Arhiva

Archive for 30 mai 2009

UN COPIL VOBEŞTE ÎN TEMPLU


„ ISUS „ este cartea lui Jacques Duquesne apărută la Editura „ HUMANITAS „ – Bucureşti, 2006, în traducerea lui Petru Creţia şi Sorin Mărculescu. Pe coperta ultimă a cărţii autorul se confesează şi arată că este mai fericit după ce a scris cartea. Din afirmaţia sa rezultă că a înţeles că Isus nu şi-a dorit moartea, a acceptat-o. A accepta moartea a fost, dar ca să fim mai exacţi ESTE, o mărturie venind la Fiul lui Dumnezeu despre ADEVĂR.
Autorul mai adaugă în confesiunea sa, aproape surprins, că mesajul Evangheliei este despre bucurie şi libertate. Iar fuga de păcat este iubirea duşmanului, o cale poate mai grea.
Despre Isus s-au mai scris cărţi. Se vor mai scrie, subiectul ESTE infinit precum ESTE Dumnezeu. Impulsul de a scrie despre El pare unul de neoprit pentru că aduce fericire. Ea vine din interior şi se declanşează la atingerea blândă a cuvântului.
Autorul Jacques Duquesne s-a documentat şi a depus efortul de prezenta o fotografie luminoasă despre o persoană atât de apropiată încât provoacă misterul în fiinţa umană şi schimbă vremurile, cu o simplitate care refuză simplismul, dar care declanşează cele mai complexe fenomene din istorie pentru om, pentru că istoria s-a răsucit la impactul cu această Persoană.
Deşi de formaţiune catolică, autorul a depus efortul de a se documenta din direcţii suprinzătoare, de la teologi, la istorici, de la Biserică la Biserică, dovedind că subiectul nu încape într-o doctrină spirituală strictă şi că El a venit în lume pentru toţi, dar se apropie de cei care îl acceptă şi-L caută.
Cartea începe cu un subiect relevant, un copil faţă în faţă cu învăţătorii din Templu şi se termină cu moartea şi învierea, trimiţând la temele universale ale creştinismului, ca naşterea LUI, la martorii Crăciunului, la Botezul ca vestire dată de Isus lumii, trece prin modalitatea de alegere a unei strategii pentru o veste deplină şi a oamenilor ca purtători de mesaj. Apoi semnul vinului la Cana, cartea continuă cu o tratare a minunilor , mesajului divin, atingând lumea de la Ierusalim şi poziţia Mântuitorului faţă de Templu, apoi cartea capătă o linie clasică necesară: Cina cea de Taină, Procesul şi Moartea şi Învierea la un loc.
Cartea are anexe bogate referitoare la izvoarele creştinismului şi ale fiecăruia care crede, note şi mulţumiri.
Autorul Jacques Duquesne are tentaţia de a trata subiectul din punctul de vedere al intelectualului, în mod elevat, cu studiu şi lacrimă, cu labirint şi miracol, vrea să ştie cât mai mult şi de ce, vrea să aducă argumente logice, care merg până la limita unde este necesară credinţa, la limita unde contrariile par a se anula, dar acolo abia încep să se releve. Într-un fel se autolimitează într-un subiect care este infinit, dar este o carte care asigură un anumit documentariu despre Persoana Isus, unul util, argumentat ştiinţific şi deschis, după ce ai citit te mai gândeşti la subiect şi te apropi de El, de Mântuitor, ca fiinţă vie, sferică, ce nu încape în universul plan al cărţii, care trăieşte în tine, cauţi Scriptura şi Evanghelia şi descoperi că vrei o relaţie cu Isus.
Dacă faci greşeala de a te limita la citirea cărţii, te limitezi ca persoană actuală, ca ins, ca zidire creatoare.
Autorul mulţumeşte celor care l-au ajutat şi înţelegem că această carte este demersul unui colectiv care s-a finalizat în Franţa în anul 1994, iar la noi a apărut în 2006, timpul pare că are secrete pe care nu le bănuim, subiectul Isus străbate timpul deci, merge pe jos prin lume în continuare, acolo unde unii creştini nu mai vor să meargă, Isus este viu deci în istorie şi leagă oamenii nu prin tratate, ci prin dragoste.
Autorul scrie în finalul cărţii: „ Istoria nu poate spune dacă Isus a rămas viu sau dacă, dimpotrivă, a murit efectiv la 7 aprilie 30. Ceea ce se poate spune totuşi este că s-a peterecut ceva în acele zile, un eveniment care, răvăşindu-i pe bărbaţii aceia şi pe femeile acelea, a răvăşit întreaga lume. „
Este afirmaţia unui intelectual depunând efortul de a ştii şi de transmite mai departe, foloseşte în mod eronat timpul trecut – s-a petrecut – de fapt trebuia să scrie SE PETRECE, i-a lipsit curajul, a lipsit ceva ca să ducă realitatea învierii în eternitate, aşa cum de fapt ESTE.
Totuşi trebuie să reţinem din capitolul „ Copilul şi învăţătorii „ confesiunea autorului:
„ Cartea de faţă urmăreşte un scop foarte simplu. Să povestească viaţa lui Isus în chipul cel mai complet, mai limpede, mai respectuos şi, de ce nu, mai viu cu putinţă, ţinând seama de ultimele rezultate ale specialiştilor de tot felul, sau de ultimele ipoteze. „
Când cineva scrie o carte despre Isus trebuie să ţină seama mai ales de părerea lui Isus, care este viu : „ veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi. „ ( Ev. Ioan 8 : 32 )
Editura Humanitas a dorit o carte document despre Isus şi a reuşit cu un efort intelectual remarcabil sub coordonarea lui preot Vasile Răducă, având ca redactor pe Vlad Russo.
Lumea are nevoie de credinţă şi har în continuare.
Şi asta se trăieşte.

Categorii:Uncategorized

INTERIOARE NEBUNE


Profesor, redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi –a adunat scrierile de peste ani într-un volum cu titlu contradictoriu : „ INTERIOARELE NEBUNE „ – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002. Anii au trecut, dar poemele au rămas, titlurile volumelor publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă : „ Viaţa fără nume „; Exerciţii de transparenţă „ ; „ Insomnii lângă munţi „ ; „ Arta răbdării „ ; „ Tratat de oboseală „ ; …
Titlurile par să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea, fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi – un privilegiu al poetului, dar şi a omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul …
Tragedia omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „ tandreţea din malaxor „ …
Lângă munţi, departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi descoperi: „ numai spre dimineaţă singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte „ ( Tot timpul ). Spălarea picioarelor pare un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de murdăria
zilei ….
Realismul efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei : viaţa, înconjurată de parate, ea însăşi un aparat. În acest obicei, viaţa, poetul poate vedea : „ acest personaj din colţ sunt eu „ , marginalizat în marginalizarea peisajului prezent. ( Scurtă proză ).
Aparatul cel mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o revelaţie aproape şocantă: „ Nimeni nu poate fi altul, zănatico ! „
Avantajul rugăciunii este pierdut : „ Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină discreţie, ce dumnezeu ! „, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că singurătatea-i o – nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală …. ( Să ne rugăm )
Pierdut în peisajul urban omul mai poate vedea: „ Mă uit singur în sus să văd realul / Ninge. Un câine orb/ abia- abia ne mai ţine pe toţi pe spinare.” ( Inventar ) Imagine plânge deşi poetul n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa, locuieşte la etaj.
Poetul îşi asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus – „ Şi altceva decât vechiul mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune” …
Testamentul poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant : „ Cu o nuia de fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii „ Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează după acea margine dulce, văzută de departe….
Concluzia finală : „ Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un loc contondent/ în interioarele nebune „ …
„ …am atâtea anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist …”
Volumul este lansat în apa zilei în colecţia „ Poeţii urbei „ , colecţie menită să permită accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe balcon, lângă o bătrână bicicletă… Din păcate mulţi poeţi merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a limuzinelor de lux, scăpate din marele faliment citadin…

Categorii:Uncategorized

SPINII SI FLOAREA DE COLŢ


Dumnezeu îşi alege vase de lucru, adică oameni vii care să ducă mesajul Său prin veac, care să dea viaţă prin Cuvântul divin. Autorii cărţii “ Spinii florii de colţ “, un titlu bine ales, Dănuţ Vrăncilă şi Mircea Toma, slujitori ai tainelor lui Dumnezeu, propun cu ajutorul Editurii “ Carmel Print “, Arad, 2003 o modalitate curată pentru mesagerii Scripturii de semănare a Cuvântului în inimile oamenilor şi propun un comportament relevant pentru cei chemaţi la sărbătoarea “ Veştii Bune “.
Chiar ei pastori sau lideri creştini, autorii abordează cu mult curaj o temă care uneori deranjează lumea restrânsă a preoţilor, a pastorilor, a evangheliştilor, a celor care “ scriu “ viaţa din nou istoria revelată a naşterii, lucrării, morţii şi învierii lui Hristos Isus.
Scrisă cu har, prin Duhul Sfânt, autorii avertizează asupra marii responsabilităţi a celor chemaţi, căci ei nu sunt chemaţi de oameni, ci sunt chemaţi de Dumnezeu la o lucrare care îi depăşeşte de multe ori, dincolo de puterea umană, dincolo de talente, dincolo de darurile Duhului, este puterea veşnică a Evangheliei, putere care copleşeşte, care purifică, puterea care este un foc viu străbătând veacurile …
Cartea are menirea să ofere o vindecare spirituală a celor care cred că sunt aleşi de Dumnezeu, dar în fond lucrează prin puteri proprii, căci în vremurile din urmă, oamenii vor aştepta predici şi lucrări după placul lor, nu după voia lui Dumnezeu, “ oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi …fără dragoste firească …” ( 2 Timotei 3 : 1-5 )…
Cartea pune accentul pe esenţa lucrării : predicarea în exclusivitate a Evangheliei, pentru că “…este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede “ ( Romani 1 :16 ) … În mod clar Dumnezeu îi echipează pe slujitorii Săi pentru acest mod de slujire, cerându-le o perioadă ucenicie în acest sector al vieţii de credinţă, pentru a nu se îngâmfa, pentru a se crede mai altfel decât alţii, care şi ei slujesc, după chemarea făcută de Cel Prea Înalt …
Comportamentul slujitorului presupune şi salutul creştin, pentru ca relaţia pastor – credincios să se lege în mod firesc, fiecare om are o valoare, pentru că în el Dumnezeu a pus multă dragoste, a pus chiar chipul său, făcâdu -L după acest Chip unic …Slujitorul are obligaţia de a se prezenta celor care îl ascultă sau îl aşteaptă cu vestea cea bună, pentru că Dumnezeu însuşi ne cunoaşte pe fiecare, iar în această lucrare, chiar Dumnezeu s-a prezenta pe Sine : “ Eu sunt cel ce Sunt “ … Iahve …( Exodul 3:13-14 ), iar Isus a subliniat cu tărie, pentru ca noi să înţelegem : “ …Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine “ ( Ioan 14 :6 ) .
Cartea porneşte de la adevărurile biblice trainice, scrise cu mult înaintea de secolul acesta, şi anume : “ Dacă nu greşeşte cineva în vorbire este un om desăvârşit “ ( Iacov 3:2 ), punând accentul pe modul de vorbire a slujitorului chemat să vorbească doar cuvintele lui Dumnezeu care au putere, dar autorii insistă şi asupra faptului că există o modalitate de comunicare fără cuvinte care transmite de multe ori mai mult decât credem, are un impact extraordinar asupra oamenilor, presupunând ca în adevăr Împărăţia cerurilor să fie în inima, în mintea oamenilor şi acest lucru trebuie să se vadă cu multă claritate …
Există, în toate şi capcane care trebuiesc evitate de slujitorii Evangheliei, iar cartea le pune în lumină pentru ca toţi să înţeleagă ceea ce a fost în primii ani a bisericii, comportamentul creştinilor a fost cea mai importantă modalitate a lui Dumnezeu de a vorbi oamenilor, dincolo de ritualul existent într-o biserică …
Autorii au scris cartea cu multă dragoste, s-au aplecat asupra Cuvântului, dar au apelat şi la ceea ce înseamnă o cultură de bun simţ, dovedind ancorare în creaţia şi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea, dovedind că un slujitor al tainelor trebuie să fie receptiv şi sensibil la veacul său, ca un dar venit de Sus, pentru că viaţa este un dar pe care merită să-l apreciem la adevărata valoare.
Chiar dacă autorii sunt şi critici, o fac cu multă blândeţe, pentru ca cei care se simt criticaţi să înveţe din experienţa altora, din Cuvânt şi să se lase călăuzi de Duhul Sfânt …
Într-o vreme când se impun de către oameni anumite stiluri, chiar mode religioase, cartea atrage atenţia asupra marii SIMPLITĂŢI a lui Dumnezeu, asupra profunzimii lucrării divine, atât de mult afectate de păcatul intrat în lume …
“ Dacă te ocupi de Dumnezeu şi de Lucrarea Lui, şi El Se va ocupa de tine şi lucrarea ta “, merită reţinut acest lucru pe care autorii încearcă şi reuşesc să-l transmită cititorului, iar noi încheiem cu adevărul biblic : “ Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu “ ( 1Corinteni 8 :3 )
Ca să ajungi la floarea de colţ trebuie să urci pe muntele acela din care s-a desprins o stâncă fără ajutorul unei mâni, o stâncă eternă care a devenit un munte prin harul divin …

Categorii:Uncategorized

PSALMUL CA MOD DE INVIERE


Dumnezeu a creat o zonă a poeziei în care nu toată lumea are acces. E aceea zonă în care lucrurile au o stare fundamentală, de început de zidire, proaspătă, cu multă viaţă venită de Sus. Paul Aretzu prin „ CARTEA PSALMILOR „ apărută la Editura „ Cartea Românească „, 2003 schimbă pe neobservate regulile poeziei româneşti. Este o schimbare din interior, scribul Aretzu refuzând experienţele la modă în ultima vreme, asumându-şi în schimb stilul impus de Dumnezeu oamenilor atunci când oamenii îndrăznesc să-I vorbească. Nu poţi vorbi oricum lui Dumnezeu, pentru asta trebuie mai întâi să înveţi de la El cum să-i vorbeşti.
Scribul Aretzu a simţit aceasta şi a tâlcuit pentru cititorul modern care a uitat secretul original al psalmilor poezia ca mod de a învia. Din această cauză Paul Aretzu are pentru noi o parte de învăţătură în structura cărţii : „ Enaraţiuni la psalmi „, după o modă veche dar sigură, trebuie să porneşti de la premisa că omul nu cunoaşte nimic de fapt despre Dumnezeu şi atunci trebuie să descoperi că Adam este un artist al existenţei, ajungând la numele lui Dumnezeu – „ Eu sunt Cel de sunt „. Trebuie să învăţăm miracolul creştinismului – învierea continuă, esenţa trăirii cu Dumnezeu.
Aretzu scrie: „ Adevărata înviere este re –naşterea .” „ Prin venirea lui Iisus, suntem însămânţaţi cu înviere, ni se dă posibilitatea răscumpărării timpului primordial.” Învăţăm adevărul din noi: „ Învierea este ca pomul care are în el şi florile şi roadele totodată.”
Trecând de lecţia învierii, atât de dificilă în vremurile de pe urmă ale Babilonului putem accede la exerciţiul spiritual al psalmilor. Sunt mai mult decât poezie în sine, sunt patria în care poţi trăi cu Dumnezeu. Atunci când treci dincolo de simpla cunoaştere teologică a divinităţii acceptând să trăieşti după modelul venit prin Scriptură, Aretzu, ca scrib, în stilul vechilor oameni care tratau arta scrierii ca sacră: ne redă, prin iluminare şi har un mod de a spune lui Dumnezeu viaţa ta ca pe o stare de a te smeri în faţa Cuvântului, pentru ca prin psalm să te înalţi. Când scrie astfel de psalmi, Aretzu nu mai este doar poetul, sau preotul, sau slujitorul, el este Mâna care scrie pur şi simplu, prelungită din inimă. Sunt psalmi care indică perfecţiunea:
„ M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră într-o carte intră într-o sămânţă.
Acum Duhul Sfânt scrie cu inima cartea Evangheliei, acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor „
Modul de scriere a lui Aretzu, asemenea vechilor iubitori de cuvânt, nu se pot descrie ca pe o naraţiune, ca pe un fenomen, ca pe stare, măcar, psalmi aceştia trebuie să fie modul de conectare la eternitate.
„ Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu. „ sau „ Cenuşa noastră este fragilă lumină. „ sau „ Literă în cer căzută în fereşti. „
Trecând prin Lucian Blaga, depăşind starea poeziei după Nichita Stănescu şi dincolo de imnele lui Ioan Alexandru, Paul Aretzu a atins o limită pe care, cred, critica nu o poate asimila, pentru că în această carte se demonstrează că viaţa omului poate fi ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, după cum ne sugerează Apostolul Pavel ( Saul sau Paul ) în Epistola sa către Coloseni, capitolul al treilea.
„ Cartea psalmilor „ după scribul Paul Aretzu este cea mai importantă carte de poezie scrisă în limba română prin tălmăcire din altă limbă care mângâie, o limbă ascunsă, venind de departe: „ Şi artistul trebuie să fie dreptcredincios, trebuie să fie martir al artei sale. Iar opera de artă este învierea sa. „
Vine o vreme când cei care iubesc cu adevărat poezia trebuie să uite poezia bună scrisă în ultimii două mii de ani şi să învie din poezia Edenului, de dinaintea păcatului.
Să nu uităm că limitele poeziei în sine sunt stabilite de Dumnezeu încă din începuturi, când se plimba în răcoarea dimineţii şi găsea toate lucrurile bune, iar Adam învăţase să dea nume lucrurilor.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta: