Arhiva

Archive for 18 mai 2009

CAND PLEACA POETII


A mai plecat un poet român …

Nicolae DRĂGAN

Poeme duminicale,
editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2008

„ Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc
Pentru gândul bun :
Averea poetului n-a fost,
Nu este şi nu va fi
În vecii vecilor
Nimic altceva decât
O grămăjoară infimă
de scrum,
tulburător mirosind a Rai,
după ce a ars
toate cuvintele”

…Da, prietene, scrumul oglinzilor însă ! Scâteiuţa solară în ciobul rece de lună…Metaforia. Suntem etern contemporani cu fluturii, cu Dumnezeu.
Cu mâna cutremurată de ultime spuse ale poetului, prietenului d’antan Nicolae Drăgan, a confratelui Cornel Nistea, îmi soseşte la ieşirea din Carte, vestea plecării şi dacă vreţi, reîntregirea unei memorii afective niciodată fisurate de timpul trăirilor noastre.
Nici o separaţie nu prinde contur, nici rolul umbrelor în pictură- poezie, nu tresare.
Prezenţa poetului a redevenit liniară, însă e o iluzie, nu există în univers – nici în Fiinţă, linie dreaptă. Ea, linia, este captivă în chiar paradoxala libertate a cercului- spirală.
Ultima carte a lui Nicu Drăgan este testamentară şi prin esenţele ei metafizice, şi prin constanta acelui patos ce ne altoieşte, viaţă de viaţă, moarte de moarte, în paideuma.
„ Nu străbatem crânguri înnoptate/ luminaţi nu eram cu silabele fulgerului/ paznici nu rămâneam atâtor ore defăimate / de n-ar fi fost aburul nesperat de clar-/ pustiindu-ne privirile cu un ameţitor paradis-/ fiind întodeauna, fără să fie- /De n-ar fi fost potecile/ de-a lungul cărora într-un imens elan-/ ori poate numai dezbrăcaţi de luem-/ am presărat scrum de stea/ şi nisip din fântânile pe care atât de târziu/ le-am învăţat să vorbească”…
Ultimă carte trăită, nechinuită, ci eliberând energie empatică, de sprijin, de reazem, de cuminecare- comunicare prin Verb poetic, a „ mirării că suntem”.
Cândva, altcândva, într-o cramă de sub Cetatea Albei Iulia, ne citeam versuri boeme, a nu ne mai teme. Ora vinului roşu ne prindea ceva mai sus de Cetate, unde scuturam cirochinii stelelor cu ochii nesăţioşi anilor tineri…” Să-i cerem amiezii o pereche de fluturi/ un ochean de frunze feermecate/ un cal înaripat să-i cerem, să te bucuri/ că visul nu s-a frânt, sărman, la jumătate” …îi scrie poetul micii lui prietene Alisia….O cheamă pe Alice în ţara minunilor, ne cheamă la jocul din caliedoscop în care infima piramidă a jucăriei, se poate cere orice, spre bucuria de a fi.

Inima arată o oră oarecare

Memoriei soţiei mele Lucia- Cristina

Inima arată o oră oarecare,
Tu lângă cine eşti, ce zodii ne despart;
Un vis petrece visul adevărat plutind,
Spre balustrada lumii râzând neaşteptat.

Ca-ntotdeauna fluturarea ta străvezie
Ascunde mult prea aspre şi prea tăcute veşti,
Suprapunând o nouă clipă tulburată
Peste coclite ape izbind spinări de peşti.

Dar inima arată o oră oarecare,
Eu nu sunt lângă tine, mari clipe ne despart,
Însingurat, nostalgic, visez o alinare
Cu numele tău sfânt pe cruce încrustat.

Poezia lui Nicolae Drăgan este o transă sincronică Naturii însăşi, ritmând condiţia suferinţelor şi înfloririlor ei, uneori înspinate ocrtotitro.., dar şi măreţia ei misterioasă, cât fi-vom oameni. „ Dar unde poţi întinde braţ fără durere,/ fără ceaţă adâncă şi fără de pământ/ când doar în profilul viforos al statuii/ se reazămă lumina unicului gând…Şi sât mai hrăneşti cu iluzii absenţa/ murmur lunecător prin văile somnului/ când naşterea vocalei e anunţată mereu/ de ceasul botezat de cuminţenia lui Dumnezeu”…
Ţin deschisă pe genunchi cartea Poetului care a fost, va fi. Mă reumplu de „amarul mierii” şi asupra-mi roiesc viespi dar şi fluturi, ai acelor ani de arderi şi răsucite , de poticniri şi încrederi, de lupărie tânără, şi de înrări asuorind poeţii, de care nici el nu a fost scutit. Stinse poteci ale vieţii, la Deva, La Alba Iulia, în cetatea existenţei noastre reîntregitoare. Cartea pe genunchi, deschisă, ca o pasăre cu aripi în repaos …Prelungirea de umăr, de tâmplă, de cuget, de sensul zborului originar… Ninge şi scrum – cel al ultimei singurătăţi, ca a naşterii, ca a morţii:
„ Milostivule, mulţi hrăneşti/ puţin trăzneşti”…” Doamne, din ce pricină uneori, părem atât de singuri,/ precum o lacrimă de înger în golul unei linguri?”. Mâncăm din cuvânt, mâncaţi de Cuvânt! ..Elegiacul structural Nicolae Drăgan, de fapt mare iubitor al Vieţii, poet orfic deci adevărat, îmi spune Cornel Nistea, şi alţii, ce-mi aduseră vestea de adio, îşi amintea de el însuşi olaltă şi cu mine, iar eu ce să mai fac ? Trist, Doamne, mă bcură acestea! Îl caut în cartea de urme, cu această uimire că am mai rămas, colo, spre toamna când podgoria îngerilor se va deschide şi pentru drumeţii în sus?
Da, poete, ţi-a reuşit poezia. Ea, din cupe cu clepsidre, cu nesaţiu ne-a beut.
Eugen Evu

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: