Arhiva

Archive for the ‘ESEU’ Category

Despre istoria României. Câteva date și idei în labirint. Punctul de vedere al prof. dr. Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh


Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy
TOŢI  ROMÂNII și TOȚI    INTELECTUALII    DE    PE TERRA TREBUIE  SĂ  CITEASCĂ  ARTICOLUL  DE  MAI JOS!
                Punctul de vedere al prof. dr. Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh
                În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.
              In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !
              Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.
                Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
                    Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ?  Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
                  De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã.
                Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
                  Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
                    În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.    Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
                  Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”
                  În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (‪330-1453‬), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
                        Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.
                    Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
                  Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
                    În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).
                  În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
                În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
                  În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

 

Text pus la dispoziție de Victoria Milescu, scriitoare

 

Categorii:ESEU, ISTORIA

Dumitru Hurubă: Să fim romantici? „Ne aflăm deja într-o lume a nepăsării faţă de ce e în jurul nostru, inclusiv faţă de semenii noştri… Traversăm strada cu telefonul la ureche, aparat care nu lipseşte nici la un meci, la privitul la televizor, întâlniri de afaceri, în timpul unei plimbări, întâlniri cu omul drag(?)… E riscant să porţi, întâmplător, o carte subsuoară, sau să vorbeşti despre o carte proaspăt citită, să oferi o carte, pentru că poţi fi lesne etichetat drept ins care este, sau va ajunge în curând, eliminat de societate…”


NU MAI ŞTIM SĂ FIM ROMANTICI?

 

Poate mai ştim, însă nu vrem, fiindcă e jenant acum, la început de secol douăzeci şi unu, să mai fim romantici şi, adică, să simţim… omeneşte. În multe cazuri, e aproape suspicios să oferim flori fetei sau femeii iubite. Un telefon scump, un laptop, o tabletă etc., e cu totul altceva, e la modă, e de bonton, ba  chiar şi nuanţa de bucurie e alta decât la oferirea unei flori. Am auzit o voce suav-drăgălaşă spunând: „La ce naiba ai dat bani pe flori? Mai bine mă invitai la un Mc Donalds!” Să fi fost doar o glumă? Însă, ideea apare, în contextul general, oarecum nepotrivită, ba chiar vetustă în marea desfăşurare de alte forţe tehnice care nu apropie, ci îndepărtează din punct de vedere al umanului din prezentul nostru fără precedent…

Adevărul este că Omul nou, datorită agresiunii la care este supus de fluxul informaţiei şi posibilităţilor tehnice, inclusiv, sau mai ales, de comunicare, îşi exclude treptat, voit sau nu, procentul de parte romantică din suflet, care se reduce aproape clipă de clipă. apropiindu-se de dispariţia totală. Aşadar, ajungem mai rapid decât ne vine să credem, la o asemenea transformare a egoului, că nu ne mai recunoaştem noi pe noi. Suntem martorii unei tot mai accentuate indiferenţe faţă de semen, sentiment care nu mai reprezintă cine ştie ce noutate, dimpotrivă. Acest aspect, cred că nici nu ne mai interesează, fiindcă abundenţa de probleme, existenţiale în general, ne obligă vrând-nevrând, să gândim altfel şi să acţionăm altfel. Astfel, procesul depersonalizării, odată început, se desfăşoară şi cu viteză şi cu succes direct proporţional cu trecerea timpului. Prin natura situaţiei, pierdem enorm ca… oameni în timp ce câştigăm ca… roboţi, fiindcă agresiunea, despre care aminteam puţin mai înainte este total acaparatoare, în care persistă şi elemente demolatoare, ca să nu spun chiar distrugătoare din punct de vedere psiho-mental.

Fenomenul semnalat mai înainte, nu este deloc accidental, ci se petrece, cât se poate de clar, în detrimentul laturii umane, fiindcă, nu ne sună prea bine, sau deloc bine faptul că am redus cu hărnicie cantitatea de lectură, de ce nu?, de dorinţa cunoaşterii… Se citeşte puţin, periculos de puţin, dacă admitem o perspectivă a relaţiilor dintre oameni. Păstrând proporţiile şi respectul ce se cuvine, partea tehnică invadatoare nu ne face mai umani, mai înţelegători, mai comunicativi şi mai sentimentali, dimpotrivă, ne îndepărtează pe unii de alţii până la înstrăinarea totală, În paralel, evoluează, începând cu anii de şcoală, o cultură unilaterală pe considerentul: la ce îmi trebuie să ştiu istorie, geografie etc., din moment ce profesia mea este, să zicem, cea de informatician?

Această unilateralitate a culturii, care nu mai este… generală, de fapt procentul în sine fiind condimentat din belşug cu intruziuni solide şi mai uşor de asimilat din societate, devine dominantă şi cu mult mai uşor de asimilat fără ameninţarea trecerii în carnetul de note, sau vreo testare socială. Iar în acest context, ne întrebăm: oare chiar nu mai ştim şi nici nu mai vrem să fie romantici tocmai prin reducerea cantităţii de umanism din noi şi a nu deveni penibili manifestându-ne ca nişte, încă!, romantici? Şi-atunci, repet: am uitat, sau nu mai ştim să fim uman-romantici? Poate nici nu mai vrem, fiindcă starea noastră nu mai corespunde.

Totul, dar absolut totul se desfăşoară cu respectarea altor parametri, totul este îmbrăcat în armura blindată a unui modernism înţeles nu totdeauna cum trebuie. A nu mai citi, a nu mai acumula cunoştinţe din lecturi şi studiere, oare nu înseamnă un drum spre dezumanizare, în realitate, spre robotizare, spre oameni lipsiţi de sentimente? Personal, consider că da. Ne aflăm deja într-o lume a nepăsării faţă de ce e în jurul nostru, inclusiv faţă de semenii noştri…

Traversăm strada cu telefonul la ureche, aparat care nu lipseşte nici la un meci, la privitul la televizor, întâlniri de afaceri, în timpul unei plimbări, întâlniri cu omul drag(?)… E riscant să porţi, întâmplător, o carte subsuoară, sau să vorbeşti despre o carte proaspăt citită, să oferi o carte, pentru că poţi fi lesne etichetat drept ins care este, sau va ajunge în curând, eliminat de societate…

Un asemenea comportament în… văzul lumii, te compromite, te face de râs!

 

                                              Dumitru Hurubă

 

Categorii:ESEU

George Topîrceanu – 130 de ani de la naștere


Am primit de la Dumitru Hurubă

 

Să ne mai amintim de

GEORGE TOPÎRCEANU

– 130 de ani de la naştere –

(20 martie 1886 – 7 mai 1937)

Un fel de motto:

„Cu privire la G. Topîrceanu se constată două atitudini în sfera unei consideraţii generale. Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. (…) Să spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic.”

  1. Călinescu

 

După procesul agresiv de „reconsiderări” și „demolări” privitor la literatura română, început prin 1990 de câțiva specialiști în… nimic, preluat, consolidat și… îmbunătățit, din motive pentru mine obscure, cred că ar fi cazul să se înceapă re-construcția ființei noastre național-literare, ca să dăm o raită și pe la Noica… În sensul celor spuse mai înainte, comentariul de mai jos aş vrea să fie o contribuţie modestă la redresarea situaţiei şi o mică încercare de reabilitare, de revenire la normal.

Așadar…

Încerc să-mi imaginez literatura României, pe ansamblu, fără prezenţa lui George Topîrceanu şi nu reuşesc. Printr-o decupare, fie ea şi virtuală, va rămâne un spaţiu gol, imposibil de completat cu un alt nume de scriitor, cu altă operă literară care să aibă, în multe faze, statutul de unicat.

Această raţiune are la bază un adevăr de necontestat, şi anume: autorul celebrelor „Balade” şi nu mai puţin celebrelor „Parodii, s-a circumscris liricii româneşti cu o creaţie, poetică în primul rând, care l-a… proiectat între scriitorii noştri importanţi. În această ordine de idei, şi fără vreo urmă de superstiţie, intră discuţie şi faptul, de relevanţă, la urma urmei, că deceniul cuprins între anii 1880-1890 din secolul al XIX-lea, a fost cel mai prolific din punct de vedere al viitorilor scriitori. Astfel, putem spune că divinitatea a fost generoasă cu noi: în anii respectivului deceniu s-au născut câțiva dintre marii scriitori ai literaturii noastre: Arghezi (1880), Sadoveanu (1880), Minulescu (1881), Goga (1881), Bacovia (1881), Lovinescu (Eugen) (1881), Agârbiceanu (1881), Istrati (1884), Voiculescu (1884), Caragiale (Mateiu) (1885), Sorbul (1885), Rebreanu (1885)… Dar şi alţii, precum P. Cerna (1881-1913), poet intimist, romantic tradiţionalist; Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău) (1883-1923), precursor al tragediei limbajului, opera sa literară plasându-l între primii noştri scriitori avangardişti; N. Cartojan (1883-1944), profesor, Academician, Specialist în literatura română veche; Al. Kiriţescu (1888-1961), în primul rând dramaturg – autor al celebrei piese Gaiţele (1932), după care s-a turnat și nu mai puțin celebrul film românesc Cuibul de viespi…, fără a le diminua meritele literare în vreun clasament alcătuit ad-hoc… Având în vedere cele de mai sus, personal cred că nicio perioadă din istoria literară modernă a României nu a fost la fel de… bogată în venirea pe lume a unui atât de mare număr de scriitori de valoare. Prin forţa împrejurărilor, sau prin grija proniei cereşti, între aceşti corifei găsim şi numele celui mai important și iubit – de ce să n-o spunem? – parodist din literatura noastră…

Aşadar, George Topîrceanu – căci despre el este vorba – s-a născut în București în după-amiaza zilei de 20 martie 1886, ca fiu al lui Gheorghe Topîrceanu, cojocar, și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, din strada Cotroceni, zona Ghencea.

După cum se poate observa din cele de mai sus, autorul Baladelor vesele şi triste şi al Parodiilor originale, face parte din acest grup de cariatide al literaturii noastre. A decedat la o vârstă aproape revoltătoare, la numai 51 de ani, la data de 7 mai 1937, în Iaşi, în casa lui Demostene Botez, conform şi declaraţiei Alexandrinei (Titi), sora cea mică a lui Topîrceanu: „A murit în braţele mele, la 7 mai 1937, la ora 1 fără 5” (Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu. Editura Sport-Turism, 1983, p. 11). …Viitorul poet frecventează școala primară la București între anii 1893-1895 și o continuă pe Valea Topologului, la Suici, județul Argeș, unde părinții săi se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la Liceul „Matei Basarab”, ca elev-bursier până în clasa a IV-a, de unde, în urma desfiinţării internatului, în toamna anului 1901, s-a înscris la liceul „Sfântul Sava” (1898-1906), unde a fost coleg cu viitorul poet-simbolist Mihail Cruceanu, într-o clasă care avea în jur de 70 de elevi. Interesantă mi se pare şi descrierea acestui coleg de la Liceul „Sf. Sava”privindu-l pe Topîrceanu din acea perioadă: „…elev tăcut şi rezervat, cu privirea îngândurată, cu faţa serioasă, ce nu prea râdea, ci mai mult zâmbea… ascundea atâtea resurse sufleteşti, atâta putere de pătrundere a realităţii, atâta umor de calitate …”(Handoca, p. 42). În urma absolvirii se angajează funcționar la Casa Bisericii, apoi ca profesor suplinitor. În paralel, în anul 1906, se înscrie la Facultatea de Drept pe care o.jpg abandonează şi-apoi la Facultatea Litere la care, de asemenea, renunţă. Între timp o cunoaşte pe Victoria Iuga, învăţătoare, (n. 1882-d. 1966), fiica vitregă a proprietăresei Victoria Malea de la Nămăieşti cu care se şi căsătoreşte în februarie 1912, căsătorie din care a rezultat şi un fiu – Gheorghe (Gicu)(1 aprilie 1912). Însă căsnicia lor se va destrăma în scurtă vreme, şi ca o consecinţă a poveştii de dragoste înfiripată între el și poeta Otilia Cazimir.

Revenind la descrierea lui Cruceanu, citez chiar dintr-o însemnare-amintire a lui Topîrceanu: „…purtam încă rochiţă. Eram mic – şi-ţi închipui cît eram de mic, dacă nici acum nu-s atît de mare.”(p.30), care ilustrează simţul umorului său, însă nu rupt de realitate, fiindcă pe prima filă a livretului său militar, în dreptul rubricii „Talie”, se poate citi clar: 165… Se vede şi din acest mic citat din conferinţa Cum am devenit ieşean, că poetul era şi a rămas un adept al autoironiei şi, prin extensie, al umorului fin: „am început să fiu mai precaut, să mă ironizez eu cel dintâi, înainte de a mă ironiza alţii; să-mi iau în râs propriile sentimente şi puţin pe ale altora…” Ar mai fi şi alte argumente în favoarea satiro-umorului topîrcenian fără ca ele să-l fi convins pe G. Călinescu… Altfel, el nu ar fi fost atât de categoric în afirmaţia: „Cu Topîrceanu se pune o problemă importantă de estetică literară, pe care unii s-au şi încercat a o rezolva în favoarea poetului, aceea a aşa-zisei «poezii umoristice». Marele critic a şi întrebat imediat, pentru mine şi mai clar neconvins: „Dar există o astfel de poezie?Termenul însuşi e un nonsens. Mai cu precauţiune, am putea sugera că este vorba despre o subtilă diminuare a valorii creaţiei topîrceniene, dacă nu cumva chiar de o trecere a ei în al doilea plan valoric, pe nedrept, zic eu. De pe această poziţie privit ansamblul chestiunii şi incluzând în analiză nivelul studiilor poetului, am putea să acceptăm drept scuză, deși clar ironică, sintagma: „Întrucît este vorba de Topîrceanu nu e greu de constatat că intelectualitatea, «spiritul» îi sunt deficiente.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 826). Că tot spunea Călinescu despre poet că este unul „al universului mic.”… Însă, trebuie să avem în vedere și faptul că, doar cu ceva timp înainte de apariţia Istoriei(1941), Mihai Ralea (n. 1896-d. 1964), nota în 1927: „La d. G. Topîrceanu, între conştiinţa intelectuală şi cea poetică nu e un divorţ. Materia poetică se selecţionează după legile logicii, ale criticii, ale bunului gust. Umorul său, consecvent aceleiaşi de gust şi măsură, nu cade nici în glume, nici în bufonerie, nici în farsă. E atitudinea «pince sans rire»(un fel de râs fără… râs), poate cea mai superioară formă a comicului. Înzestrat cu ea, d. Topîrceanu nu se cruţă nici pe el nici pe alţii. „ (Balade vesele şi triste, Editura pentru literatură, Colecţia BPT, 1966, Cop. IV). Cel puțin aici, îmi permit să spun că Ralea a fost mai… pe subiect decât Călinescu.

Prima încercare literară a lui Topîrceanu datează din timpul şcolii primare, din clasa a III-a, şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi drept… public. Momentul este descris cu umor de poet: „…Într-o recreaţie i-am zis lui Stănciuc:

-Vino să-ţi spun o poezie făcută de mine…

(…) I-am debitat pe nerăsuflate prima mea operă literară, alcătuită numai din două versuri:

Săriţi cu toţii, fraţi români,

Să dăm năvală în păgâni…

(…) El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas şi, când am isprăvit, a zis numai atâta:

-Ce-mi dai să nu te spun la domnul? (Conferinţa Cum am devenit moldovean, Biblioteca Academiei, publicată postum în revista „Viaţa Românească” nr. 9/1956, p. 149-162). „…Cu un deget în nas?!? Fantastică sintagmă ironico-satirică și umoristică!

Însă, debutul literar propriu-zis, are loc în anii de liceu, respectiv prin 1904, atunci când îi apar în revista umoristică Belgia Orientului primele sale încercări literare sub pseudonimul „G. Top”. A continuat apoi să publice şi în alte reviste, cum ar fi: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui N. D. Cocea, „Viata literara si artistica”, revista condusa de G. Cosbuc (1907).

Şi, totuşi, adevăratul său debut revuistic are loc la vârsta de 23 de ani (în anul 1909) în prestigioasa revistă Viața românească, cu parodia Răspunsul micilor funcționari – considerată drept o replică la Caleidoscopul lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel)(1908), prin care se şi face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă și frumoasă corespondență), îl cheamă la Iași în anul 1911, ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: Conferința „Cum am devenit ieșean”).

Între anii 1905-1907, publică versuri sentimental-epigonice in revistele „Duminica”, „Revista noastra”, „Revista ilustrată” etc., iar între anii 1909-1911, publică în „Viaţa românească” (devenit secretarul ei de redacţie) şi în alte reviste poeziile Noapte de mai, Balada chiriaşului grăbit, Balada popii din Rudeni, poezii, proză, cronici teatrale etc., iar în 1916, debutează editorial cu volumele Balade vesele (ediţia a II-a, în 1920, editia a III-a, 1928) si Parodii originale (ediţia a II-a în 1921, ediţia a III-a, 1927). Doi ani mai târziu, în 1918, colaborează la ziarul „Lumina” (Bucureşti), condus de Constantin Stere, cu Balada morţii şi Note memorialistice; în revista „Însemnări literare, editată la Iaşi în anul 1919 împreună cu Mihail Sadoveanu, publică Balada munţilor, Rapsodii de toamnă… În anul 1926, poetului George Topîrceanu i se acordă titlul de laureat al Premiului naţional de poezie, iar la 7 mai al aceluiaș an, este numit director al Teatrului Naţional din Chişinău. Doi ani mai târziu (1928), publică volumele Migdale amare (editia l-a) si Balade vesele si triste (editia a III-a, ediţia a IV-a apărând în 1931); cea de a IV-a ediţie a Parodiilor originale este editată în 1932; în anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938), iar 1936 este anul în care, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, este ales membru corespondent al Academiei Române şi îi apare volumul Pirin-Planina.

…Odată cu stabilirea la Iaşi, și desfășurându-și activitatea la Viața românească, şi sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu se desparte treptat de etapa adolescentină şi romantică din creaţia sa, precum şi de sentimentalizarea exagerată şi pornirile evidente spre un retorism, de cele mai multe ori inutil, chiar dacă ţinta era spre noi orizonturi poetice. Fenomenul despărţirii de… adolescenţă este ilustrat cât se poate de limpede în versurile de mai jos în care „cere” clemența criticii postume:

„O, indulgentă Critică postumă,

Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,

Că, rând pe rând, baloanele de spumă

În lacrimi grele iarăși se prefac.

(Topîrceanu: Prefață).

Devenit angajat al revistei Viaţa Românească, el îndeplineşte succesiv funcţiile de subsecretar, apoi secretar de redacţie. Este o perioadă fastă pentru Topîrceanu având în vedere că el cunoaște și colaborează cu scriitori de prim rang ai literaturii române: Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a. Iar prietenia cu Sadoveanu este de notorietate reflectându-se limpede și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

În acei ani, premergători primului Război Mondial, sunt scrise o parte din parodiile topîrceniene care îl vor și consacra ca pe unul dintre marii noștri parodiști, cel mai mare, după părerea mea! În orice caz, din informaţiile pe care le am la îndemână, se pare că, într-adevăr, 1910-1920, a fost deceniul cel mai prolific şi mai plin de evenimente din viaţa poetului. Să ne reamintim că, între 1912-1913, a editat revista Teatrul, împreună cu Mihail Sevastos… Trei ani mai târziu, în 1916, are loc debutul său editorial cu volumele: Balade vesele (Editura Alcalay, București) şi Parodii originale (Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu, București). Odată stabilit în capitala Moldovei, la Iaşi, se reînscrie la facultatea de filozofie, însă, începând războiul, este „…mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile…” (SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare şi revizie ştiinţifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 450), astfel, sergentul-artilerist, George Topîrceanu, rămâne prizonier timp de doi ani (până în anul 1918). Din acest rău, binele a fost că prizonieratul său este descris şi publicat în Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Editura Alcalay, București, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Editura Socec, București, 1920). Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, apare la București, în 1936, la „Naționala” S. Ciornei, şi se referă, concret, la anul şi patru luni a prizonieratului. În 1928, la Editura „Cartea românească”, îi apare volumul de poezii Migdale amare, editură la care va publica, în același an, ediția a III-a a volumului Balade vesele și triste, iar doi ani mai târziu, în 1930, îi apare volumul de proză Scrisori fără adresă, Editura „Naționala” S. Ciornei; în anul 1931, la Editura „Cartea românească” îi apar volumele Migdale amare, ediția a II-a, și Balade vesele și triste, ediția a IV-a; în 1932, publică la Editura „Cartea românească” a IV-a ediție a Parodiilor originale

Evadarea şi întoarcerea spre casă, este un fel de „chinurile lui Ulise”, mărşăluitul pe jos și fiind un adevărat „drum al Golgotei”. Nu e locul aici să descriu cu detalii drama întoarcerii, însă mi-se pare interesant de inserat un amănunt semnificativ: cu ceva timp înainte de acest episod de-un anume tragism din viaţa poetului, o cunoscuse la Iaşi pe poeta Otilia Cazimir, cu care se împrietenise. Sigur că prietenia lor avea adânci conotaţii sentimentale din moment ce, bine se ştie, Otilia suferea pentru că nu avea cum să intervină în ajutorul prietenului său, cu pachet, medicamente, rufe… Se simţea tot mai neputincioasă, aşa că îi scrise lui Ibrăileanu (august, 1917), pe care-l ştia în relaţii foarte bune cu Topîrceanu, încheind: „Încercaţi să aflaţi însă condiţiile în care pot trimite pachetul şi, de credeţi că cele ce propun eu merită vreo atenţie, interesaţi-vă şi de ele.” Nu e greu deloc să ne dăm seama că, dincolo de cuvinte, se afla o mare grijă şi iubire pentru poetul aflat în captivitate. În acest context, ar mai fi de subliniat spiritul de solidaritate scriitoricească dovedit de Constantin Stere, fondatorul şi conducătorul revistei „Viaţa românească”, apărută la 1 martie 1906, care i-a trimis poetului 100 de lei şi „a fost cel care a intervenit la comandamentul bulgar de la Bucureşti, cu rugămintea ca Topîrceanu să fie eliberat.”, ceea ce s-a şi întâmplat „la sfârşitul lui decembrie 1917…” (Handoca…, p. 97). Întors la Iași, Topîrceanu redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până în 1920 când reapare revista Viaţa românească, al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătorești, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public și de presă (articole și aprecieri semnate de Felix Aderca, Liviu Rebreanu, Petre Locusteanu ș.a., în special poezia, pentru care obţine în 1926 chiar Premiul Național de Poezie. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Greu bolnav de cancer hepatic, pleacă în februarie 1937 la Viena împreună cu Otilia Cayimir” (Călinescu, Istoria… p. 831), aşadar, primăvara acelui an aflându-l într-un sanatoriu vienez…

…Creaţia sa literară, împărţită oarecum în mod egal în: poezie: lirică satirică, proză: proză satirică, memorialistică şi publicistică, nu a reuşit niciodată să adune o părere unanimă a comentatorilor, nici asupra operei, nici a creatorului ei. „Lansarea” respectivei ambiguităţii a fost… într-un fel „certificată” de G. Călinescu în Istoria sa…, din care citez: „Cu privire la G. Topîrceanu se constată două atitudini în sfera unei consideraţii generale. Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor.” (p. 826). Nu atât de categoric, dar nici prea departe G. Ibrăileanu sugera acest adevăr publicând în 1920: „O slăbiciune, căci intervenţia prea pronunţată a inteligenţei în procesul sufletesc de creaţiune este inoportună. Această intervenţie stânjeneşte jocul forţelor inconştiente, care sînt rezervoriul poeziei lirice. Iată pentru ce poezia D-lui Topârceanu este lipsită de acele ecouri nelămurite şi de acea brumozitate care îngăduie cetitorului să-şi viseze liber visurile lui.” (Revista Viata Românească, nr. 4, 1920). Îndulcind puţin situaţia, tot Călinescu este cel care pune lucrurile la punct pentru posteritate: „(…) Să spunem că Topîrceanu e socotit ca un poet al universului mic. (Id. p. 826). Citind şi pătrunzând în opera poetului, lesne poţi fi de acord cu marele critic, analizând chestiunea la „rece”, dar, pentru cititorul obişnuit, aceste etichetări au mai puţină importanţă, fiindcă măria sa, girat și de fidelul său însoțitor Cronos, vor fi cei care, iată, au asigurat perenitatea creaţiei topîrceniene. Şi vorbim despre poezie în primul rând, pentru că această parte din creaţia sa atârnă mai greu în opera lui Topîrceanu. În ale sale referiri la el, Demostene Botez, ne dă cel mai relevant argument al popularităţii de care se bucura poetul încă în timpul vieţii: „Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere…”(Demostene Botez, Memorii). Adică, într-un fel, exact contrariul părerii călinesciene: „(…). Oricîtă încîntare ne-ar produce „Parodiile originale”, spiritul nostru critic întîmpină greutate să găsească alt merit decît acela de observaţie şi virtuozitate în nişte compuneri al căror punct de plecare este în poezia altor                 a. O parodie este în definitiv o pastişă, exagerată, ca spre a-şi găsi iertarea în recunoaşterea imitării. Topîrceanu însuşi le numea „pagini modeste de critică literară”. (Istoria…, p. 826).

Şi totuşi: progresând deliberat de la un sentimentalism exacerbat specific vârstei şi perioadei, şi de la un epigonism inerent începuturilor către o creaţie lirică dominată în multe locuri de un umor caracteristic poetului, mai ales în parodie, la care trebuie să mai adăugăm imediat autoironia, avem în George Topîrceanu o voce cu totul originală în lirica românească. În această ordine de idei, utilizând nu o dată ironia fină, dar ascuţită, el îşi ridică la fileu viitoarele victime – contrafacerea, poncifele poetice, moda «modernistă», pe care le anulează apoi printr-o construcţie lirică ironico-demolatoare proiectându-le distrugător, aș zice, în banal şi ridicol. Ajunşi aici, putem face legătura dintre el şi tradiţiile lirice venite/preluate dinspre G. Coşbuc, D. Zamfirescu, D. Anghel, sau chiar mergând până către I. B. Deleleanu. Aş putea să-i dau dreptate lui G. Călinescu, însă, din considerente strict personale şi din iubire pentru autorul Baladelor, n-o voi face, chiar dacă accept, în principiu, că „se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii. Parodiind pe Homer, poetul uită că parodiază şi se lasă furat de elanul epic.”(Istoria…, p. 826). Într-adevăr, preluând ideea marelui critic, ajungem şi la analiza făcută de Al. Săndulescu: „Verva umoristică şi inteligenţa umoristică a lui T. se realizează pe deplin în Parodii originale. Poetul şi-a amendat propriul sentimentalism, dar nu l-a iertat nici pe al confraţilor.” (Scriitori români, p. 451). Exact! Pentru că, atât parodiile – sau mai ales ele! – cât și rapsodiile și, într-o oarecare măsură, baladele, sunt cele trei „grații” care-i asigură lui Topîrceanu statutul de… poet unicat în lirica românească și de… evadat din „universul mic” în care a fost fixat de Călinescu. De altfel, și în paranteză fie spus, el va rămâne în literatura română ca unul dintre foarte puținii lirici care au abordat această modalitate de exprimare. Și cred că e potrivit aici să spun că parodierile ante și post topîrceniene au fost doar sporadice, unele lipsite de valoare și consistență, cele mai multe rămânând la stadiul de încercări sporadice. Din acest motiv, este greu spre imposibil și încercarea de decupare a creației poetului din poezia tradiționalistă chiar dacă l-am putea plasa imediat într-un fel de realism primar generat cel mai ilustrativ de Coșbuc… În orice caz, Topîrceanu face parte dintre scriitorii-poeți, nu foarte mulți, care, cu dexteritate de bijutier, și-a drămuit și construit individualitatea și personalitatea scriitoricească printr-un cumul al potențelor sale artistice, foarte bine, corect și eficient exploatat. De-aceea, cred că putem vorbi de o distribuire pe genuri a forței sale creatoare făcută cu iscusință investind exact acolo unde posibilitatea sa de transmitere a ideilor-mesaje ajungea la apogeu. Spun aceasta având în vedere că, indubitabil, într-0 ierarhie convențională, creația sa lirică ocupă primul loc. Aici, intuiția lui Călinescu se grefează perfect pe context, pentru că scrie marele critic referindu-se la poet: „Inteligenţă critică? E prea puţin. Avem de a face cu un mimentism superior care presupune putinţa de a trăi pe diferite căi muzicale.

Umorul, spiritul presupun inteligenţa, iar aceasta, goală, e prozaică. E adevărat că inteligenţa poate fi izvor de plăceri estetice, chiar când e sofistică, însă prin frumuseţea cristalizării ei, prin neprevăzutul combinărilor. O diatribă în proză ori versuri încântă ca o expresie a ingeniozităţii în maliţie, a înverşunării critice. Aceasta, ca definiție generală, înțeleg, fiindcă, trecând de la abstract la concret, lucrurile și analiza iau o întorsătură curioasă: Întrucît e vorba de Topîrceanu nu e greu de constatat că intelectualitatea, „spiritul” îi sînt deficien te. Rarele lui încercări de a intra în domeniul speculaţiei revelă un om cu o cultură modestă (p. 826)(subl. D.H.). Și totuși, volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie. Să nu fi aflat Călinescu? Mira-m-aș! Pentru aceste reușite, între care trebuie să includem și faptul că în 1934, în Revista fundațiilor regale, începe publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe – din păcate rămas neterminat și publicat postum în 1938 – în 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. De subliniat că propunerea o făcuse prietenul său, Mihail Sadoveanu.

Bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene”… Este, se pare, ultimul său efort creator, în condițiile în care primăvara anului 1937 îl aflăm internat într-un sanatoriu vienez, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română, articol publicat postum…

Ar mai fi de adăugat un amănunt privindu-l pe Topîrceanu și anume:

Este impresionantă și adesea inexplicabilă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii. În acest sens, mi se pare relevantă următoarea zicere a lui Demostene Botez: „Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere…(Demostene Botez)” Or, din punctul meu de vedere, exact aceasta este recunoașterea valorii creației sale și a dragostei față de poet. Este un adevăr care anulează parcă orice alt comentariu, inclusiv dacă facem referire la Eugen Lovinescu, cel care, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Explicații la această atitudine extrem de dură există, se cunosc, destui le-au condamnat sarcasmul nedrept, însă Topîrceanu, așa cum s-a mai spus, a rămas o voce distinctă în poezia românească, ceea ce se înțelege și din următoarele versuri:

„Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,

Căci tuturor își dăruie secretul,

Dar ca să poți citi cândva în mine

Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.

Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,

Noi nu putem urma același țel…

Și dacă totuși ți-am făcut onoarea

Acestor aspre stihuri de oțel, —

Când îmi citești poemele și proza

Gândește-te la geamul lui Spinoza.”

(G. Topîrceanu: Parodii originaleÎn loc de prefață, 1916)

Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004.

Din nefericire, în condiţiile actuale, când însăşi cultura, în general, este pe post de cenuşăreasă, literatura devine automat fiica ei… vitregă. Într-un asemenea context, scriitorii – fie ei clasici şi importanţi – sunt tot mai rar pomeniţi, fac loc în manualele şcolare altor nume care înseamnă puţin sau nimic în istoria literaturii, în comentarii sunt, de multe ori expediaţi în vreun citat nesemnificativ, comemorările sau/şi aniversările abia-abia mai sunt amintite, dacă nu cumva doar… bifate. Printr-o sinonimie, poate puţin cam fosrţată, citez aici o strofă a lui George Topîrceanu, cu reverberaţii aproape simbolice şi atât de potrivită:

Soarele spre asfinţit

Şi-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea şi uitarea.

(Balada morţii)

…Unde soarele = Cultură, literatură.

 

Dumitru Hurubă

 

Bibliografie selectivă

  1. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1984;

Mircea Handoca, Pe urmele lui George Topîrceanu, Editura Sport-T­urism, București, 1983;

Constantin Ciopraga, George Topîrceanu, Editura pentru Literatură, București, 1966;

SCRIITORI ROMÂNI, Coordonare şi revizie ştiinţifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 450;

Nicolae Ciobanu, Prefață la volumul Topîrceanu, Balade vesele și triste, Editura pentru Literatură, București, 1966.

                                            

Dumitru Hurubă

Scriitor

 

Literatura română: Megatendinţe într-o lume globalizată, de Constantin Stancu


Pages from Vatra veche 11, 2015, BT_Page_1Pages from Vatra veche 11, 2015, BT_Page_2

Sursa: Revista Vatra veche nr. 11/2015

Categorii:ESEU, GÂND

Literatura română: Despre fanatism, de Hurubă Dumitru


Pages from algoritmdecembrie 2015 (3)_Page_1Pages from algoritmdecembrie 2015 (3)_Page_2Sursa: Algoritm literar nr. 4/2015

Categorii:ESEU, GÂND

Ştefan Borbély, Eseuri biblice, Bucureşti: Editura EuroPress Group, 2015

26 decembrie 2015 Lasă un comentariu

BibliceBiblice 001Biblice 002

Opera:

  • Umbra cuvintelor – Experienţa lui Christian W. Schenk, Phoenix 1995.
  • Grădina magistrului Thomas, eseuri, Bucureşti, E.D.P., 1995.
  • Xenograme, Oradea, Cogito, 1997.
  • Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999.
  • Opoziţii constructive, , Cluj, Limes, 2002.
  • De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Cluj, Dacia, 2001.
  • Matei Călinescu, monografie, Braşov, Aula, 2002, 120 p.
  • Cercul de graţie, Piteşti, Paralela 45, 2003.
  • Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic”, Cluj, „Biblioteca Apostrof”, 2003.
  • Mitologie generală”, Cluj, Limes, 2004.
  • Despre Thomas Mann şi alte eseuri, Cluj, „Biblioteca Apostrof”, 2005, 170 p.
  • O carte pe săptămână, Editura Ideea Europeană, 2007
  • Pornind de la Nietzsche, Ed. Limes, Cluj, 2010
  • Homo brucans şi alte eseuri, Bucureşti, Ed. Ideea Europeana/Contemporanul,2011
  • Existenţa diafană, Bucureşti, Ed. Ideea Europeana/Contemporanul, 2011

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ştefan_Borbely

Categorii:CARTEA, ESEU, literature, SEMNAL

Nicolae Labiş, un portret de Adrian Botez. Ziua în care vine pasărea cu imponderabil clonţ de rubin…


Labis de Botez_Page_1Labis de Botez_Page_2Labis de Botez_Page_3Labis de Botez_Page_4Labis de Botez_Page_5

Sursa: Revista Contraatac nr. 35/2015 – Text de Adrian Botez!

Categorii:ESEU, GÂND, PRESA, REVISTA
%d blogeri au apreciat: