Arhiva

Archive for 16 iunie 2009

JAPONIA CA MIRACOL


Prin cartea „Japonia necunoscută” autorul Florin Vasiliu ne îndeamnă la o cunoaştere mai aprofundată a sufletului propriu. Suntem întăriţi în ieşirea din propria carapace, din propria scoică uitată pe fundul mării care se cheamă timp. Cu cât te apropii de Japonia mai mult, cu atât eşti mai aproape de România, mai aproape de misterele sufletului românesc. Acest lucru se datorează lui Florin Vasiliu care aplică asupra gândirii noastre o formulă absolută, credinţa că putem călătorii în spaţiu şi timp, iar la capătul călătoriei se află un arhipelag de sentimente.
Cartea s-a născut firesc, chiar dacă autorul a petrecut peste 30 de ani într-o Japonie de multe ori imaginară. Aflat în România Florin Vasilescu a fost purtat de cuvânt în Orient, undeva lângă soare răsare. După atâta vreme de călătorie totul se termină suprem ca-ntr-un „ haiku „ absolut. Autorul mărturiseşte că a fost ajutat de soţie la edificarea cărţii, acest lucru ne duce cu gândul la unirea dintre yng şi yang, conform credinţei orientale.
Florin Vasiliu mărturisea : „ Arde-n foc un pai / Dincolo, după moarte/ ne vom întâlni iarăşi / „. Ca să-l parafrazez adaug, dacă se mai poate adăuga ceva – „ Am fost cu tine în Japonia/ După răsăritul soarelui / Ne vom întâlni în Retezat / „.
Primul lucru pe care l-am deprins după citirea cărţii a fost disciplinarea spiritului.
Nu ştiu dacă am reuşit, dar am deprins convingerea că un templu se poate clădi în suflet fără să foloseşti nici un cui de fier, totul poate fi lemn, lemn viu, mirositor, pregătit să-nfrunzească la sfârşitului veacului. Totul este să ai răbdare. Oare suntem noi învăţaţi cu răbdarea ? Japonezul se grăbeşte încet, privind marea, muntele, grădina, buchetul de flori, gheişa, tradiţia, templul, cartea, părinţii, soarele la răsărit.
Cel mai frumos este într-o grădină, alături de flori şi eternitate. Japonezul ne învaţă cu o grădină de piatră, pură, clară, pregătită să-l primească pe Dumnezeu în vizită în timp ce noi numărăm pietrele secrete, care nu ne ies niciodată la număr. Aşa aflăm că piatra poate să-nflorească, că este mirositoare că aşteaptă ca şi noi răsăritul soarelui. Totul este să nu calci pe sufletul pietrei.
Un mister este scrierea japoneză, un mister întărit de cuvântul pe care se sprijină Japonia, poate de aceea sunt atâtea cutremure-n arhipelag, poate de aceea marea te botează cu viaţă fără de moarte, mare cea furioasă, mare cea darnică.
De la Japonez poţi învăţa cum se uneşte fiinţa omului cu cerul, doar savurând o ceaşcă de ceai. Este o adevărată artă, este un adevărat ritual întâlnirea dintre om şi o simplă ceaşcă de ceai. Trupul uită aroma, trupul uită căldura, doar sufletul priveşte-n sine pentru a descoperi un zeu tainic.
Cu Florin Vasiliu intri-n casa Japoneză ca-ntr-un templu, acolo uiţi de toate, de ieri, de astăzi, de mâine, de Japonia, de lume, pentru că în casa aceea descoperi universul, este o adevărată ieşire, un adevărat exod.
Adevărul este că Hiroshima a fost înfrântă de floarea de cireş, iar americanii nu pricep, ei se miră cum bomba atomică a dat flori de cireş, cum înfloreşte timpul, cum dă muguri piatra de la Hiroshima. Răspunsul se află în cartea lui Florin Vasiliu : „ Cireşul înfloreşte între doi poeţi”`. Lipsa de armă, lipsa de violenţă, lipsa bombei atomice, este arma cea mai temută…Matsuo Basho este un poet de geniu, el ne transmite simplu – „ Fără casă, între cer şi pământ – doi călători ”. Mesajul său este profund, înţelegi că în orice călătorie, nu vei fi singur niciodată…
De la japonez înveţi cum să rezişti la valurile tsunami, la valurile vieţii, mai mult înveţi cu adevărat cum să mergi pe ape, simplu, cu o puternică speranţă, iar sub tine vulcanii fierb, provocând răsăritul. Trebuie să fi spulberat de tsunami pentru a te renaşte, mai pur, mai curat…
Dacă vreodată vei avea ocazia să porneşti spre Japonia înainte de a atinge ţărmul trebuie să-nveţi de la pescuitoarele de perle gustul adâncului, să te depinzi cu albastru ca stare, nu culoare, să-ţi ţii respiraţia şi atunci vei descoperi „ lacrimi de zeiţă” în bagajul tău de drumeţ.
Florin Vasiliu ştie şi este un ghid perfect, nu vei rătăci insulele, cu siguranţă vei trece de Naausica, poate chiar te vei uita într-o scoică, dacă zeii se vor îndura…
Florin Vasiliu ne-a oferit prin cartea „Japonia necunoscută” , Editura „ Haiku , 1998 , 99 de ideograme, 99 de speranţe, regăsiri şi uitări, plus 99 de blesteme…

Categorii:Uncategorized

… făcătorul de cărţi …


Un nume : Ioan I. Iancu. O editură : “ SIGNATA “. Un oraş Timişoara.
Într-o vreme în care poeţii par rătăciţi în deşert, uitaţi de societate, uitaţi de oameni, pierduţi în Imperiul cuvintelor, departe de realitatea crudă care devoră frontiere, suflete, destine, când a publica o carte înseamnă o aventură prin labirintul carnivor al accizelor, Ion I. Iancu, editor, face cărţi de poezie. Simplu, aproape nevăzut, editorul tace, dar pune pe tava vremurilor capete de poeţi spre indiferenţa publică a puterii, care îşi este îndeajuns prin spectacolul mediatic fără ieşire la mare.
Un volum de versuri înseamnă muncă, luciditate, puterea de a depăşi bariere, de a trece de limite, de a câştiga o lume şi de a pierde o lume, poezia înseamnă puţină prospeţime într-o lume în plină viteză care este în căutarea unei busole, poezia înseamnă biruinţa asupra indiferenţei, faţă de vocea eternă care ne transmite mesaje despre noi, despre viitor, despre trecut. Mulţi poeţi, scriitori din Transilvania, din zona Hunedoarei şi-au recăpătat opera datorită lui Ioan I. Iancu, editorul care a ştiut să facă volume de poezii, romane, studii, o operă care ar fi rămas în manuscris, închisă în scoica timpului, departe de viaţă.
Poate Eugen Evu, poate Dumitru Hurubă, poate Paulina Popa, poate Ioan Evu, poate Raul Constantinescu ar fi fost altfel, dacă nu ar fi fost editorul care să accepte opera, care să accepte scriitorul. Vorbind puţin, privind în inima autorului, al artistului editorul a spus da, acolo unde viaţa a spus nu, dar a dat drumul în lume la cuvinte în spatele cărora exista o pace nevăzută, dar ştim că toate cele văzute sunt făcute prin cele nevăzute.
Un volum publicat a atras, un alt volum, a fost depăşită o experienţă, pentru ca mesajul să fie purtat mai departe, spre viitor. Totul a pornit din înţelegerea suferinţei, poetul, artistul este atins de suferinţă, e un fel de boală care se tratează cu puţină eternitate, cu un pahar cu apă, cu un pumn de nisip pentru clepsidrele necesare.
Viaţa poeţilor a fost alta după un volum publicat, o viaţă mai plină, o viaţă în care puteau să crească şi copaci, direct în picioare, cu rod şi cu soarele în frunze, fie la Editura “ Signata “, fie la “ Helicon “, Timişoara a înţeles necesitatea de a planta volume de poezii în grădina lui Dumnezeu.
Ioan I. Iancu a ştiut secretul de a face un volum, cu răbdare, cu discreţie, a depăşit orgoliile artiştilor, le-a arătat ce înseamnă să fi aproape de realitate. Aşa poeţii au văzut cum ţineau în palme o inimă pulsând, volumul propriu de versuri peste care putea să cadă polenuri, la închidere de vremuri. E o mare bucurie să poţi ţine în palme o inimă, vie, prea vie şi să priveşti viitorul faţă în faţă, ca–ntr-o iubire. Editorul ESTE acolo, dar acum ne gândim că a fost acolo, cumva mai este în a fii …
Critica şi istoria literară nu vor putea trece uşor de munca nevăzută a lui Ioan I. Iancu, editorul care a făcut mai mult decât instituţiile statului, care s-au rătăcit în erorile proprii, iar lumea nevăzută a poeţilor ştie adevărul.
Atât a făcut editorul, a privit la inima artistului, restul a venit de la sine …

Categorii:Uncategorized

DOR DE HUNEDOARA


Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte : “ Tresărirea focului “, Editura “SIGNATA “, Timişoara, 2002, editor regretatul Ioan I. Iancu, om al scrisului şi pentru scriitori
Cartea a apărut în mod simbolic la “ Învierea Domnului Nostru Isus Hristos “, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor, minori şi mediocrii A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului 
Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt Eugen Evu are curajul de a nu se trăda, are curajul de a spune “ da “ acolo unde alţii spun “poate “ şi de a rămâne lucid în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea
Cartea este de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator, dar este, mai ales, romanul- poezie, eseu şi filozofie pentru o operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de „ lilion „ 
Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea
Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins, este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara şi de Ţara Haţegului şi de Valea Mureşului şi de Valea Poemului ..
Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa, cuiele sunt pregătite, aşteaptă la colţ, i-au atins deja trupul şi urmează inima 
Romanul – poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu
Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor – divinitate, dus – întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu, apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici în Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion
Romanul – poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă veacul
Mulţi se vor recunoaşte în „ tipologiile de hunedoara „ , de municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val …
Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului …
Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi totodată la trădare …
Adevărul este că ne-am trădat condiţia de om creştin într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o ţară în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus Dumnezeu ..
Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc
Evu Eugen poate fi lăudat, dar la ce ar mai folosi aceasta, el are nevoie de nişte lucruri concrete pentru a trăi, aici, la Hunedoara, demn, într-un timp al nădejdii, alături de familie, pentru copiii săi şi nu numai …
Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică
Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit, dar aflat în carte, totuşi, prin puterea de a releva, e acolo şi firul cu plumb pentru a măsura verticalitatea noastră în vremuri strâmbe …
I se spune autorului : “ Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă ! “
Eugen răspunde : “ O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii ! “
Ecoul intervine : “ Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu “
Îngerul afirmă : “ Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi.. “
Eugen îşi mărturiseşte păcatul : “ Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine.”
….astfel artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil 
În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea, un reper, le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte …
Cred că nu are nici un merit autorul strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa
“ Ei au teroarea de a fi scriitori .”
Aşa a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot vedea
“ Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi”
Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare : ne este dor de noi înşine !

Hunedoara – Haţeg şi retur …

Categorii:Uncategorized

APE DE ODIHNĂ CU OCTAVIAN DOCLIN


Octavian Doclin renunţă aparent la poezie pentru a descoperi poezia, pentru a o trăi ca mod de existenţă… Fluxul poetic este întrerupt atunci când poetul atinge apele de odihnă. Este important de reţinut că Dumnezeu pe cine iubeşte îl ia sub aripa Sa de odihnă. Este important să fii în odihna venită de Sus, dar uneori nu ştim şi nu vrem să recunoaştem preţul adevărat, plătit, poate, de altul …
În deşertul aceste vieţi, prin nisipul de fiecare zi, s-ar putea spune multe dar poetul renunţă, el caută şi descoperă esenţa, restul pare a rămâne în urmă, fără importanţă…
“ După ape de odihnă nu încetezi să tânjeşti/ o suflete-al meu mult visătorule // numai cu înţelepciunea şarpelui/ şi blândeţea ştiută a porumbelului / nu ajungi să le vezi / …
Este o taină a poeziei pusă în lumină de Octavian Doclin în volumul său “ Nisip, ape de odihnă “ – poeme -, Editura Marineasa, Timişoara, 2002. Taina este provocată de ascunderea poeziei după cuvânt, sau vederea poeziei de dinaintea cuvântului, ca ceva ascuns trimiţând la înţelepciunea de început…
Taina este întreruptă de prezenţa realităţii, a deşertului mort care se vrea viu, până şi din părul iubitei cad fire de nisip, apoi pielea este atinsă de realitatea nisipului, fruntea şi ea …
Poemul este rupt de tensiunea din poem, este frânt de tăcerea dintre titlu şi corpul poemului ca un animal viu, destinat potopului, chiar acolo între nisipuri …
Între realitatea veacului şi prezenţa eternităţii în apele de odihnă, poetul regăseşte copilăria şi căldura nerepatabilă a mamei. O floare provoacă atingerea simplă şi curată a mamei ca în “ poema gherghinei “ : “gherghină gherghină/ ce singur păşea mama mea / când era tânără / “… sau amintirea patului simplu de vişin care curăţă fiinţa de păcate. Sunt clipe bine captate prin deşertul de fiecare zi, clipe care energizează, care luminează fiinţa , care salvează …
Octavian Doclin, se ştie, reuşeşte să capteze esenţa : “ virginitate viitoare ; mirosul somnului; cămăşile pentru fugă; în miezul somnului cerul fatal ; litera descreşte; poemul cu sângele lui de vişin tânăr; “.
Dincolo de poeme poetul ne arată tragedia de a-ţi asuma pe deplin nisipul şi apele de odihnă : “ Cu capul sub braţ / şi mîna pe hîrtie / un ochi pîndeşte pe celălalt / pe nisipul fierbinte poema se scrie ” – Poetul – călău.
E multă tristeţe şi multă viziune în poemul “ Zidurile “, acolo unde Octavian Doclin spune lucrurilor pe nume şi unde omul din veacul acesta şi din toate celelalte veacuri se regăseşte : omul este propriul prizonier, păzit de acelaşi om, gata să-şi curme viaţa cu sabia cuvintelor, un temnicer întemniţat între ziduri, adică atingerea morţii ca semn al păcatului asumat la început, libertate şi durere …
Pomul este memorabil şi trimite cumva la Sfântul Apostol Pavel, prin tangenta la eternitatea cuvintelor …
În principal trebuie remarcat faptul că Octavian Doclin nu scrie decât atunci când se simte poet, în rest, nisip şi şansa apelor de odihnă …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: