Dar şi acest principiu e unul relativ. Eu am debutat editorial abia în 1982, cu toate că poemele mele apăreau în majoritatea revistelor literare, cu mulţi ani înainte. Pe-atunci existau – îţi mai aminteşti? – poeţi-muncitori, poeţi-ţărani, poeţi-studenţi… Acum există poeţi „ai Bucureştiului”, „ai Clujului”, etc. În opinia mea, orice împărţire pe generaţii, promoţii, grupări, cenacluri, plutoane sau… desanturi, e una arbitrară, neconcludentă… Mă iluzionez cu gândul că nu fac parte din nici o astfel de generaţie. Mă consider poet şi atât. Cu voia cititorului, aş adăuga doar – al limbii române. Sper să nu aduc vreun afront celor ce se consideră mai români decât mine.

– Ce înseamnă pentru opera unui scriitor o distincţie, un premiu literar?

– Pentru operă nu semnifică aproape nimic. Pentru autor poate fi o reconfortantă răsplată a unei munci de salahor, oricum, insuficient remunerată. Mai există, probabil, destui snobi care-şi imaginează că un premiu literar echivalează cu o intrare triumfală pe celestele porţi olimpiene. În realitate o astfel de „ungere” e o povară destul de grea. Nu înseamnă că, obţinând o distincţie literară, vei scrie implicit mai bine. Dobândeşti, eventual, o mai acută responsabilitate a scrisului tău. Şi asta cred că e important… Eu, oricum, mă consider un veşnic învăţăcel într-ale poeziei, care descoperă cu uimire aproape copilărească inefabilul lumii, cu fiecare vers nou pe care-l scrie…

– Care este momentul propice creaţiei? (Diurn/nocturn)?

– Scriu în orice moment al zilei/nopţii, dar parcă spre seară scrisul mi-e mai limpede, mai coerent. Abia atunci reuşesc să mă desprind de real, ca aburul – de râu şi să plutesc într-o irealitate benefică actului creativ… Însă germenii unui poem viitor pot încolţi oricând şi oriunde: pe stradă, în autobuz, într-o piaţă… Port cu mine în permanenţă un carneţel în care-mi notez mici „iluminări”, minuscule fulgere mentale ce se transformă mai apoi în poeme adevărate. E ca şi cum aş închide între coperţile acelui carneţel, spre păstrare, spuza unui foc pe care-l reaprind abia atunci când simt că adierea inspiraţiei revine.

– Forma de manifestare a spiritului pe care o practici crezi că este o formă de salvare proprie sau a lumii?

– Fără doar şi poate arta este colacul de salvare a spiritului împresurat de apele tulburi ale vremii, ale unui real adeseori agresiv… Dar a afirma că poezia e o Arcă a lui Noe mi se pare o naivă exagerare, o nevinovată „blasfemie”… Biblia, da, această Constituţie a moralităţii, poate fi considerată astfel… Pe când poezia doar cheamă forţele mari, fără a le spune pe nume… Opera omului nu-i altceva decât imitatio dei, o perpetuă aspiraţie spre Creaţia Divină şi o infimă parte din Marele Text… Realitatea însăşi pare un uriaş palimpsest ce se cere în permanenţă rescris după toate rigorile esteticii… În fine, dacă aş fi şi eu chemat să contribui la rescrierea lui, aş elimina de la bun început „motivele” maleficului din om. Ar rezulta o carte unică în felul ei, un fel de Abecedar al iubirii… Violenţa n-ar mai exista nici măcar ca termen în vocabular necum ca realitate. Însă din păcate, umanitatea doarme prunceşte cu capul sprijinit pe butoiul cu pulbere al ignoranţei, astfel încât terorismul, războiul, nu sunt doar simple motive literare. Ele chiar există şi ameninţă să incendieze toate textele, toate bibliotecile. Şi oricât de romantic aş fi, eu ştiu că o bombă nu poate fi dezamorsată cu un vers, nici măcar cu cel mai tulburător poem antirăzboinic.

– Suntem supuşi vremii? Putem să ne folosim şi de înclinaţiile ei, ca o corabie de vânt bun la pupă sau dimpotrivă?

– Se spune că suferinţa virilizează spiritul, înnobilându-l… Însă de cele mai multe ori ea mutilează. Capacitatea de a supravieţui vicisitudinilor vieţii depinde de mulţi factori. Primul ar fi instinctul de conservare pe care-l are fiecare dintre noi înscris în rădăcina sa genetică. În istorie lucrurile trebuie nuanţate. Mai importantă decât supravieţuirea în sine este modalitatea în care reuşim să supravieţuim, să fim deasupra timpului… Până unde poate merge încovoierea şirei spinării? Ce şi cât rămâne intact din zestrea morală, după atâtea „înclinaţii” la care ne supune – cum bine spui – ipocrizia vremurilor? Să vedem dacă nu cumva, făcând prea multe temenele în dreapta şi-n stânga, riscăm să ne pierdem verticalitatea de fiinţă raţională.
Omul e sortit vremelniciei. Proverbul neaoş care postulează că trebuie să te faci frate cu Nichipercea până treci puntea, poate fi valabil în relaţiile interumane, însă, diacronic vorbind, punerea lui în practică a avut/are consecinţe dezastruoase. Preţul unor atari plecăciuni… istorice îl achităm şi astăzi cu vârf şi îndesat; el se contabilizează în numărul petelor de grăsime din zilnica ciorbă de potroace…

– Cine face istoria, şi în ce relaţie se află poezia cu ea?

– Se pare că istoria o fac conducătorii noştri, şi – ce este mai trist – tot ei o şi scriu, cu complicitatea unor scribi de serviciu, de care societatea nu duce lipsă nici astăzi… Vezi numeroasele manuale alternative apărute pe piaţa postdecembristă, în paginile cărora, între Escu şi Esca, nu există decât o deosebire de vocale.
Istoria e o ştiinţă care se ocupă cu studiul „la grămadă” al faptelor şi evenimentelor, dintr-o perspectivă pretins obiectivă… Poezia, oricât de subiectivă ar putea părea, este mai vie – o nesfârşită şi mereu inedită istorie a sufletului. Adevărata obiectivitate aparţine timpului viitor. El cerne şi discerne totul.

Categorii:Uncategorized Etichete:

BIBLIOTECA DIGITALA EU

19 octombrie 2009 Lasă un comentariu

Comunicat Comisia Europeana: “In urma scanării a 12 milioane de pagini, vor fi disponibile pentru a fi descărcate gratuit peste 110 000 publicaţii UE în Biblioteca digitală a EU Bookshop. Această iniţiativă, lansată la 16 octombrie, cu ocazia Târgului de carte de la Frankfurt, oferă acces la toate publicaţiile tipărite vreodată de Oficiul pentru Publicaţii în numele instituţiilor, agenţiilor şi al altor organisme ale UE, începând din 1952.

Arhivele Oficiului pentru Publicaţii reprezintă de mult timp un adevărat tezaur al istoriei europene. Publicaţii precum discursul susţinut Jean Monnet, Preşedintele Înaltei Autorităţi în faţa Adunării Comune, cu ocazia primei sesiuni din septembrie 1952 sau Raportul general privind activităţile Comunităţii, redactat în limba franceză, din anul 1953, pot încă o dată să iasă la lumină, de data aceasta la lumina virtuală, prin intermediul Bibliotecii digitale a Oficiului pentru Publicaţii.La acestea se adaugă, în fiecare zi, noi publicaţii.Potrivit declaraţiei domnului Leonard Orban, comisar pentru multilingvism:„Biblioteca digitală eliberează memoria Uniunii Europene, asociată, de la începuturile sale, cu publicaţiile pe hârtie.Milioanele de pagini accesibile, în momentul de faţă, oricui, în cele 23 de limbi oficiale, demonstrează angajamentul continuu al Uniunii Europene în sensul conservării şi promovării istoriei Uniunii sub forma diversităţii sale lingvistice.”

Crearea Bibliotecii digitale a Oficiului pentru Publicaţii a venit ca răspuns la cererea crescândă de digitalizare a publicaţiilor al căror tiraj s-a epuizat. În 2007, Oficiul pentru Publicaţii a lansat un serviciu la cerere pentru documente în format PDF, prin intermediul căruia, utilizatorii puteau solicita recuperarea publicaţiilor din arhive şi scanarea lor, în funcţie de necesităţi.Cererea a fost atât de ridicată, încât, în şase luni, serviciul a fost saturat.Pentru a oferi servicii mai bune utilizatorilor, s-a decis scanarea volumului enorm al întregilor arhive.

Rezultatul, concretizat în mai puţin de doi ani, este o bibliotecă electronică care cuprinde mai mult de 14 milioane de pagini în format PDF, optimizate pentru internet, disponibile gratuit publicului larg. Este vorba despre 12 milioane de pagini scanate ale publicaţiilor istorice şi de aproximativ 2 milioane de pagini ale publicaţiilor recente. Cu un ritm de 1 600 de noi publicaţii pe an, EU Bookshop reprezintă o sursă valoroasă de informaţii pentru cetăţeni, jurnalişti, profesionişti din domeniul educaţiei, elevi şi studenţi, bibliotecari, editori şi pentru orice persoană interesată de tematica europeană. Publicaţiile sunt disponibile în aproximativ 50 de limbi şi este prevăzută posibilitatea de a comanda exemplare tipărite.

De asemenea, conţinutul EU Bookshop va deveni accesibil prin intermediul Europeana, un proiect de digitalizare a numeroase şi binecunoscute arhive şi biblioteci naţionale din Europa. Astfel, EU Bookshop va completa colecţiile naţionale ale Europeana, din perspectiva instituţiilor UE.

Câteva date pe scurt

Ţinând cont de calendarul proiectului şi de calitatea rezultatelor, Biblioteca digitală a Oficiului pentru Publicaţii este unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de acest gen din lume:

– numărul publicaţiilor disponibile în EU Bookshop se ridică la peste 110 000;

– 12 milioane de pagini au fost scanate în perioada februarie 2008 – septembrie 2009;

– biblioteca digitală reprezintă peste 370 de autori instituţionali ai UE;

– sunt reprezentate aproximativ 50 de limbi:toate limbile oficiale ale UE şi, de exemplu, rusa şi chineza;

– în momentele de vârf, producţia a fost de peste 1,4 milioane de pagini scanate pe lună.

Categorii:Uncategorized Etichete:

INVITATIA

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

INVITAŢIE
– la o prezentare de carte –

Pentru iubitorii de literatură contemporană, miercuri, 21 oct., ora 16.00, Sala mică a Casei de Cultură „Drăgan Muntean” din Deva, va găzdui prezentarea, în premieră, a romanului COBAII, de Dumitru Hurubă.
Prezenţa la eveniment este onorantă pentru autor.
Cu mulţumiri anticipate.
Dumitru Hurubă

Categorii:Uncategorized Etichete:

VEDERE DIN RETEZAT

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

PNR 01

Categorii:Uncategorized Etichete:

PSALMUL 23 DUPĂ CONSTANTIN STANCU

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

PSALM

Psalmul 23

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,
Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,
Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,
Mă aperi de ispite, de lume …

Iată, ape liniştite, în înserare,
Căile sunt drepte şi vii,
Pentru Numele Tău cel Mare,
Trecem din ţărână în copii …

Sufletul meu se înviorează,
Cuvântul Tău mă hrăneşte,
E dulce-n dulcea amiază,
Iar seara mă linişteşte …

Nu mă pedepsi prea tare,
Ai milă în slăbiciunea mea,
Numele Tău e-ndurare şi e mare,
Chiar şi-n valea rece şi rea …

Şi nu mă tem de răul – rău,
Dacă aş trece prin umbrele morţii,
Păzit sunt veşnic de braţul Tău
În tăcerile reci ale nopţii …

Doamne, bunătate şi îndurare
Sunt turnate –n viaţa mea,
Trăiesc minunea cea mare –
Binecuvântat în Casa Ta …

Categorii:Uncategorized Etichete:

UN POEM PENTRU LOCUITORII ORAŞULUI HAŢEG

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

ORAŞ DE PROVINCIE

Pentru locuitorii din Haţeg
Oraş de provincie,
oraş unde Zalmoxe intră -n chioşcul de ziare,
e dornic de veşti, ce s-a mai întâmplat la Roma, la Ierusalim, la Ampelum,
oraş de provincie unde lupii se odihnesc pe asfaltul plin de instincte …

Oraş de provincie,
aceste cetăţi romane, aceste cetăţi străine, aceste cetăţi dace
plutesc în aer,
umbra lor se sprijină pe frunzele care alunecă din balconul dimineţii …

Oraş de provincie,
aici am descoperit iubirea,
aici m-a iubit Bendis, aici i-am sărutat sânii de miere şi piatră …

Oraş de provincie,
spre seară mă vor străbate suliţe de argint,
spre seară cerbul va paşte umbra, lupii, timpul, frunzele,
statuile,
la miezul nopţii oraşul va fi capitala unui sentiment …

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE PLANETA NUMITĂ PĂMÂNT

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

O PLANETA PENTRU INIMA TA

Horia Matei ne încântă din nou cu lucrarea sa „ ENIGMELE TEREI „, într-o ediţie definitivă, dar ce poate fi definitiv pe acest pământ care ne neaşte mereu nedefinitiv ?
Omul cunoaşte atâtea, dar, cred, ştie prea puţin despre planeta pe care locuieşte, o planetă de vis, o planetă ce pare unică în univers, parcă albastră …
Lucrarea a apărut la Editura „ Saeculum I.O.„ cu spijinul şi-n asociere cu Editura „ Vestala „, spre sfârşituil anului 1999. Autorul parcă a dorit să întâmpine anul 2000 cu o viziune definitivă asupra Terrei, a vrut parcă să tragă o linie clară, unde să se poată aduna anii, erele, misterele, relevările, viaţa, apocalipsa …
Autorul începe cu o scrisoare către cititor, e un început de prieten care se adresează altuia, tot prieten.
Lectura lucrării ne duce în plin vis, în plină mişcare a timpului, poate au existat continente pe care le-am pierdut, continente rătăcite printre evenimentele noastre de zi cu zi, printre iluziile noastre. Noi trăim în plină viaţă o altă viaţă, scoarţa terestră pare să nu aibă memorie, să fi uitat continentele, dar nu este aşa, oceanul visează şI naşte pământ, viată, eternitate de o clipă.Ai senzaţia că vecina duce în sacosă o continent dispărut.
Intuiţia noastră ne spune mereu că a existat, că există şI va exista Atlantida, că există o lume minunată, o lume ce străbate prin ceată. Cei mai înţelepţi au crezut în Atalantida, Solon, socotit unul dintre cei şapte înţelepţi, Platon a afirmat că această lume a fost reală, oamenii de ştiintă din zilele noastre cred că Atlantida a existat, calculelor lor par exacte, doar veacul este altul…
Un curcubeu peste timp pentru un continent dispărut, dar atât de prezent în cărţile din bibleotecă în cărţile iubitorilor de cuvânt…
Mulţi dintre noi nu cunosc nimic despre culturile megalitice, dar Horea Matei ne prezintă câteva monumente megalitice, sacre, legate de cultul morţilor, de date astronomice, de mişcare pământului în univers, legate toate de un om primitiv, parcă neputincios, fără forţă. Totuşi monumentele au dăinuit, lumea nu le poate uita, memoria devine o memorie a pietrei, o memorie a mineralelor, o memorie a planetei. Poate că au fost oameni care mutau munţii prin simpla lor credinţă, poate ne-am pierdut credinţa, am pierdut acele capacităţi care erau fireşti la omul primitiv.
Minunea pare că este un fenoment neexplicat, dar pe Terra minunea pare a fi un element natural. Omul înclină mereu să creadă că ceea ce a construit va dăinui veşnic, dar timpul roade la temeilia lucrurilor sale. Antichitatea a izbucnit în plnă istorie cu multe minuni, au fost scoase la bătaie banii, sclavii, uneltele, înţelepciunea, antichitatea s-a semnat simplu, epoca miracolelor.
„ Timpul sfidează totul, dar piramidele sfidează timpul „ ne transmite un proverb arab. Adevărul este că veşnicia invinge, dar mai ales cuvântul învinge, înaintea piramidelor. Horea Matei ne introduce în lumea fascinantă a piramidelor, care mereu uimesc, care ne determină să ne întrebăm ce se ascunde în spatele masei enorme de piatră, a masei enorme de istorie, dar răspunsurile nu vin. Nu avem timp…de răspunsuri, aşa cum poetul intuieşte…
Pământul este îmnugurit de atâtea culturi, pare că Dumnezeu dă şanse vieţii în infinite ipostaze. Cultura maya este o cultură enigmatică, atât de putrenică sub semnul invizibulului şI atât de slabă la nivelul practic, expusă climei, expusă slăbiciunii, un exemplu pentru alte culturi care se se cred eterne. Câtă eroare în mintea omului. Nici o cultură nu poate dăinui mai multe decât timpul care i-a fost dăruit. Totuşi cultura maya are tăria este tăria celor care cred în spirit mai mult decât în materie… E un semn al şarpelui cu pene, apune Horea Matei ….
Multe lucruri lasă urme în istorie. Poate cel mai puternic a acţionat aurul. Metal, dar nu numai metal, cred că aurul a fost sâmburele unui simbol, nucleul unei iluzii, semnul puterii de orice fel …
Aurul, da, aurul, plus timp, plus cuvânt, plus neant…
Cea mai interesantă abordare a enigmelor terrei ne este redată de Horea Matei în capitolele dedicate Bibliei. Atât Vechiul Testament, cât şI Noul Testament sunt prezentate într-o lumină blândă, autorul se sprijină de informaţia teologică, dar şI pe informaţia filozofică, pe idei pierdute, pe idei regăsite, pe idei eterne. Unele informaţii vin din zona scrierilor apocrife, o zonă instabilă, probabilă, dar spectaculoasă. Omul pare să dea importantă cuvântului zburător mai degrabă decât cuvântului pur, care stă la baza timpului, a veşniciei. Oare cuvântul are aripi ? Totul pare că este reprezentat indirect, în mod convenţional, prin analogie, memoria colectivă îşI aminteşte mereu de creator, îl recunoaşte, se miră, dar uităm adesea că trecem pe lângă timpul nostru.
Omenirea se află mereu între istorie şI teologie, între da şI nu între a trăi eliberată de stress şI atrăi pur şI simplu. Manusrisele vechi par să ne dea răspunsuri, cuvântul scris de mâna omului este istorie pură, destin fără iesire. Horea Matei se întreabă : „ Ioan Botezătorul şI Iisus Christos au stat în mânăstirea de la Qumran ? „ Mereu planează intrebări, parcă întrebarea ar fi un fel de înger aflat deasupra deasuprelor . Poate că lucruile sunt mai simple, este puterea cuvântului de a se întrupa. Este impresionant să citeşti că prima reacţie a celor care au descoperit vechile manuscrise a fost aceea de a-şi croi curele pentru sandale din pielea pe care era scris CUVANTUL. Câtă eroare se află în fiinţa noastră !
Autorul ne pune la dispoziţie o planetă parcă necunoscută, o planetă totuşi inteligentă, roasă la margini de timp, de vânturi, de iluzii. Un meteorit pare să cutreiere partea spirituală a lumii, un meteorit cu un potenţial de distrugere sau de însămânţare a vieţii. Cititorul îşI recunoaşte planeta simplu, după culoare, după sunet, după erori. Cititorul refuză uneori să creadă că Terra are enigme, poate chiar planeta este în sine o enigmă care conţine alte enigme…un labirint de enigme…
Autorul pare să nu pună patimă în ceea ce a scris, pare să verifice atent fenomenele, faptele, oamenii, dar alunecă în mit ca într-o sigură sursă, eternă, pertinentă. Temele abordate au generat controverse, diferiţi autori au avut părei diferite, a existat mult hazard în ceea ce s-a spus, multe lucruri nu par verosimile, altele par să să fie solide, autorul a ales, cititor citeşte, timpul lasă urme în suflete, experienţa umană este vastă, dar de multe ori neputincioasă.
Terra, doamenlor şI domnilor, este la picioarele dumneavoastră, autorul s-a retras în spatele cuvintelor, a rămas timpul ca un clopot de argint, atârnând undeva în cer. Sunetul de început de lume ne stă în fiintă ca un alt organ. Horea Matei ştie acest lucru, de aceea lucrarea sa nu are enigme, lucrarea sa vine ne atenţioneze : revelaţia este atât de aproape, nu-o vedem din cauza cuvântului … Intodeauna va exista un loc pe Terra pentru fiecare, planeta ne ţine în braţe ca pe neştiutori copii încărunţiţi deja …
Bună dimineaţa, Terra !

Categorii:Uncategorized Etichete:

O CĂLĂTORIE ENIGMATICĂ CU POETUL ION MIRCEA

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

O CĂLĂTORIE MAGICĂ ALĂTURI DE ION MIRCEA

Poetul Ion Mircea trăieşte aproape invizibil în Sibiu. Probabil primeşte scrisori la care nu are timp să răspundă, probabil scrie scrisori în able piramide despre o lume cu doi sori. Din când în când altpoet, Ioan Evu, îmi spune câteva cuvinte despre omnul Ion Micea. Mărturisesc că mă leagă un sentiment magic de Ion Mircea. La început de poezie, pentru mine acest poet a însemnat sprijinul moral în faţa necuoscutului poeziei din noi. Mi-a spus doar câteva fraze, a reţinut aproape din memorie, aşa cum eu nu sunt în stare, câteva poeme ale mele, pe care le bănuiam ca provenind direct din memoria de sticlă a istoriei. Am fost uimit că poetul înţelegea sufletul meu de iubitor de poezie dintr-un unghi absolut. Totul s-a petrecut pe o terasă la Deva, în jurul unui pahar cu apă minerală sau limonadă, simplu, ca într-un ritual ancestral. Am primit ceva lumină din gestul simplu de memorie şI dragoste de cuvânt. Ulterior poetul Ion Micea a luat iniţiativa de a publica mai mulţi iubitori de poezie din judeţul Hunedoara în revista “ Transilvania “, am avut fericirea să fiu printre cei aleşi, am avut norocul să primesc un semn, am avut tăria de a înfrunta apoi, necunoscutul din mine.
La Ion Mircea am fost fascinat de imaginea “ copacului cu 10.000 de imagini “, era semnul rodului pentru un poet, era semnul memoriei vechi topită în memoria mai nouă.
Am aflat că : “ În orice moarte/ bântuie o boare primăvăratică “, am aflat că există şansa înmugurii, a renaşterii. Totodată am aflat că un poet doarme direct pe pământ învelit în ziare, lăsându-se în braţele invizibile ale placentei gravitaţionale a planetei.
Dincolo de stările poeziei, există stările ritalului magic, concetrarea supra Copacului cu 10.000 de imagini- cartea vegetală, de dinainte de inventarea sufletului. Totuşi, dincolo de imaginea Copacului, există alfabetul genetic, prima scriere cu viata direct pe viaţă.
Intors în memorie, pe filonul de aur, poetul trăieşte amintirea a doi sori care luminau pământul, era amintirea unei puteri sporite, pierdute de noi în albe piramide. După această putere sporită tânjeşte poetul, după ceva ce ar putea fi şI nu este, sperând că există în Tibet ceva ce ar putea declanşa minunea.
Căutările poetului se opresc în plină dimineaţă, dimineaţa în care apare vocea, adică semnul divin al dragostei pentru noi, e o apariţie din întuneric, o apariţie a substanţei miraculoase, care schimbă. Probabil că Ion Mircea este asaltat dimineaţa de jertfa zilnică, scrisul cu sufletul pe frunzele copacilor, descoperind că “ moartea este o încarnare a memoriei “. Aşteptarea, bănuiala poetului că există o substanţă miraculoasă, adică materia, aşteptare zadarnică de vreme ce există o infinitate de dimineaţi în univers…
În aşteptarea semnului, poetul visează că poartă pe braţe pe bătrânul rege, cel cu puteri depline pe pământ, smochinitul rege, uitat în memorie, aşa cum “ poartă Dumnezeu proţii în vene “, imagine ieşită din timp, rupând timpul …Dar purtarea regelui pe braţe era coruptă de chiar regele, ca semn al neputinţei omului de a răzbate dincolo de ritual, purtarea strămoşilor pe braţe, poate legănarea pe braţe în faţa dumnezeirii …
Pare că Ion Mircea îşI caută rădăcinile chiar la Teba, într-un Egipt de fotografie, acum aş scrie de fapt un Egipt de internet, ce înconjoară pământul şI fiinţele noastre, în căutarea unei identităţi pierdute prin piramidele sufletului. Descoperirea este descurajantă, faraonii îşI înălţau supuşii pentru a-i duce direct la moarte, pentru ca în moarte să fie alături de neputinţa lor de farani uitaţi de Dumnezeu pe pământ, uitaţi în memoria toporaşilor striviţi de tălpile maimuţelor… Neputinţă a neputinţelor aşa se arată Egiptul, uitat în piramide uitate de lumina soarelui …pentru că lumina este piramida adevărată.
“ Vai vouă, faraoni, furnici înălţate în două picioare, … /” , afirmaţie care relevă adevărul … ŞI totuşi, unde este imaginea adevărată în cele 10.000 de imagini ? – poate că acest copac, cu rădăcini în piramide să descopere cerul cu frunze de retine ….
Volumul de versuri “ Copacul cu 10.000 de imagini “ a apărut la Rditura “ Cartea Românească “ în 1984, a fost o revelaţie, a stabilit un etalon de curaj poetic, un semn pentru poeţi că poezia este un perpetuum mobile, nu are nevoie de energia umană, are propria energie de origine divină, chiar dacă pare o magie, de fapt nu este aşa, poezie este o rugăciune, magia fiind transformată de piramide în rugăciune, poetul o simte, o transmite, iar anul apariţiei nu duce volumul în umbra Cuvântului, din contră, cei care au trăit poezia din plin în anii ` 80 – STIU, nu pot să nu ştie ce preţ avea un vers visat de “ o negresă care doarme şI visează că naşte” …
Oamenii trec, arborii dăinuie, se poate face monastiri din aceşti arbori, din aceşti copaci; sufletul poetului dă putere …
Despte Ion Mircea aştept cuvinte numai de bine, prietenii poeţilor au datoria de a descoperi piramide în cuvinte …
…” deodată s-a făcut ziuă peste tot deşi ziua se lăsase “ …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:Uncategorized Etichete:

VEDERE DIN RETEZAT

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

ParculNationalRetezat05

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE SCRISORILE LUI EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ ” SPIRIT ŞI LOGOS „

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

e. SCRISORILE
Prin însăşi titulatura lor (Scrisoarea + numărul-cifra romană), extrem de impersonală şi de neinclus într-un şir semantizat (deci, neintroducând ideea de devenire, de evoluţie, dinspre ceva mai puţin sctructurat, neîmplinit, spre o eventuală împlinire), Scrisorile sunt feţe ale aceleiaşi forţe spirituale. Se aseamănă cu Vishnu, cel cu cinci (sau zece) înfăţişări-întruchipări (ca variante ale aceleiaşi esenţe divine: se modifică doar funcţionalitatea în lumea aparenţelor).
Din întreaga poezie eminesciană, Scrisorile sunt cele mai mari (mai întinse ca front de acţiune – conştientizare, în Logos, a Spiritului) şi aproape singurele poezii (antume, cel puţin) de confruntare cu fenomenalitatea. Sunt constatări ale paradoxului irealităţii Spiritului, în raport cu haosul, proliferat ca/în lume, ca amprentări active ale Spiritului (devenit, funcţional, cu Logos expresiv).
Problema esenţială nu este a atacului asupra a ceva: constanta definitorie a Scrisorilor este constatarea irelevanţei Spiritului în faţa proliferării propriilor amprentări (Logos) asupra haosului. Problema (morală, subsidiar) a aparentei victorii a Satanei asupra Demiurgului. De fiecare dată, se constată că forţa spirituală nu a realizat activarea nucleului Cain (forţa de autodistrugere a fenomenalităţii) – şi s-a ajuns la o lume care a scăpat de frâul Spiritului şi trebuie readusă în frâul Spiritului:
I. Geniul (“tot ce ai gândit, lumina ce în lume-ai revărsat-o”) este întunecat, înnămolit în “colcăiala” formelor meschine, de-spiritualizate (se produce o inflaţie de gesturi, care neagă Ritualul cosmic şi încearcă să oculteze originea şi existenţa rituală a cosmosului: a lustrui, a aplauda, a fi măgulit, ironică grimasă etc.). Soluţia este replierea spirituală în zona extra-telurică: Luna-Moarte, Ochiul Magic;
II. “…a visa e un pericul (…) de ai iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul” – deci, visătorul-demiurg nu a realizat, prin amprentarea haosului, o lume potrivită lui, ci potrivnică lui, o lume care încearcă să-şi eludeze esenţa, să se autonomineze ca lume, devorându-şi esenţa spirituală, castrând şi uzurpând întemeietorul-Spirit . Soluţia este întreruperea Ritmului Demiurgic (“… ritmul nu m-abate cu ispită.”).
III. “Virtutea ? e-o nerozie; Geniul ? o nefericire”, Soluţia: Focul re-purificator (ţeapa-rază, Vlad Ţepeş-Soarele).
IV. A te iluziona pătimaş, demiurgic, ca Artist-Arhitect-Muzician al cosmosului – “eşti ridicul, înţelege-o” (I-118). soluţia: Nebunia, retragerea în setea liniştii eterne.
V. A visa, a te îmbăta (ek-stasis) în cadrul lumii amprentate (prin Logos – Spirit) şi inflaţia formelor depăşind garanţia amprentelor spirituale ale creaţiei – înseamnă a te opri în starea minte scurtă, haine lungi (în vălurile haosului, neavând nici măcar garanţia amprentării cugetului-minte). Soluţia: Feri în lături – ocoleşte Demonul-Lucifer. Întotdeauna, în lateral vei fi evitat monştrii, vei fi lăsat (pe traiectele frontale ale demiurgiei care avansează) să opereze demonismul: Dalila (Luceafăr). Dar calea monştrilor este calea iniţiatică. Adevăratul înainte-iniţiatic va fi obţinut prin ocultarea-ignorarea sfatului imperativ (Feri în lături!): Te vei iniţia trecând tocmai prin zona-Dalila, frontală.
Adevărul, în fenomenalitatea hiperinflaţionistă, este lucru de prisos. Cosmosul-natură proliferează lupă legile lui autonomizante. Adevărul nu este al fenomenalului, ci al esenţialului. Greşim, atunci când amestecăm, mereu, adevărul, acolo unde nu-i este sorgintea, unde nu e natura sa. Adevărul se dezvoltă cooperativ şi consubstanţial cu Spiritul. Ceea ce rezultă, din confruntarea amprentatoare, sunt forme demonice (pasive, aparent aflate în mişcare paroxistică, paradoxală) şi opuse formelor demiurgice, care par a fi neclintite, dar ascunzând adevărata mişcare, cea de expresie solară, ocrotind şi dinamizând sorii şi zorii (vezi Memento mori, Muntele Solar, de unde “iese zori în coruri dalbe” – I-265).

Categorii:Uncategorized Etichete:

PSALMUL 23 DUPĂ EUGEN DORCESCU – PSALMUL DE DUMINICA

17 octombrie 2009 Lasă un comentariu

23
1. Acum, că Domnul e păstorul meu,
Oare de ce voi duce lipsă eu ?
2. Odihnă-mi dă, păşunile sunt verzi,
Cu ape liniştite şi livezi.
3. Îmi întremează sufletul. De rău
M-absolvă, căci ador Numele Său.
4. O, Doamne, chiar când calc a morţii vale,
N-am teamă, că-s sub paza mâinii Tale.
Pasul mi-l laşi să treacă şi să meargă,
Strunindu-mi-l cu înţeleapta-Ţi vargă.
5. Atunci când toţi vrăjmaşii sunt de faţă,
O masă-mi pui Tu, dis-de-dimineaţă.
Capul mi-l ungi cu mir din cel mai fin,
Paharu-mi se revarsă de prea plin.
6. Aceste negrăite bucurii
Întreaga viaţă mă vor însoţi.
Voi locui în casa Domnului
La nesfârşit, prin îndurarea Lui.

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: