Arhiva

Archive for 16 mai 2009

FLORI DE CIRES CU LUCIAN HETCO


Lucian Hetco are dorul după lucrurile liniştite şi curate, caută o faţa de om, sau faţa iubitei pentru a regăsi ceva ce s-a pierdut demult şi ceva frumos ce s-a mai întâmplat..
Ducând o viata de calator prin poezie şi prin Europa, purtând în suflet o ţară cu nume straniu în lumea civilizata, rămâne fidel modelului firesc de viaţă în care lumea chiar ar putea trăi cu bucurie.
Poezia sa este una în care simţi ceva din liniştea lacurilor de munte în care cerul caută esenţa timpului şi a iubirii, marcat de amurgul roşu, de flori de cireş, sau de atingerea picăturii pe ţigla fierbinte, ca într-o îmbrăţişare cosmica.
Foarte atent la gesturile simple dar concrete şi penetrante, Lucian Hetco caută eternitatea şi pare ca o găseşte mai ales când se lasă purtat de sentimentul dragostei şi a liniştii eliberatoare. O dragoste deschisa în creaţia lui Dumnezeu, o dragoste pentru simplitatea care mişcă inima şi muntele în lumina zilei.
În căutarea esenţelor, brusc descoperă ” realitatea mea ” , o realitate în care e ceva misterios şi divin. Lucian Hetco o tratează obiectiv, până la limita în care cuvântul devine poem, iar poemul lină şoaptă de seară. Aventura de a plonja în sine e una care deschide lecţia primelor începuturi, atinse de puritatea gestului primar pierdut în călătoria spre perfecţiune.
Atent la ţinutul prin care trece, poetul descoperă sensul mişcării şi sensul propriei fiinţe şi din punctul de vedere al fiinţei, sensul în care merge lumea e altul, e risipă de energie, oboseala care marchează spiritul. ( În poemul Plăpând )
Ceea ce da putere e starea, poziţia fiinţei, tăria ei de piatra de hotar, o piatra având temelia, şi concluzia care vine spre cititor: Lucian Hetco se simte piatra de hotar a gândului românesc într-o altă ţară, o extindere a limitelor noastre până departe, în continentul mişcător al veacului. ( în poemul Piatra de hotar )
Delicat şi sensibil, poetul e un scrib al stărilor, înregistrează cu trupul, cu fiinţa ecoul din lume reflectat în carnea sa, un receptor al glasului divers şi nevăzut care mereu spune lucruri necesare: oboseala, trecerea prin tunel, gustul depărtării, ascunderea după draperiile universului, liniştea şi starea unui loc virtual, dar real în schimbul prezentei ca spaţiu, secretul devenirii fiinţei care stă ascunsă de la facerea lumii în sinele nostru.
Caligrafia stărilor e una discreta dar profunda. Renunţând la metafora stridenta, poetul prefera şi caută aceasta scriere cu fiinţa în mersul ei spre altceva mult mai înalt. Fraza curge firesc şi aduna în ea istoria personala a omului în mişcarea sa spre cetatea albastră care îl aşteaptă.
” La început era Cuvântul / bunătatea şi dulceaţa / muzica şi mlădierea, / sunetul purtat / Sensibila simplitate / Îşi caută puterea /. ”
Se simte la poet acest mers dinspre cele divine în căutarea puterii de a fii, dar nu oricum, ci prin puritate şi relaţia corecta cu sine şi cu lumea, o relaţie necesara dintre părţile care se caută ca făcând parte din acelaşi Cuvânt. Accentul pus pe misiunea omului în societatea actuală, marcata de ruină, dă lumină frazei, mai ales ca în spatele versului este iubirea.
Lucian Hetco asculta cântecul profund venit din eternitate şi îşi organizează eul sub imperiul unei melodii pe care o receptează discret, parca într-o ceremonie religioasa, e starea de căutare a prezentei divine care sa dea sens, poetul are o ureche muzicală capabilă să prindă undele profunde ale universului, venind de departe. Apoi urmează tăcerea care, paradoxal, pune în mişcare, tăcerea care da impulsul spre clipele furate. E o taina aici care se releva la modul personal, dar care face legătura cu cealaltă fiinţa din departele ce va sa vina. ( În poemul Cântecul )
Poetul surprinde şi trăieşte esenţa iubirii în poemul ” Noi doi „, o căutare a matematicii divine, când tragi linie, observi acest număr care devine unul, un număr al esenţei, un vis cu doua trupuri, contopirea pare una a necesarului structural, până la sfinţire, sub eterna întrebare care desparte şi leagă în acelaşi timp doua fiinţe.
” Eram doar noi / doua trupuri / doua păreri, / o singura iubire. / Şi mai erau şi tăcerile dintre noi / sparte / dintotdeauna / de cristalul cald / al fiecărui cuvânt de dragoste / abia şoptit / O singura iubire am fost, nu-i aşa, ? / O singura tăcere, un vis cu doua / Trupuri. /
În dragoste bărbatul se simte de cealaltă parte a timpului, deja pare ca a trecut hotarul, a depăşit limitele corpului şi a minţii aşa cum au fost date omului care vibrează în prezenta femeii, o vibraţie adânca, a cântecului de început. ( În poemul Clepsidra )
Mişcarea bărbatului în anotimpul iubirii e una care marchează, un sigiliu special, iar ruperea de starea aceasta a miracolelor, descoperă adevărul, de la dragoste la cunoaştere, e calea ce deschide clipa. ( În poemul Adio )
Un obiect simplu aparent, oglinda, are importanta, face parte din peisaj, devine vie, captând fiinţele în plina iubire, fiinţe care se pierd în eternitate, ce dăinuie, femeia şi bărbatul caligrafiaţi în argintul veşniciei.
În poemul Nesfârşit Lucian Hetco surprinde esenţa existentei, un mers al omului în doua lumi simultan, unul parcă mai corect, celălalt trecător, într-o călătorie prin peisajul zilei, una care scapă realităţii, până la mister, în aşa fel încât nu se ştie câte fiinţe suntem, proiectate una în alta, fiinţa de astăzi, cu cea de ieri, cu cea de mâine, un om în mişcarea spre desăvârşire.
” Rămâi cu bine, Trecătorule, / ce îţi numeri paşii cu deznădejde / rămâi cu bine, Trecătorule / ce îţi numeri paşii în paşi. / Adu-ti aminte de caldarâmul pe care călcam împreuna, / în sir indian, tu pe urmele mele / eu pe urmele tale. / Nu ştia nimeni / câţi am fost / şi câţi vom mai fi, de ce am fost / şi de ce am fi. / ”

Dincolo de poeme Lucian Hetco căuta lucrurile simple, esenţiale şi profunde, cele care dau lumina gândului, o vorba buna, cinstea, omenia, prietenia, poemele frumoase, un eseu la subiect, scris corect şi adevărat într-o lume mişcata, căldura familiei şi, deşi nu o mărturiseşte, amintirea femeilor frumoase care i-au marcat tinereţea.
Tânjeşte după loialitatea între prieteni, ca semn ca lucrurile se pot leagă în timp şi prin cuvânt.
Deşi trăind în Germania, într-o zona a rigorii, sufletul i-a rămas legat de Oradea, acolo unde s-au creat primele visuri ca om, eseist, poet, matematician şi iubitor de fotbal, cântând la doua instrumente în căutarea melodiei de început de lume care sa -i aducă pacea în suflet, redactor de revista electronica cu trend internaţional, atent la cei care aud muzica lumii şi intra în economia exacta a veşniciei, Lucian Hetco susţine revista AGERO, din pasiune, pasiune de a fii într-o Europa în care termenul întră sub exclamaţia lui Hamlet.
A fi sau a nu fi la modul real, dar sub marile întrebări ce unele nu s-au spus niciodată.
Dar ceea ce pare important pentru poet este faptul ca din departele aproape îi tratează pe poeţi, pe cei care iubesc spiritul înalt, cultura şi poemele şi istoria unui anotimp pierdut undeva între primăvara şi toamna, un anotimp al celor aleşi de Cuvânt, îi tratează ca prieteni pur şi simplu, prin puterea de a înţelege glasul …

Deşi ceilalţi nu aud acel glasul, totuşi Hetco aude ecoul lui …

Categorii:Uncategorized

EPOPEEA DUPA BOTEZ


O cartea puţin obişnuită cititorului, dar şi criticului, a propus Adrian Botez pentru cei cu inima la nordul unui sentiment, volumul de versuri „ EPOPEEA ATLANTICĂ „, carte apărută la Editura „ CORGAL PRESS „ , Bacău – 2003. Autorul e sincer chiar de la început şi afirmă că în fapt suntem în faţa unor exerciţii sistematice de fantezie despre adevăr şi o dedică soţiei sale, dar şi maestrului Victor Oprescu, poate fiinţele care i-au fost aproape în aflarea adevărului intim despre fiinţa sa de om călător printre cuvinte, sisteme, năzuinţe, eşecuri, căutări şi oglinzi spirituale.
Fiind o încercare de apropiere de adevăr, această carte nu este în sine o carte de poezie, nici de literatură chiar, dar nici nu se doreşte a fii o carte de filozofie, ci este o poveste riguroasă despre cele relative şi spirituale, dar care rămân prin esenţa lor ca sigilii în timp, dar nu este nici o carte de eseuri, sau de dramă, e chiar o epopee cu accente vechi şi viziuni noi, o epopee care trimite la Homer privind infinitul albastru al mării cu inima, sau poate la filozofii antici, preocupaţi de elementele primordiale ale lumii: cuvântul, aerul, apa, focul, pământul, logosul, sunetul …
Cartea e un exerciţiu, şi e frumos spus, bazat pe valorile spirituale creştine cu nuanţe ale ortodoxiei estice, un exerciţiu care apelează şi la principiile filozofice, menit să dea o imagine asupra părţii nevăzute din creaţie, din lume, din univers, asupra părţii nevăzute care a aruncat în istorie omul ca punct de echilibru între lumea văzută şi cea nevăzută.
Îşi asumă Adrian Botez riscul dar şi meritul de a aborda ceva care nu este la nivelul normal al cărnii, dar care este prin faptul că modelează materia, cu puterea cuvântului.
Epopeea debutează cu un preludiu, continuă cu spiritele armonios organizate în ierarhii, precum îngerii care sunt duhuri ajutătoare în creaţie, apoi cu istoria suprasensibilă, descoperită celor iniţiaţi, urmată de căderea rasei atlanteene şi înălţarea omului cristic şi un final uşor detaşat despre secretele creaţiei, despre talentul creatorului – artist.
De remarcat că în prima ierarhie a spiritelor este iubirea, acea legătură care permite desăvârşirea, care duce la un final salvator şi din acest punct de vedere Adrian Botez şi-a asimilat teologia creştină care pune accentul pe iubire, pe dragoste, acea dragoste care leagă creaţia de creator şi leagă Trinitatea, Tatăl – Fiul – Duhul Sfânt pentru a pune în mişcare totul. De reţinut că în prima ierarhie sunt cuprinse ordinea, voinţa, alătură de dragoste.
În a doua ierarhie autorul pune pe primul plan înţelepciunea, deşi aici e puţin în contradicţie cu Solomon, care în Proverbe, capitolul al optulea, arată că prima în creaţie a fost înţelepciunea, personificată printr-o prezenţă umană, pentru a înţelege puterea de a declanşa eternitatea în univers.
În fapt cartea se impune a fi studiată cu atenţie pentru a înţelege, pentru că demersul lui Adrian Botez este unul serios, iar plăcerea lecturii vine din exerciţiul spiritual de a trece de barierele normalului şi a pătrunde înţelesul.
El chiar utilizează termeni ai limbii vechi, greaca, ca dyanamis, exusiai, sau termeni ai credinţei, preluaţi din Biblie ca serafimii, heruvimii, archangheloi, fii, etc …pentru ca demersul său în aflarea adevărului revelat lumii prin Iisus să aibă finalitate.
În fapt creştinismul s-a închegat ca fapt de credinţă preluând înţelepciunea iudaică veche, atrăgând experienţa filozofiei antice cu Heraclit, Platon, Plotin, Aristotel, gnosticii, cu exerciţiul literar al limbii coine, greaca veche pentru a putea exprima adevărul revelat şi a descoperit sensul victoriei prin gândirea practică romană, a închegat esenţa unei noi civilizaţii bazate pe omul cristic, trecând de epopeea popoarelor şi ajungând la epopeea personală, intimă, chiar, a omului ca etalon în univers.
Cartea începe : „ …la început a fost visul … „ apelând la dinamica Scripturii care aşa începe …, apoi cu Evanghelia după Ioan care începe la fel, evanghelie care priveşte din interior experienţa cristică, numai că acolo la început a fost cuvântul, iar Adrian Botez pune accent pe vis ca început, scriind că „ diamante se fisurează – pe linia melancoliei: e gata alunecarea luminii scrâşnet … „ arătând că eternul creator, Bătrânul Sunetelor nu avea nevoie de nimic pentru a declanşa creaţia.
Despre dragoste, spiritual privind lucrurile, este „ IDEEA VIRGINĂ – fără polen – ori albină „ dragostea care rămâne şi care nu poate fi oprită.
Scriind despre heruvimii, despre ordine, autorul lasă versuri care au profunzimea oglinzii din cuvânt:
„ albesc de har copacii –n munţi / arhangheli fac din spade – punţi / din vizuini – spre EMPIREU / e alfabet de Dumnezeu // LOGOS DIVIN – PERFECTĂ RIMĂ / spre epopee se înclină / şi stelele toate / se –ntorc în INIMA POTIR „

Voinţa arată direcţia de la vis la gândire, la faptă, treimea ca rânduială în cosmos, logosul care se mişcă, focul, în felul de a fi a celor din vechime, ca viaţă în mişcare, voinţa se descoperă:
„ cea mai aleasă stirpe –a LUMINII – SUNETELE – îmbulzite de / vreme – încearcă să-şi rărească – singure / tragice – vieţile: mai e mult – însă până la jertfire – n / CUVÂNT /

Adrian Botez scrie despre înţelepciune : „ DOMINAŢIA DOMNIEI – KYRIE ELEISON – DOAMNE DOMNITORULE: şi a fost seară – şi a fost dimineaţă / încă nu / ziuă „

Demersul autorului este unul profund, forţează cuvintele limbii române pentru a ajunge la esenţa, forjează ideea până ce se întoarce la rădăcina iniţială din vechime, nu urmăreşte fraza vădit intelectuală ci fraza care să pună în mişcare materia, carnea cititorului, care să explodeze în mintea cititorului care doreşte să vadă partea mai puţin vizibilă a lumii, să pătrundă epopeea sa, să înţeleagă că a fost creat la început de univers, că păstrează în fiinţa sa de om etalonul prin care se măsoară celelalte lucruri.
„ … rană cu rană – răsfoite / scanez – evanghelii de fulger / menirii: BĂRBAT / slujind în cumpănă FEMEIA – şi / dinadins – FEMEIE înclinată spre BĂRBATUL / fanatică punte – între complot – şi / vecie … „ o curgere spre OMUL CVADRUPLU – HRISTOSUL – EU PRIMORDIAL.

Adrian Botez a făcut acest exerciţiu pentru cititor, punându-i în faţă alternativa de a accepta că muritor şi neputincios fiind, privit aşa de pe pământ, poate accede spre veşnicie prin Hristos, dincolo de cele şapte peceţi, puterea omului cvadruplu, simbol: leu, taur, om, vultur.

În final Adrian Botez se retrage în moartea cea de toate zilele pentru a avea perspectivă şi constată că marele ARTIST e Dumnezeu, poet modernist pregătit să moară pentru altul, fără reguli, doar cuvintele care pun în mişcare lumea, formele, aparent într-un amestec natural, dar în supa creaţiei suntem cu toţi.
Chiar dacă e o taină şi dincolo de ea este rostul a toate, acest exerciţiu ar trebui uitat pentru că în fond vine de la un om, ce e doar un impostor care a trecut dincolo de cortină, iar cuvintele sale nu pot descrie în fapt miracolul, nu au căutat forma literară perfectă şi până la urmă sunt insuficiente, drumul de la cel care stă pe margine universului la omul cristic e un drum prea intim pentru a fi spus cu adevărat în vreun fel anume …
Exerciţiul autorului e unul interesant, el nu pare a da atenţie regulilor specifice scrierilor moderne, dar prin intuiţie a prins ceva din viziunile interzise omului, a prins esenţa, ca în acea carte misterioasă a creaţiei – Sepher Yetzirah – cea mai veche dintre cărţile la care avem acces, de la formarea primelor elemente ale cosmosului, reprezentate prin literele alfabetului iudaic, ce trimiteau la vechile nume ale lui Dumnezeu, până la etapa când celelalte litere din alfabet au dat naştere universului, ca o combinaţie corectă a acestor litere, în spatele cărora se află elementele primordiale, ce duc la fiinţele vii, la viaţă, o epopee voită a actului de creaţie, metafore care sugerează procesul creaţiei …
Cartea Epopeea Atlantică e o carte a misterului, poate unică în felul ei în literatura română, iar abordarea volumului de către criticul neiniţiat e o greşeală, ea transmite un mesaj de la maestru la ucenic şi mai departe, dar mesajul e perfectibil în final, cu fiecare generaţie, inclusiv cu cititorul, şi criticul de la tarabă …

Categorii:Uncategorized

URNA CERULUI


Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute.
Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri „ URNA CERULUI „ scris de poet şi publicat la Editura „ ANTHROPOS – 2008„ este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente, sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.
Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer.
Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „ Şi văd peste umbră / – umbră divină – / din departe –n aproape / din aproape – n departe / ( sfîrşit şi început deodată ) / cum un copil în primul său vis / „
Există un adevăr absolut care trece peste adevărul nostru intim, dar totul durează o clipă şi dacă nu eşti atent cerul se închide la loc: „ Lângă aceste două limite / ale absolutului / nu există adevăruri / lângă care poţi să stai / „
Pe cale vieţii, poetul şi cuvântul nescris, o experienţă de viitor: „ Trec unul pe lângă celălalt / singur unul însingurat altul / copil şi imatur laolaltă poetul şi cuvântul / nescris. / „
Poate că soluţia ar fi întoarcerea la timpul de început, dar cine poate trece de naştere înainte de muri ?
Sunt teme tulburătoare, poemele cer cititorului maturitate spirituală, presupun anumite experienţe din partea iubitorului de poezie, scrisul lui Octavian Doclin nu este unul gratuit, majoritatea poemelor au fost scrise în Biserică, o Biserică parcă absolută, dincolo de ritualurile proprii, sub presiunea unei stări de har, unice, cuvintele care au poposit în mintea poetului s-au ţesut în poeme.
Poetul pare zgârcit cu versurile, cu acele cuvinte care intră în carnea poemului, dar nu este aşa, el este reticent la inutilitatea cuvintelor goale, se apără de năvala de cuvinte din lumea de astăzi care par a nu spune mai nimic, e doar zgomot, muget, animalul social nu e conştient de urna care există în cer, pregătită pentru cenuşa celor care vor arde, celor prinşi în plasa paingului.
Din poziţia sa spirituală Octavian Doclin vede poemul altfel, poemul pare că s-a născut din poemă, din ceva mult mai înalt, temele povestirilor eterne din Scriptură se transferă în temele poeziei sale, e un curaj spiritual riscant, dar plin de suferinţă şi satisfacţie, e drumul spre cunoaştere prin poezie: „ … din Urna Cerului arderea de tot / a cuvintelor mute şi totuşi din cenuşa lor / vor rodi seminţele leneşe / cuvintele ucigaşe ale poemului. / „
E o spaimă la poet de tăcerea cuvintelor care nu pot deveni poem, dar totdeauna este un alt început, focul care a ars fiinţa poetului dă naştere la noi sensuri.
În acest demers autorul depune efortul de a rămâne lucid, de a nu arde brusc şi fără ieşire la cer:
„ Hei tu cuvîntule / intră înapoi în cuvînt / aşa cum tu ai ieşit poemule din poem / pe tine dragostea mea / poema mea / te voi renaşte / în memoria ta / tot astfel cum / paingul / îşi reface pînza . / „
Sunt unele versuri care aduc ceva din frumuseţea poeziei psalm, veche şi rezistentă la modele trecătoare ale experienţelor literare, a poeziei care trăieşte prin sine: „ … Nu-ţi vor strivi în spaţiul dintre cuvinte / demnitatea / poetule of poetule / … „ sau „ priveşte poetul viaţa lui / ( prin lacrima de pe obrazul mamei în / rugăciune ) / „ .
Aceste versuri atrag atenţia asupra şansei poeziei de a purifica existenţa noastră: „ … aşa cum roua din Urna Cerului / s-aşterne acoperă şi îngheaţă / banalitatea supunerii vieţii / în poemul ce va să fie / scris. „
Sunt şi versuri care ne aduc aminte de fragilitatea vieţii noastre: „ Porunceşte timpului / să stea atunci / cînd tremură frunza plopului / dacă poţi / „
Renunţarea poetului la semnele de punctuaţie, la virgule, ori la punct, la logica din versul alb, sunt semne că trebuie să fim atenţi la poezia din poem, la versul care exprimă ceva adânc. Datarea poemelor, ori stabilirea locului unde au venit la poet, sau preluarea rigorii logicii Biblice în literatură, ca transfer de autoritate spirituală şi puritate, ori numirea persoanelor care au intrat în ţesătura poemelor, ne focalizează atenţia spre evenimentele spirituale care au marcat existenţa autorului în mod important: „ … iar în faţa ta / stă Urna Cerului / aşteptând să ţi se deschidă / cum o altă Mare Roşie. / ( 29. Sfârşit de poem )

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: