Arhiva

Archive for 5 mai 2009

IN PIAŢA CENTRALĂ


Poate cel mai profund volum de versuri scris în ultima perioadă în limba română este volumul „ ÎN PIAŢA CENTRALĂ „ semnat de artistul Eugen Dorcescu, volum publicat de Editura „ Marineasa „ – Timişoara, 2007.
Volumul are în el taina omului în căutarea omului modelat de Dumnezeu în fiinţa sa, o prezenţă intensă, până la marginea de foc a versului.
Eugen Dorcescu este cunoscut în Poiana literaturii române adevărate, dar poemele care au fost incluse în volum au ceva care va scăpa întotdeauna criticii oficiale, dacă există cu adevărat aşa ceva, dar există una care se vrea astfel, una autentificată de mecanicul trenului regal al Uniunii Scriitorilor …
Volumul are mai multe părţi: Prolog / Omul din oglindă (1 – 27) / Sub cerul Pustiei (1 – 27) / În Piaţa Centrală (1- 27 ) / Epilog, / adică o structură exactă care trădează rigoarea, rânduiala în cele spirituale, care nu scapă matematicii divine …
Cartea are o armătură vădit creştină, valorile eterne ale lui Dumnezeu au marcat scrisul, viaţa şi forma poemului în care a fost cuprins şi autorul, cu toate cele trecătoare prin singurătatea scribului, a eremitului copleşit de har …
Eugen Dorcescu a avut curajul de a pune pe versuri într-o stare de graţie multe din cărţile Bibliei, ca o un fel de zeciuială dată lui Dumnezeu, prin vers, iar această operă fundamentală a presupus efortul de a se identifica cu textul sacru, o stare aparte, unică în viaţa unui creator, când cuvântul divin copleşeşte fiinţa …
Din această experienţă fundamentală, de copil care învaţă la şcoala lui Dumnezeu lucrurile importante ale lumii, Eugen Dorcescu se întoarce cu faţa spre poem şi scrie, lăsându-se scris, dar sub frica rigorii care vine din înţelepciune …
Volumul e unul care marchează cititorul cunoscător al Scripturii pentru că versul are ceva din albastrul şi auriul psalmului adus la zi, sub puterea de a preface toate lucrurile luminoase …
De data aceasta poetul ia în serios puterea ce i s-a dat de a înţelege profeţia şi profeţii, capacitatea de a vedea dincolo de realitate, când ochii minţii se deschid şi se pot vedea lucruri care nu s-ar putea spune altfel …
Prologul pregăteşte cititorul, după cum scriitorul a fost pregătit: un om şi o cruce, sensul sensurilor, spatele care poate duce eternitatea, dacă acceptă harul: „ Atunci, mă ridic, / si Domnul, zâmbindu-mi, / mă duce / pe drumul ştiut, / în calvarul ştiut: / un om si o cruce. / „ Cuvintele sunt simple în aparenţă, aproape fruste, dar dincolo de ele se desfăşoară taina care mişcă lumea …acceptarea, punerea la dispoziţie, ca un profet dornic de miracole …
Este interesant de urmărit firul spiritual al volumului, cursul povestirii de cuvinte din cuvinte, logosul care străbate zicerea acestui poet, curs care învăluie, aduce revelaţie, linişte în minte şi în memoria noastră de cenuşă de fiecare zi. Este aici o lecţie de acceptare a fiinţei create de Dumnezeu în chiar fiinţa omului. Din această perspectivă Eugen Dorcescu surprinde căderea omului din cauza păcatului de început, dar şi a păcatelor personale ale individului, care nu au fost preluate de la urmaşi, ci le-a dobândit prin modul de vieţuire: „ Apoi, am plecat, mai / departe, / spre locul de unde-mi / trimisese primul / semn fără greş – mă luase în seamă – / iconomul de trupuri, / implacabila / moarte. / „
Dar în creaţie există stabilitate, prezenţa divină este punctul de sprijin, muntele pe care fiecare trebuie să-l urce cu răbdare : „ Doamne, / tălpile munţilor / sunt tălpile Tale. / “
Stabilitatea spirituală aduce stabilitatea fiinţei, pentru că Dumnezeu a privit la om ca la creaţia cea mai relevantă din univers : “ Nucul bătrân / din adâncul/ grădinii, / îmbrăcat în / mireasmă de / fân / si-n hlamida / luminii / … “
Prezenţa aceea copleşitoare este redată prin prezenţa Poienii, a Raiului existent în geografia divină şi prezent într-un mod subtil în viaţa omului.
“ Totul e / cât se poate de limpede, / si totu-i mister, / îmi spun, / în timp ce înot, / în ochiul imens al / câmpiei, / întors către cer. / “
Poiana este locul unde viaţa pătrunde fiinţa, iar poemul capătă el însuşi semnul prolific al rodului, unul fundamental rupt din actul şi procedurile creaţiei în sine ca act divin unic: „ Îşi separă însoritele / coapse, / ce vibrează, / prelung, îndelung, / precum nişte sinapse, / spre-a primi, în / lăcaşul grăuntelui / – al ovulului cosmic – , / râul, plin de raze si / nori, / râul – lichidul spermatic / al Muntelui /. „
Metafora pare curajoasă, dar este mai curând exactă prin modul în care sugerează puterea divină în acţiune şi prezenţă.
Elementele poemului sunt naturale, fac parte din modul de încarnare a ideii în vers, sunt necesare pentru că leagă omul de restul creaţiei în mod direct, fără intermediul făcutului, a cetăţii zidite de mâni omeneşti, trecătoare ….E fulgerul care leagă viaţa de viaţă sub radiaţia cuvântului …
Secretul este ieşirea, exodul cel mare care schimbă fiinţa: „ Exodul, desigur, / va fi / de la eul trupesc, înspre / marele Sine. /
Partea a doua „ SUB CERUL PUSTIEI „ redă retragerea omului din artificial, din kich –ul cel de toate zilele, retragere sub puterea divină, acolo unde este locul cel mai important, singurătate care marchează cu eternitate, unde se văd urmele Celui Prea Înalt pe fânul uscat care dăinuie prin vreme, este nemuritor prin prezenţa însăşi a Creatorului. Apare personajul important: eremitul, cel care de bună voie alege această viaţă, pustia nu este propriu –zis lipsa creaţiei, ci este lipsă de obiecte pentru a simţi prezenţa divină, e voinţa de lepădare de văzut pentru călătoria prin credinţă, adică lumina ca substanţă a eternităţii : „ Stele si constelaţii nu sunt / decât schelete de sfinţi, risipite / în lutul văzduhului. / „
Ceea ce vede eremitul este chiar esenţa existenţei cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte poţi vedea un mic paradis înainte de stingere, de moarte …. În singurătate revelaţie este dusă până la ultima consecinţă : „ Moartea doar mediază / între carne si / duh. / “
Ultima secţiune a volumului, care şi dă titlul întregii cărţi „ ÎN PIAŢA CENTRALĂ „ ne introduce în lume de jos, a celor care trăiesc în carne, în pământul de carne cum ar zice Nichita Stănescu, a visului banal vegheat de conştiinţă, de raţiune, într-un univers plat, bidimensional …. „Oamenii – eternităţi / confuze, singurătăţi / disperate /”, acolo unde este nevoie de spaţiu pentru propria moarte. Starea din acest nivel este una a degradării umane: „ În gang, / un beţiv, / degenerat, decrepit, / duce sticla cu votcă / la gură, / Dezvelind / între dinţii de sus, / halucinant si subit, / o neagră si / crenelată spărtură. / “
Aici este locul: în gang, doar la intrarea în marea creaţie ce i-a fost destinată omului, într-o zonă de trecere de la humă la lumină, un loc în departele departe, în prezenţa demonilor care vin mai ales spre seară, apoi ploaia care cade, pătrunde până la gând, o fiinţă fără apărare în faţa restului de creaţie, o ploaie în care nu există înviere. Fumul care încearcă să lege lumea de sus cu lumea de jos: „ Fumul / si de duh, si de / trup se desparte. / Fumu-i substanţa si / scrumul / amintirilor moarte / „ , iar infernul este repetată cădere în trup, ca cel ce desparte lumile între ele.
Volumul sfârşeşte trist cu un epilog din care răzbate mesajul unei lumi idolatre din care lipseşte Dumnezeu, zei deghizaţi în forme proaspete, noi, dar care nu pot acoperi lipsa de din Dumnezeu a lumii, zeii vechi, inutili, fac lumea tot mai tristă, o palidă absenţă.
Deşi tablou este unul aparent fără viaţă, pătruns de culori închise şi fără ieşire, este aici o luciditate dusă la extrem, luciditatea celui care ştie ce înseamnă o relaţie corectă şi necesară cu Dumnezeu, în prezenţa Sa, pentru că astfel lumea se schimbă brusc, Poiana e aici …
În acest volum Eugen Dorcescu depăşeşte limita literaturii române actuale, deschizând o lume interesantă, poate unică, prin revelaţie.
Poate doar Paul Aretzu în poezia sa, ori Eugen Evu în volumele scrise în ultima vreme ating profunzimea spiritului românesc cutremurat de valorile creştine …
Cu certitudine volumul este unul al adevăratei literaturi, o literatură ruptă din psalmul Scripturii, din scrierile de înţelepciune vechi, continuând o tradiţie schimbătoare prin curajul de a accepta limitarea umană fără de Dumnezeu …
În prefaţa cărţii Virgil Nemoianu scrie : „ Cu riscul repetiţiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaţi si mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre si Carpaţi “
Noi doar mai subliniem această zicere : „ Eremitul stătea întins, si acum, / ca în fiece noapte, / pe patul de tortură / al visului. / Sângele i se prelingea, şerpuind,/ se aduna dedesubt, / într-un lac / de-ntuneric. Când s-a trezit, / l-a împins / pe cel mort, / l-a rostogolit, / de pe stâncă, / l-a zvârlit / în nămolul mormântului. / “
În literatura română sunt puţini critici care cunosc, care sunt dispuşi să înţeleagă taina unui astfel de volum şi apoi să scrie despre starea aceasta de înţelepciune venind din Rai …
Dincolo de versuri există un metalimbaj care permite declanşarea revelaţiei, o stare mult pre profundă pentru cei ce nu sunt disponibili …
De fapt, aşa începe povestea românilor: pe o gură de Rai …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: