Prima pagină > Uncategorized > INTERIOARE NEBUNE

INTERIOARE NEBUNE


Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi –a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu contradictoriu : „ INTERIOARELE NEBUNE „ – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă : „ Viaţa fără nume „; Exerciţii de transparenţă „ ; „ Insomnii lângă munţi „ ; „ Arta răbdării „ ; „ Tratat de oboseală „ ; …
Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi – un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul …
Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „ tandreţea din malaxor „ …
Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „ numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte „ ( Tot timpul ). Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de murdăria
zilei ….
Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei : viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat. În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea : „ acest personaj din colţ sunt eu „ , marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. ( Scurtă proză ).
Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „ Nimeni nu poate fi altul, zănatico ! „
Avantajul rugăciunii este pierdut : „ Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu ! „, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o – nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală …. ( Să ne rugăm )
Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” ( Inventar ) Imagine plânge deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.
Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus – „ Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune” …
Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant : „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii „ Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe….
Concluzia finală : „ Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune „ …
„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist …”
Volumul este lansat în apa zilei în colecţia „ Poeţii urbei „ , colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă… Din păcate mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: