Arhiva

Archive for 24 mai 2009

TAINA CĂLĂTORIEI


Chemarea la călătorie este pentru om una dintre chemările esenţiale. La început omul era în căutarea unei cetăţi, pentru că cetetea era şi una de apărare împotriva vrăjmaşilor. Pe urmă omul a învăţat să călătorească în căutarea unei cetăţi cereşti, plină de lumină, acolo unde, poate, curge râul acela plin de viaţă şi dădător de viaţă.
Nina Ceranu în cartea sa „ CEEA CE LUĂM CU NOI „- cartea apărută la Editura „ Eubeea „, Timişoara, 2005 transmite bucuria călătoriei, a ieşirii din pământul românesc în locuri din alte zări, ducând în inimă cuvântul românesc şi ideea ieşirii din cenzura zilei.
Dorul după călătorii al românului a fost unul adânc şi profund, limitaţi la locul nostru cel de toate zilele, înainte de 1989 priveam doar cu sufletul spre altceva, era un fel de evadare şi un fel de protest împotriva lanţurilor nevăzute, poate şi o recompensă, pentru că atunci sentimentul era unul copleşitor, insuportabil, cine putea să ţină spiritul uman legat doar de o ideea străină, când omului i s-a încredinţat întreg pământul ?
Povestirile acestea scurte, dar pline de o bucurie de neoprit ale Ninei Ceranu, sunt scurte mesaje ale românilor către români venite din Germania, Moldova, Cipru şi poate numărul acesta de trei puncte cardinale este important în mişcarea spiritului înspre marginile pământului.
Scriitoarea povesteşte detaşat, simplu şi adânc călătoriile, de fapt o singură călătorie în căutarea libertăţii spiritului. În Germania sau oriunde descoperă românii pur şi simplu, dar şi semnificaţia profundă a locurilor prin semnele locale menite să-l marcheze pe românul căutător de patrie în alte patrii. Nina Ceranu descrie gesturile simple ale călătoriei şi întâmplările care se produc între oameni în orice călătorie, realaţiile acelea poate repede uitate, dar care totuşi marchează fiinţele noastre efemere, orice ieşire are sensul ei.
În Germania descoperă lucrurile mari de care românii au citit, au auzit şi s-au bucurat, şi disponibilitatea pentru a învăţa. Fundaţia Beethoven are 60 de asociaţii sau fundaţii din întreaga lume care suţin memoria mareului compozitor, pentru că păstrarea intactă a imaginii unei idei înseamnă mari sume de bani, efort, răbdare, dorinţă de a conserva spiritul acela de evadare din obişnuit în eternitate cu manuscrise, cu fotografii, cu pianul, cu viori, cu atâte lucruri care mai păstrează farmecul discret şi neînţeles al geniului şi care toate aşteptă reîntoarcerea compozitorului.
Sau poate amintirea bătrânului Rin care leagă lumile, pe malul căruia stă Lorelei încremenită în stâncă şi pe stâncă, păzind dragostea plecată şi speranţa care poate lega oamenii aşa cum se leagă imperiile prin vreme, fecioara frumoasă care îşi piaptănă părul de aur şi cântă lumii la margine de râu, o melodie minunată, până când marinarul uimit este înghiţit de valurile flămânde, vrăjit de cântecul acela pe care îl cântă Lorelay, totul o poveste tristă, străveche care te cuprinde în aerul răcoros lângă muntele care se face de lumină precum în gândurile lui Heirinch Heine, poetul celebru şi atins de dragoste …
Mai reţine Nina Ceranu statuia cărbunăresei din cetatea medievală care trăia din vânzarea cărbunelui şi reţinea doar cât să trăiască, restul dăruia celor în nevoie, edilii din Linz au înţeles că exemplul ei este unul care merită păstrat intact, este imaginea femeii care duce cu spatele cărbunele pe vreme bună sau pe ploaie pentru a-i ajuta pe alţii, un efort care ar trebui să marcheze Europa.
„ Mintea mea ţese o poveste tragică: „ Străinul şi întrăinarea „. Eroii mei sunt nişte inşi „ ţepuiţi „ sub diferite forme, din patroni hrăpăreţi – peste tot la fel – care încearcă să obţină profit maxim cu minim de cheltuieli …” Este poveste zilnică a celor care speră că altundeva vor trăi mai bine, mai altfel, că vor descoperi o altă lume, care, iată, are aceleaşi tipare …
Deoadată sufletul obosit al călătorului descoperă o biserică şi caută odihna eternităţii, chiar dacă biserica este altfel, Dumnezeu este acelaşi, formele par a nu mai conta, călătorul iese de acolo senin, pacea este semnul că Dumnezeu lucrează …
Edavadea la Chişinău a Ninei Ceranu este una a paradoxurilor, în căutarea României acolo este totuşi altceva, inscripţii bilingve, rusă şi română, oameni care vorbesc la fel, par a se înţelege în ambele, doar dorul după timbru plăcut, orginal, al românilor mai atinge pe oameni, e un dor care învăluie, un dor de CASĂ …
În Chişinău se descoperă piaţa de legume, aproape ireală, bogată şi diversă, e semnul unei prospeţimi neaşteptate pentru ochiul românului, o apropiere de natură aproape violentă pentru cel care trăieşte la oraş, între betoane şi autovehicule …Întâlnirea cu scriitori din Moldova pare a fi emoţionantă, ei sunt mai aproape de sufletul uman, de tot ceea ce respiră în stil românesc şi care bate în ritmul secret al iubirii de limba română, poate diferit de modul de organizare a culturii în cetate, mai altfel, mai de departe …
Ochiul a văzut în Moldova ceea ce inima dorea de multă vreme …
Dar călătoriile Ninei Ceranu capătă o altă dimensiune în Cipru, un fel de miraj, simboluri vechi ale creştinismului sub influenţă greacă, o izbucnire de lumină şi viaţă şi mituri vechi care au rămas intacte, ca muntele care naşte o mănăstire, icoane vechi care cheamă minunea, sate simple şi inimi care vibrează, iar călătorul nu înţelege conflictele interetnice, războaiele nejustificate de nimic decât de orgolii, mândrie şi, la cealată parte a istoriei, îndemnul ca marele om să-şi urmeze drumul:
„ Soarta hotărâtă de Domnul trebuie s-o urmezi / Mare om. Lasă spritul de sus să-şi fie ghid / şi în tine însuţi trezit să fii / Pentru ca drmul spre stele să fie liniştit …”
„ De pe acoperişul castrului medieval, mare se vede în tot albastrul ei. Spărturi în zidul puternic – lăcaşuri pentru tunurile ce-au vegheat meterezele cetăţii. Un tun e încă îndreptat, cu gura lui de foc stins, spre fantomele corăbiilor din zare .” Imaginea unei ţări la margine de Europa, dar cu spiritul european planând ca păsările peste păântul flămând de istorii nespuse …
În călătorii reale şi tainice în acelaşi timp, scriitoarea nu a a fost singură, au însoţit-o români, prietene, durerea de nu fi mai aproape de lumea ca lume şi o încercare timidă de iniţiere în tainele călătoriei …nostalgii neexplicabile, venind din direcţii surpinzătoare, amintiri despre lucruri care s-au mai peterecut, un miros proaspăt de început de lume, totuşi …

Categorii:Uncategorized

DREPTUL LA CULPA


Într-o lume care îşi căută ieşirea spre larg, fardată cu păcate, Lucian Hetco are curajul şi tăria de căuta singurul drept posibil, dreptul la culpă, îşi asumă limitele date sieşi în volumul cu acelaşi titlu: „ DREPTUL LA CULPĂ „ – Agero, 2004.
Fuga de realitate şi de eroare, dorinţa după o altă imagine într-o lume mai mult sau mai puţin mişcată, par a fi tendinţele în moda existenţială a vremurilor din urmă. Brusc, omul european, ieşit din umbra războiului mondial, uită că e făcut din ţărână, fragil şi transparent. Poetul, însă, îşi şopteşte demn dreptul său la vină, o vină tot mai accentuată în lume, vina colectivă proiectează vina individuală. Dreptul la culpă e dreptul la speranţă, la spovedanie şi la curăţie, pentru o altă lume, poate mai bună.
Căci, iată, cel care mărturiseşte este iertat, iar vina cea mai mare este cea nemărturisită …
Lucian Hetco e în căutarea unei ţări, e la mijlocul podului, după cum mărturiseşte într-un poem, cu timpul curgând spre alte zări, prin el şi prin toate. Din această perspectivă a căutărilor, poetul vede finalul, e o viziune spirituală provocată de energia care îi marchează fiinţa, o viziune a unui om, neînsemnat în aparenţă, ca toţi oameni, dar care poate, la un moment dat, să lase semne în anotimpul european al civilizaţiei.
Iată modul în care Lucian Hetco se vede spiritual: „ Un nimic răzleţit / Existând între / Imposibil, / Fantastic, / Şi Minte./ „
Dar puterea de a atinge destinul pur de om între două lumi nu-i este străin:
„ Şi fără a înceta de a fi om, / cu bucurie / mă las capturat de logică, / cu exigenţa unui spirit dornic de noi orizonturi, / ce se pot întrezări. / „

Hetco este conştient de realitatea lumii văzute şi nevăzute, călătoria sa dincolo de pod, e una spre o ţară înaltă, cu dimensiuni spirituale eterne, infinite, de unde orice poate deveni posibil, poetul depăşind limitele înguste ale lumilor posibile pe pământ, cu un efort delicat şi pătrunzător.
„ … că lumea asta nu-i făcută / doar din vizibil, / ci cu atât mai mult / din nevăzute, / din cele fără de trup. / … „ … curajul acesta de a vede dincolo de cortină este curajul unui cuceritor, chiar dacă în căutările sale se simte uneori înfrânt, sau fără putere, dar e o aparenţă, pentru că dincolo de toate el face parte din soiul celor deosebiţi, din cei care, într-un fel au fost aleşi, prin dragostea lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent în vers, ca o umbră a cuvintelor care ard deasupra zilei …

Deosebiţi – „ Toţi ne voim unicate, / în baza repertoriului nostru de / ciudăţenii, / şi banalităţi / ridicate la rangul de calitate. // Şi cum nu ne mulţumim să vieţuim / fără să facem gălăgie în jurul nostru, / subliniindu-ne micimea în vorbe mari, / mă-ntreb: / cine ne împiedică / să ne depăşim / slăbiciunile? / De ce avem prudenţa / să nu ne respectăm / jurămintele? / / Şi nu mai suntem stăpâni Peste superstiţii, / şi compromise. /
Această deosebire a sa, asumată, nu este una frivolă, pe care o depăşeşte, cu toate ispitele vremii, este conştiinţa adevărului săpat la naştere în om.
Pentru autor iubirea este modul de a ieşi din cotidian, motivul de găsi valoarea tandră şi ascunsă din frământările inerente vieţii, calea spre taina istoriei. Dragostea pare a da echilibru celui care a trecut de pod, celui care îndrăzneşte acest echilibru peste ape mari şi care aşteaptă semnul învingătorului, în tăcere şi smerenie, de parcă viaţa e totuşi un ritual prin care putem găsi şi atinge eternul, adevărul : „ Tăceam ca apa / adâncă, / netulburat de picătura de- Apoi. „ Versul indică un poet sensibil, atent, un poet al lucrurilor profunde şi esenţiale, dincolo de logica zilnică a existenţei care ne macină, cu toate că o resimte în fiinţă : „ Mă simt străin în fiinţarea trupească, / închistat în Eul meu segmentat. / „
Cu toate acestea el are curajul să pună întrebări, pentru că punerea întrebării este izbirea porţilor, apoi vine şi răspunsul: „ Să mă mai întemeiez o dată, / pentru a mai putea deveni? / „
Întrebarea este una care ţine de intimitatea adevărului personal, a relaţiei cu divinitatea, singura care poate renaşte fiinţa prin puterea spiritului, dacă aceasta doreşte o altă întemeiere, o altă zidire spirituală.

Dragostea provoacă la o altă şansă, chiar dacă femeia şi bărbatul par la un moment dat rivali, eterni rivali între adevăr şi slăbiciune : „ Necunoscuţi şi singurateci, / ne răfuim cu modernitatea, / Slăbiciunea cu rangul ei de lege / ironic – / ne leagă de concret. / Pătrunşi subtil de omenesc, / ne mai rămâne o şansă: / Să ne iubim din nou. „
Din această stare, Lucian Hetco îşi şopteşte dreptul la culpă, dincolo de sentimentul puternic al dragostei, pe care îl depăşeşte: „ între întâmplare şi conştiinţă, / exercitându-mi activ / dreptul la culpă. / „
De fapt el mărturiseşte: „ In lipsă de drag, / mă las pătruns de cuvinte /…”
Pătrunderea fiinţei de cuvinte pare o stare profundă de rugăciune, deschiderea canalului spre cele de Sus şi relaţia, chiar invizibilă, dar reală, cu cerul prin asumarea umanului ca ecuaţie posibilă între etern şi clipă, între infinit şi nimic: „ Sunt om, / nu datorez nimic nicicui, / mă înţeleg făr-ajutor, / esenţa-mi este fapt, / fiinţa îmi dă zbor. „
În concret, poetul accentuează tensiune dintre extremele cunoaşterii imediate şi a cunoaşterii absolute, dincolo de durere şi iubire, dincolo de pendularea dintre a fi şi a nu fi …
De remarcat smerenia şi delicateţea existenţei, chiar dacă în spatele temei ar putea fi ţipătul ca argument, dar poetul are răbdarea de a nu trăda omenescul din sine, de a ţine sub control impulsul, instinctul destinului propriu: „ Sunt ceea ce sunt, / şi nu spun Nu şi nici Da, / posibilul meu / e rătăcirea în dor. / „

Sub caligrafia versurilor se ascunde o fiinţă puternică spiritual, o experienţă care marchează cititorul prin puterea de a accepta datul, destinul şi planul nevăzut care ne pătrunde şi ne depăşeşte, chiar dacă Lucian Hetco nu foloseşte un limbaj al metaforei explozive şi căutate, ci un limbaj exact, al celui care ştie să spună lucruri profunde în cuvinte delicate, care ating gândul, precum în ştiinţele exacte unde misterul vine din echilibrul realului asumat …
Căutarea absolutului, acceptarea esenţei umane aşa cum a fost dată omului la creaţie, dragostea, gestul simplu şi sensibil, puterea de a trece peste aparenţele de fiecare zi cu banalul inerent, puterea de a traversa podul, urechea sensibilă care aude picătura de Apoi, într-o lume care nu mai are timp să vadă finalul, pentru că dacă e un început, e şi un final …
„Mi-e timpul scurt, / Zăbovit în dorinţa de Etern. „

Categorii:Uncategorized

RUGURI


Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.
Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.
Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …
Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.
Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.
Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.
Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile.
Adrian Botez ştie ce înseamnă sistemul manualelor alternative, îl sperie sistemul ca sistem, îl refuză, dar nu poate face nimic, doar ţipă, îşi asumă responsabilitatea celui care e împotriva curentului ivit de sus, de la centru, specific societăţii româneşti. Dascălul se bate pentru seriozitate şi rigoare în învăţământul românesc, dar pare a fi târziu, jocurile, mai ales cele de interese şi financiare sunt făcute, suferă tinerii …
Deşi trăieşte la Adjud, departe de forfota capitalei, sau de interesul unui mare oraş, Adrian Botez îşi asumă rolul de formator de idee şi de intelectual implicat în fenomenul românesc actual, după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, are curajul să spună nu acolo unde corul intelectualilor de serviciu spune da, cântă da ca o notă reală în solfegiu. Critică sistemul birocratic al Comunităţii, atacă ideea care afectează independenţa naţională, dar în parte are dreptate, politrucul român nu a catadicsit să organizeze un referendum pe tema aderării, ca eveniment important la care poporul să poată avea o opinie referitor la problema aderării la „ Europa” – i-a fost luat acest drept şi din păcate istoria confirmă susţinerile lui Adrian Botez, iată, Irlanda nu votează Actul Comunitar, în iunie 2008, mai sunt oameni care par interesaţi de ceea ce se întâmplă pe continent. Din păcate, românii au rezolvat problema altfel, majoritatea au ales un alt mod de viaţă, altundeva în Europa, părăsind în masă ţara …
După publicarea cărţii chiar şi instanţa supremă dă dreptate autorului în privinţa prezenţei icoanelor în şcolile din România, aspect care nu este tratat ca discriminare, prezenţă care a pus pe jar intelectualitatea din România, bună bucată de vreme …
Marile idei abordate de autor în carte sunt văzute nu numai prin ochiul scriitorului, al dascălului, al intelectualului, a cărturarului, sunt văzute şi prin ochiul creştinului, Adrian Botez abordează lumea din unghiul de vedere al valorilor creştine, valori abandonate de … Europa, parţial, care vede lucrurile prin ochiul drepturilor omului …din păcate a omului rupt de Dumnezeu …
Aici Adrian Botez se plasează pe poziţia ortodoxismului fundamentalist, duce scrierea până la marginea frazei, până la vibraţia ideii sub focul tradiţiei, cartea e şi o carte doctrinară, bazată pe o viziune specifică mişcărilor sociale între cele două războaie mondiale care au dat foc continentului … De fapt, refuză compromisul, apelând la Neamul Metafizic, într-un spaţiu sacralizat, prin jertfa individului şi prin sângele lui de individ-cărămidă într-un neam cu mult mai mare …În carte autorul face trimitere la biserica de spirit, nu de ziduri, conştient că e ceva cu mult mai adânc dincolo de ritualuri şi eveniment …
Surprinde totuşi intransigenţa sa faţă de ceilalţi creştini, din alte dominaţiuni, sau faţă de evrei, cu toate că, în Evanghelie, Apostolul Pavel explică relaţia evreilor cu neamurile ( Romani cap. 9 ) sau relaţia dintre creştini ( Români, cap. 14 ), când se referă la îngăduinţa creştină. Cred că asupra acestor aspecte autorul ar trebui să reflecteze mai atent, creştinismul are, spre deosebire de alte doctrine, ieşirea prin cer …Până la problema naţiunii, e problema individului, cuvântul lui Dumnezeu în inima şi în mintea creştinului, ca esenţă a noului legământ, individ sfinţit prin adevărul divin, apoi e familia curată, apoi naţiunea, ori o naţiune fără indivizi care au o viziune clară asupra adevărului lui Dumnezeu, e greu de abordat. A se vedea aici şi soluţia decretată de Dumnezeu, când l-a trimis pe Iisus în lume ca al doilea Adam şi experienţele naţiunii Israel care, parte la refuzat pe Iisus, pentru a deschide poarta pentru neamuri, experienţe din care avem de învăţat, acesta fiind, de fapt, rostul celor scrise în Biblie. Mai mult, evreii au o poziţie importantă în istoria umanităţii prin alegere şi prin faptul că Dumnezeu le-a încredinţat cuvintele Sale ( Romani 3: 2; 11: 28 ).
Iar apostolul Pavel afirmă, adresându-se creştinului atins de har: „ Nu te îngâmfa, dar, ci teme- te”. Apoi deschiderea spre un alt popor ales de Dumnezeu, nu creat doctrinar …
Trecând peste unele aspecte doctrinare ale cărţii, care oricum vor rămâne ca bază de discuţie în lumea teologilor şi a intelectualilor permanent, cartea e una care prin titlul frust dezvăluie tema: mai există speranţa pentru România, e rugul aprins, sunt ruguri aprinse în ţară, idee esenţială pentru creştin, ca stabilitate a deschiderii spre Dumnezeu, ca rezistenţă. Apoi ideea asediului, ca balans al Imperiilor peste neam, dar poate ar fi de reflectat şi asupra faptului că adevăratul asediu este cel al păcatului care a pus stăpânire pe individ, un individ marcat de dreptul său de om, dar rupt de cer, până la urmă drepturi instabile, mai mult de natură economică, decât de natură spirituală, pentru că rupt de modelul Iisus, individul devine rob al păcatului său …
Scrisul lui Adrian Botez e unul frontal, ideea ţi se aruncă în faţă, leoaică tânără : dispreţul zeilor, masonii aleg patriarhul, ecumenism new – age , creştinii musulmani, dezintegrarea cultural – spirituală, capitalism – proprietate – crimă, ţigănirea de bună voie, mercenar NATO, anii trădării, barbaria cea bună, reper moral – social stabil, comunismul liberal, etc …
Adrian Botez începe scrierea sa tumultoasă printr-un argument unic:
„ Am intitulat această carte RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător …”
Argumentul a un fel de cheie pentru eseurile scrise, o cheie a speranţei în stil propriu metafizic şi atins de patriotism jertfitor – cel ce se apropie de lumină, trebuie să accepte că aripile îi vor fi arse.
Activitatea publicistică e bogată la autor, a scris şi scrie proză, poezie, critică / hermeneutică, implicat în proiecte culturale, tradus şi comentat în cultura română, editor de reviste şi colaborator la reviste importante din ţară şi nu numai, premiat şi probabil hulit, în buna tradiţie românească …
Pe ultima copertă a cărţii e prezentat autorul, descoperi un om, o idee luminătoare, teme care au atins fiinţa sa în această existenţă imperfectă pe un pământ numit România … Şi parcă ne spune : „ Nu mai ridicaţi din umeri!” – pentru a folosi cuvintele sale, preluate din titlul unui volum de poezie …

Categorii:Uncategorized

SINTONIILE


Victor Sterom are fericirea de a duce o lucrare până la sfârşit, are fericirea de a trăi această lucrare şi a vibra la motivele vieţii sale în fiecare clipă, interiorizat şi expansiv în vers. Prin volumul „ SINTONIILE „ apărut la „ Karta – Graphic , Ploieşti – 2007 „ autorul ne arată necesitatea acordării vibraţiei proprii cu vibraţia lucrurilor care ni s-au dat, cu vibraţia clipelor pe care le primim, cu vibraţia curată a împlinirilor care ni s-au proiectat pe albul zăpezii. După o viaţă trăită în umbra cuvintelor, mângâiat de lumina unui poem curat, autorul pare împăcat cu sine, într-o luptă care o duce fiecare poet în ţara cuvintelor nerostite, imposibil de rostit.
Volumul a apărut cu ajutorul lui Ioan Vintilă Fintiş, poet şi prieten cu Victor Sterom.
Autorul a publicat până la acest volum 34 de cărţi, aproape o bibliotecă, menită să dea culoare unei vieţi care a vibrat continuu în lumea aceasta.
Cartea este de fapt o simfonie, o cântarea blândă a omului la maturitate, acel om care a căutat şi în final a descoperit că răspunsul era în sine, pus acolo de vibraţia universală a cuvântului spus şi nespus, a cuvântului venit la timp şi la netimp.
Simfonia se deschide cu UVERTURILE, anticipând marea cântarea senină şi profundă ce urmează.
Uverturile prefigurează sensul simfoniei, „ ochiul meu desenează un nor / în care aş vrea să mă scund „ sub „ imaginea fântânii cu roată „ .
E dorinţa de a locui un alt timp ce i-a fost pregătit într-un fel prin trăirea timpului ce s-a topit. „ … o singură flacără / deşteaptă din somn clopotul „
Deşi poetul mărturiseşte că poate visa o prezenţă în ceruri, de fapt e propria fiinţă proiectată în viitor, un viitor al altor dimensiuni, pe care le vrea eliberatoare.
În urmă e un loc prin care se scurg tainele unei inimi care s-a desfăşurat cu fiecare vers, cu fiecare cuvânt scris în poem, iar curgerea poate fi oprită cumva:
„ acest unic dreptunghi / prin care se scurge timpul / l-a săpat eu însumi / verb cu verb / silabă cu silabă / clipă de clipă / până s-a umplut cu mine. /
Şi simfoniile care se topesc într-o singură simfonie încep şi începe sub geometrii astrale, dincolo de absenţă, într-un univers torturat de iubire, pentru că atunci când lumina tace, cuvântul e numai tăcere, e cuvântul care a fost trecut prin vămile ochilor interiori şi prin urechea unei inimii.
Astfel fiecare eveniment, aparent banal, din viaţa poetului, are grandoarea unei eveniment esenţial, privit aşa cu maturitatea scribului albit de manuscrisul care l-a înghiţit treptat, prefăcându-l în altceva.
„ Sunt ceea ce n-am fost niciodată „ – afirmă Victor Sterom, la marginea chemărilor.
Peisajul interior al poemului simfonie este unul semnificativ, simbol, metaforă, parabolă, toate duse până la esenţa vibraţiei pure, aproape rugăciune …umbra frigului, vântul nopţilor, bruma gândirii, aripa sângelui, dorul oglinzilor, timp alb, carnea poemului, templele vântului …
Carnea poemului descoperă esenţa, poemul se trăieşte, devine fiinţă, iar fiinţa e taina unor cuvinte care dau sens, după reguli pure şi salvatoare, până acolo unde timpul devine alb şi sunetele adorm în vârful degetelor. O muzică discretă învăluie această zidire specială, om – poem, poem – om, până la marile treceri …
Poemul singur e cheia celui care călătoreşte cu fiecare cuvânt scris, trăit, gândit, spre un ţinut unde marea nu are ţărm, unde valurile nu au ţărm şi lucrurile curg altfel dinspre toamnă spre vară : „ O realitate în toate amintirile acestui gând „
Poemele din acest volum semnat de Victor Sterom sunt poemele maturităţii în care lucrurile s-au limpezit, în care autorul s-a împăcat cu fiinţa sa, cu poemele sale, iar vibraţia esenţială e auzită acum precum cântec divin, e o auzire cu inima, e o privire cu fiinţa, e un ritual în care poetul, poemul, cuvântul vibrează după o partitură specială, proprie fiecăruia …
Versurile cad în blocul stâncii, devin piatră din piatră, scurte, energice, eliberate de experienţe literare, numai poem – fiinţă. Frazele se opresc brusc atinse de revelaţie şi continuă după revelaţie tot scurt, concis, esenţă a simfoniei …
„ Eu adun această linişte ciudată de pe ziduri. O fac şi o desfac într-o inimă de fluture. O aşez într-un punct predestinat. Apoi, Candid. Cum ochiul în raza unui orb. Pun stăpânire pe tot incendiul aducerilor aminte … „ – În poemul Lumina tainei.

Poemele sunt poemele unor stări interiorizate, ale celui împăcat care s-a topit în simfonie, în cuvânt şi sunet, pregătit pentru o altă existenţă, mai altfel, desenată de vibraţie pe carnea poemului …

Categorii:Uncategorized

UN VEHICUL SPRE ETERNITATE


Eugen Dorcescu îşi fixează temele scrisului său în cartea „ POETICA NON – IMANENŢEI „ apărută la Editura online „ Semnătorul „ – iulie 2008, o carte în care se regăseşte şi priveşte, totodată, în oglinda ei de cuvine argintate gândurile cu privire la sine, la esenţa scrisului care se adună sub forma de literatură, epistolă şi mărturie într-o lume în schimbare, mărturie ca o cetate a poemului.
E o carte despre scrisul celuilalt, a poetului în căutarea editorului, a poetului în căutarea criticului de serviciu, a poetului în căutarea tărâmului necunoscut din opera celuilalt şi din psalmii eliberatori ai credinţei.
Deşi este stăpân pe mijloacele sale de analist a fenomenului literar, Eugen Dorcescu preferă să abordeze fiecare carte despre care a scris ca pe o temă proprie, impusă de celălalt, o temă care l-a inspirat, sau care l-a pus în starea de ieşire prin cer.
Autorul a preferat să publice acestă carte în format electronic, supunându-se vremii, dar sunt sigur că este un scrib al cărţii scrise pe papirus, un scrib venind cumva din vremuri mai vechi, cu dorul pentru cuvântul plin de mistere, pentru cuvântul scrijelit pe piatră sau pe foiţa subţire de cupru, are, adică, dorul de a rescrie cuvintele definitive.
Personal, când reflectez asupra imanenţei nu pot face abstracţie de contradicţia divină transcendent – imanent, iar atunci când mă apropi de ideea de imanent, simt prezenţa aripei uşoare a îngerului care mă vrea mai inţelept.
Probabil că Eugen Dorcescu a dorit această prezenţă în opera sa, în scrisul său, a dorit să poată trece de cele văzute şi nevăzute dintr-o operă literară impins de puterea celui trimis, a mesagerului care are de dus în pumnii săi de om trecător un mesaj despre veşnicie, cu regretul că trupul este aşa de puţin pentru maratonul scribilor…
„ Un critic literar scrie despre cărţi (realităţi secunde) şi despre autori, nu despre realitatea primă şi despre sine.
Or, eu comentez o carte exact în măsura în care o re-inventez. Altfel zis, am fost, sunt şi voi rămâne poet. Scrib. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva. “
În abordarea literaturii ca fenomen divin, cu bune şi rele, creaţie imperfectă, încă, pe acest pământ numit România, autorul şi poetul în căutarea operei sale din operele celorlalţi, stabileşte ca punct de plecare metafora, ca act de a ilustra adevărul prin lucrurile ştiute, o metaforă influenţată de modul de vorbire şi trăire a lui Iisus, ca om pe pământ şi ca Fiul a lui Dumnezeu, care a înţeles să ne spună câte ceva esenţial despre adevărurile cereşti prin pilde, în aşa fel încât să înţelegem să putem fi cetăţeni ai cerului, prin modul cum vorbim sau cu trăim cuvântul vorbit şi scris. Între metafora ca instrument al creatorului modern şi pilda înţeleptului din vechime este o legătură intimă, deşi nu prea dăm atenţie rădăcinilor în vremurile post-moderne.
Iată cum scrie Eugen Dorcescu despre metaforă, ca animal în oceanul manuscriselor:
„ După opinia noastră (12), simbolul artistic (poetic) este, din punct de vedere semantic, sinteza dintre metafora personificatoare şi metafora de-personificatoare. Altfel spus, este expresia lingvistică a unei realităţi antropo-cosmice, a unui veritabil anthropos – ergon. Ontologia nu cunoaşte asemenea realităţi, ele rămân specifice artei, fapt care justifică sentimentul derutei, contrazicerea deprinderilor aperceptive, impresia de ilimitare semantică. „
Deşi face trimitere la Tudor Vianu sau la Goethe, autorul prefără această definiţie, ca punct de plecare lucid spre un mecanism care reflectă prin vibraţie lumea de sus, încărcată de energii şi lumină. Dovadă că, pentru autor, opera unui scriitor e mai mult decât o povestire scrisă frumos şi talentat, e resposabilitatea celui care deja ştie, sub apăsarea responsabilităţii sale de om potenţial etern prin scris…
Analiza mecanismului intern a operei scrise, pornind de la metaforă trădează rădăcinile valorilor creştine în opera lui Eugen Dorcescu, un semn că dincolo de teoriile literare asimilate a existat permanent o acomodare a teoriei cu valoarea eternă evanghelică, dorită, trăită şi exprimată delicat şi discret, cu rigoarea matematicianului artist care trasează formula versului călător spre opera pefectă, cu viteza specifică a celui care moare trăind sensul ultim al poemului care imită creaţia.
De fapt Eugen Dorcescu abordează într-un capitol metafora în discursul ştiinţific, atent la precizia gândului dintr-un vers, sau dintr-un studiu al matematicilor supreme.
„ Concluzii. Aşa cum s-a putut constata, structura formală a metaforei ştiinţifice coincide, în mare, cu aceea a metaforei poetice. În ambele cazuri, întâlnim structuri metaforice simple (coalescente şi implicate) şi structuri metaforice complexe. Diferenţele apar la nivelurile imediat inferioare, în infrastructuri. „
Abordând în această manieră problema metaforei, se poate observă disciplinarea scribului, făcută de operă în sine, ca act de viaţă, ca reacţie la impusul creator.
Eugen Dorcescu analizează cu vârful inimii : METAFORA ÎN POEZIA LUI B. FUNDOIANU, apoi URMUZ ŞI REALISMUL PSIHOLOGIC, urmate de glisarea măştilor la Alexandru Philippide, sau neclintirea semnului natural la Ion Pillat, ori imaginea trăită a stelei piedute în noapte la Panait Cerna.
Despre Macedonski autorul scrie : „ Macedonski şi rondelurile sale descoperă (re-descoperă) identitatea fundamentală (primordială, abisală) a tuturor pasiunilor: uitarea nu-i decât forma cea mai subtilă, cea mai tenace şi – sufleteşte – cea mai productivă a amintirii.”
Dar poate cele mai profunde experienţe ale scrisului său de-a lungul vremurilor din vremea vieţii sale, Eugen Dorcescu le curpinde în eseurile dedicate operei sale şi esenţei din opera sa: „ POEZIA MISTICO – RELIGIOASĂ. STRUCTURĂ ŞI INTERPRETARE, dedicată „ Poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni „. Este mesajul cărturarului către urmaşi, convins că numai abordarea evlavioasă a poemului poate elibera pe poet de opera sa. Textul aceast merită reţinut ca manifest despre poezie ca unealtă spirituală în cetate.
Punctul de plecare spre poem: „ Poezia religioasă aparţine domeniului cuprinzător al creaţiei de factură spirituală. Se ştie că spiritul este cel care dă viaţă, formă, durată, energie, în timp ce materia e amorfă, inertă, străină de orice iniţiativă şi refractară la orice remediu. Materia e moartă, numai duhul e viu: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63). „
Vedem, iată, că poezia este rigoarea artistului de a rămâne prizonier a frumosului primordial, ancorat în perfecţiune dintâi .
Aplicând la text această idee – spaţiu, Dorcescu scrie despre opera lui Octavian Doclin: „ Ca urmare, pe drumul de la Cetatea Poemului la Cetatea lui Dumnezeu, în desfăşurarea aşa-zicând istorică a volumului, mânuitorul de cuvinte meşteşugite (arhitectul de poeme), devine Scrib al esenţei (fascinat de Ceea ce este, de Cel care este) şi, mai apoi, actant al propriei treceri de la moarte la viaţă. „
În anexele la volum acesta, autorul mărturiseşte efortul purificator din cărţile versificărilor biblice: Psalmii, Pildele, Ecclesiastrul, încercare şi reuşită cu valoare de unicat în literatura modernă, aplecată mai mult spre fascinaţia vremii de acum decât faţă de temele de început de lume, când literatura de înelepciune a dat sens societăţii ca structură specială în creaţia lui Dumnezeu, ca soluţie posibilă într-un cor de soluţii imposibile.
Eugen Dorcescu scrie despre această misiune asumată ca necesitate a libertăţii sale de om şi scriitor în cetate: “ Voi afirma, însă, că, spre a tălmăci în stihuri Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ţi asumi duhul ei, ci – mai cu seamă – să fii asumat de acesta. „
Iată taina scrisului: renunţarea la sine, pentru a fi scris …
Lectura atentă a textului va lumina orice scriitor în căutarea operei sale şi va înţelege că scrisul are ceva tainic, înălţător, ceva elibarator care ţine de har şi rânduială, care ţine de înţelepciunea de a renunţa la eu pentru trăirea fiinţei scrise în fiinţa ta, chiar de la început de lume …
Cartea cuprinde şi interviul realizat de Cosmin Lungu cu Eugen Dorcescu, din răspunsuri rezultă clar obţiunea scriitorului: refuzul omului de carne, idolatru şi ostentativ şi acceptarea omului spiritual, ca amprentă divină, răspuns din care rezultă angajamentul scriitorului pentru o lume cât mai perfectă, posibilă, pornind de la literatură ca fenomen de putere spirituală ….
„ Mă aflu la vârsta (empirică şi literară) când viitorul are pentru mine un înţeles precumpănitor, dacă nu exclusiv, spiritual. Adică, el înseamnă, pe de o parte, strădania (discretă) spre mântuirea sufletului, iar pe de alta, încercarea (decentă) de a promova, de a face cunoscută, de a fixa, atât cât este posibil, în memoria lumii terestre, propria-mi creaţie. Scriitorul are o datorie faţă de opera sa, faţă de harul ce i s-a dat. „ …

Intre imanent şi non –imanent, opera ca vehicul spre mântuire …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: