Prima pagină > Uncategorized > FLORI DE CIRES CU LUCIAN HETCO

FLORI DE CIRES CU LUCIAN HETCO


Lucian Hetco are dorul după lucrurile liniştite şi curate, caută o faţa de om, sau faţa iubitei pentru a regăsi ceva ce s-a pierdut demult şi ceva frumos ce s-a mai întâmplat..
Ducând o viata de calator prin poezie şi prin Europa, purtând în suflet o ţară cu nume straniu în lumea civilizata, rămâne fidel modelului firesc de viaţă în care lumea chiar ar putea trăi cu bucurie.
Poezia sa este una în care simţi ceva din liniştea lacurilor de munte în care cerul caută esenţa timpului şi a iubirii, marcat de amurgul roşu, de flori de cireş, sau de atingerea picăturii pe ţigla fierbinte, ca într-o îmbrăţişare cosmica.
Foarte atent la gesturile simple dar concrete şi penetrante, Lucian Hetco caută eternitatea şi pare ca o găseşte mai ales când se lasă purtat de sentimentul dragostei şi a liniştii eliberatoare. O dragoste deschisa în creaţia lui Dumnezeu, o dragoste pentru simplitatea care mişcă inima şi muntele în lumina zilei.
În căutarea esenţelor, brusc descoperă ” realitatea mea ” , o realitate în care e ceva misterios şi divin. Lucian Hetco o tratează obiectiv, până la limita în care cuvântul devine poem, iar poemul lină şoaptă de seară. Aventura de a plonja în sine e una care deschide lecţia primelor începuturi, atinse de puritatea gestului primar pierdut în călătoria spre perfecţiune.
Atent la ţinutul prin care trece, poetul descoperă sensul mişcării şi sensul propriei fiinţe şi din punctul de vedere al fiinţei, sensul în care merge lumea e altul, e risipă de energie, oboseala care marchează spiritul. ( În poemul Plăpând )
Ceea ce da putere e starea, poziţia fiinţei, tăria ei de piatra de hotar, o piatra având temelia, şi concluzia care vine spre cititor: Lucian Hetco se simte piatra de hotar a gândului românesc într-o altă ţară, o extindere a limitelor noastre până departe, în continentul mişcător al veacului. ( în poemul Piatra de hotar )
Delicat şi sensibil, poetul e un scrib al stărilor, înregistrează cu trupul, cu fiinţa ecoul din lume reflectat în carnea sa, un receptor al glasului divers şi nevăzut care mereu spune lucruri necesare: oboseala, trecerea prin tunel, gustul depărtării, ascunderea după draperiile universului, liniştea şi starea unui loc virtual, dar real în schimbul prezentei ca spaţiu, secretul devenirii fiinţei care stă ascunsă de la facerea lumii în sinele nostru.
Caligrafia stărilor e una discreta dar profunda. Renunţând la metafora stridenta, poetul prefera şi caută aceasta scriere cu fiinţa în mersul ei spre altceva mult mai înalt. Fraza curge firesc şi aduna în ea istoria personala a omului în mişcarea sa spre cetatea albastră care îl aşteaptă.
” La început era Cuvântul / bunătatea şi dulceaţa / muzica şi mlădierea, / sunetul purtat / Sensibila simplitate / Îşi caută puterea /. ”
Se simte la poet acest mers dinspre cele divine în căutarea puterii de a fii, dar nu oricum, ci prin puritate şi relaţia corecta cu sine şi cu lumea, o relaţie necesara dintre părţile care se caută ca făcând parte din acelaşi Cuvânt. Accentul pus pe misiunea omului în societatea actuală, marcata de ruină, dă lumină frazei, mai ales ca în spatele versului este iubirea.
Lucian Hetco asculta cântecul profund venit din eternitate şi îşi organizează eul sub imperiul unei melodii pe care o receptează discret, parca într-o ceremonie religioasa, e starea de căutare a prezentei divine care sa dea sens, poetul are o ureche muzicală capabilă să prindă undele profunde ale universului, venind de departe. Apoi urmează tăcerea care, paradoxal, pune în mişcare, tăcerea care da impulsul spre clipele furate. E o taina aici care se releva la modul personal, dar care face legătura cu cealaltă fiinţa din departele ce va sa vina. ( În poemul Cântecul )
Poetul surprinde şi trăieşte esenţa iubirii în poemul ” Noi doi „, o căutare a matematicii divine, când tragi linie, observi acest număr care devine unul, un număr al esenţei, un vis cu doua trupuri, contopirea pare una a necesarului structural, până la sfinţire, sub eterna întrebare care desparte şi leagă în acelaşi timp doua fiinţe.
” Eram doar noi / doua trupuri / doua păreri, / o singura iubire. / Şi mai erau şi tăcerile dintre noi / sparte / dintotdeauna / de cristalul cald / al fiecărui cuvânt de dragoste / abia şoptit / O singura iubire am fost, nu-i aşa, ? / O singura tăcere, un vis cu doua / Trupuri. /
În dragoste bărbatul se simte de cealaltă parte a timpului, deja pare ca a trecut hotarul, a depăşit limitele corpului şi a minţii aşa cum au fost date omului care vibrează în prezenta femeii, o vibraţie adânca, a cântecului de început. ( În poemul Clepsidra )
Mişcarea bărbatului în anotimpul iubirii e una care marchează, un sigiliu special, iar ruperea de starea aceasta a miracolelor, descoperă adevărul, de la dragoste la cunoaştere, e calea ce deschide clipa. ( În poemul Adio )
Un obiect simplu aparent, oglinda, are importanta, face parte din peisaj, devine vie, captând fiinţele în plina iubire, fiinţe care se pierd în eternitate, ce dăinuie, femeia şi bărbatul caligrafiaţi în argintul veşniciei.
În poemul Nesfârşit Lucian Hetco surprinde esenţa existentei, un mers al omului în doua lumi simultan, unul parcă mai corect, celălalt trecător, într-o călătorie prin peisajul zilei, una care scapă realităţii, până la mister, în aşa fel încât nu se ştie câte fiinţe suntem, proiectate una în alta, fiinţa de astăzi, cu cea de ieri, cu cea de mâine, un om în mişcarea spre desăvârşire.
” Rămâi cu bine, Trecătorule, / ce îţi numeri paşii cu deznădejde / rămâi cu bine, Trecătorule / ce îţi numeri paşii în paşi. / Adu-ti aminte de caldarâmul pe care călcam împreuna, / în sir indian, tu pe urmele mele / eu pe urmele tale. / Nu ştia nimeni / câţi am fost / şi câţi vom mai fi, de ce am fost / şi de ce am fi. / ”

Dincolo de poeme Lucian Hetco căuta lucrurile simple, esenţiale şi profunde, cele care dau lumina gândului, o vorba buna, cinstea, omenia, prietenia, poemele frumoase, un eseu la subiect, scris corect şi adevărat într-o lume mişcata, căldura familiei şi, deşi nu o mărturiseşte, amintirea femeilor frumoase care i-au marcat tinereţea.
Tânjeşte după loialitatea între prieteni, ca semn ca lucrurile se pot leagă în timp şi prin cuvânt.
Deşi trăind în Germania, într-o zona a rigorii, sufletul i-a rămas legat de Oradea, acolo unde s-au creat primele visuri ca om, eseist, poet, matematician şi iubitor de fotbal, cântând la doua instrumente în căutarea melodiei de început de lume care sa -i aducă pacea în suflet, redactor de revista electronica cu trend internaţional, atent la cei care aud muzica lumii şi intra în economia exacta a veşniciei, Lucian Hetco susţine revista AGERO, din pasiune, pasiune de a fii într-o Europa în care termenul întră sub exclamaţia lui Hamlet.
A fi sau a nu fi la modul real, dar sub marile întrebări ce unele nu s-au spus niciodată.
Dar ceea ce pare important pentru poet este faptul ca din departele aproape îi tratează pe poeţi, pe cei care iubesc spiritul înalt, cultura şi poemele şi istoria unui anotimp pierdut undeva între primăvara şi toamna, un anotimp al celor aleşi de Cuvânt, îi tratează ca prieteni pur şi simplu, prin puterea de a înţelege glasul …

Deşi ceilalţi nu aud acel glasul, totuşi Hetco aude ecoul lui …

Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: