Arhiva

Archive for 6 iunie 2009

ŞTIINŢA UMORULUI


In tranziţia tranziţiei, se mai şi zâmbeşte. Iată, Editura “ CASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂ “, Cluj, 2000 – ne oferă volumul de proză umoristică “ PRIVIGHETOAREA CIOCUŞĂ “ scris de Cornel Udrea, cunoscut umorist din Transilvania şi nu numai. Nu comentez titlul, doar cuvântul privighetoare, care vine de la a priveghea … Volumul încearcă şi reuşeşte să se opună valului de superficialitate şi dulce ruină în care a căzut umorul românesc, ros de cariul Pro TV -ist, Antenist şi TV Number One. Umorul este o ştiinţă, altfel de ce o astfel de editură s-ar încumeta să abordeze studiul despre căderea râsului la români, ca despre căderea preţului la slănină. De aceea trebuie să ne aplecăm cu studiu asupra zâmbetului de bună credinţă, si redescoperim legile normale ale umorului, pentru a putea privi normal valorile societăţii româneşti. Principala atenţie a scriitorului este îndreptată asupra căderii valorilor umane. Valorile se schimbă pentru că mediocrii nu doresc să fie schimbate, ei au pus mâna pe putere şi nu au altă şansă. Valorile i-ar dărâma. Este eternul scenariu, care ne macină în mod democratic, dictatorial sau securistico – polieţenesc. Ne învârtim în cerc şi oamenii de valoare o ştiu, iar cei mediocrii o ştiu şi mai bine şi întreţin această lege pentru a putea “ supravieţui “ şi a demonstra că “ Nimic nu este mai presus de lege “ … şi aşa este Nimicul, este mai presus de orice …
Evident că autorul este conştient de ţinta sa, de efectele scrierilor sale şi sfârşeşte, dar de fapt începe, prin a-şi scrie testamentul, adică de a da în primire.
Testamentul este scris cu umor, scriitorul nu a participat la concursul coral organizat de măgari chiar de la începuturile cărţii, a stat şi a scris cu umor despre toate acestea. Testamentul se încheie cu o concluzie : “ 3. De pe acum vă doresc tuturor să vă intre minţile în cap şi să vă maturizaţi cât mai aveţi vreme. “ Se pare că falsele valori ne vor cotropi şi ne vor devora. Ele au vreme …Sau vremea ţine cu ele … Eroii lui Cornel Udrea sunt parlamentarii, controlorul de autobuz, lucrătorii forestieri, plutonierul major, chiar şi omul de litere, alţii. Desigur că lista este deschisă deoarece volumul începe “ pe bune “ cu această vorbă : “ Cuget ? Exist ? “ Asta este întrebarea, dacă mai raţionăm într-o lume a falselor valori, dacă mai există puncte de sprijin ? Se pare că “ poate “ … de vreme ce mai facem “ pipi la perete “, iar capra are “ trei nurori “. Un atac virulent al autorului este împotriva celor care renunţă la cultură. Degradarea morală îşi are originile în lipsa de cultură : “ Eliade este incomplet : nimic despre Banca Religiilor … “ dar nu numai … Politicianul este personajul preferat al autorului, politicianul este stăruitor, ajunge în politică la bătrâneţe, când puterile sunt duse, este senil, adică nu se opune la nimic, nu mai are putere împotriva tinereţii inculturii, care rămâne veşnic în putere, se sprijină pe minciună, pe furt, pe manipulare… Interesant este “ Tratatul de visologie “,” Capitolul 4 “ unde se pare că realitatea a devenit un vis urât ? Aici întâlnim diferite variante ale visului nostru comun la români : “ Stomatolog cu pikamerul la uşă “, “ Ajutaţi soţia, în somn , la pus zacusca.” , “ Pitic mâncând pâine cu magiun “; “ Haiduc cu nădragii în vine “ “ Porc cu ochii albaştri “, etc. … şi ce aflăm : “ Cred cu sfinţenie în ateism “ , “ Eu zic să aderăm la NATO, dar să nu intrăm “ …
Capacitatea de a tălmăci visele vine simplu, dacă ai norocul să cazi în cuva maşinii de spălat, ca accident de fiecare zi. Cum trebuie să visăm : “ Patul trebuie să fie orientat spre Vest, fiindcă de la Est ne-au venit destule insomnii … perna să nu fie nici moale, nici tare, să fie curăţ. Contează foarte mult ca ţurloaiele să ne fie tot timpul sub plapumă, astfel, la fiecare coşmărel, avem tendinţa de a da din copite şi de a ne dezveli. Contactul cu aerul rece ne va trezi şi este ştiut că un vis întrerupt e ca şi nevisat. De exemplu, visul că după revoluţiune lucrurile o să meargă bine … “ etc. … Cartea lui Cornel Udrea trebuie citit, umorul se degustă şi se savurează mâncând, sau visând …
Prin umorul său Cornel Udrea ne oferă un fel de protecţie socială specială, acolo unde nimic nu ni se va oferit, pentru că a venit vremea să ne întrebăm cât va costa mersul pe jos, acum după scumpirea biletului de tren, a biletului de autobuz. Am aflat ce înseamnă protecţia socială : “ Protecţia socială românească are scopul de a-i apăra pe cei foarte bogaţi de ura celor bogaţi “ Să avem încredere în ştiinţa umorului, Cornel Udrea se opune ca primar să devină “ Garcea “, tipul care te bate până râzi şi la care se aplaudă din comandă. Vă previn, Cornel Udrea nu a comandat nici un “ aplau – dac “ de aceea rămâne patriot în ţara umorului…
Dar românul are ţi calităţi : “ Românul tace şi face : ECONOMIA SUBTERANĂ “… Si să avem încredere în justiţie: “Tribunalul din Haga dă dovadă de umanism, prin câteva achitări ! A achitat taxele la gaz, lumină şi parcare pe 1999” ; iar acum am trecut de 2000 …

Categorii:Uncategorized

SUB UMBRA DE IENUPĂR


Mariana Zavati Gardner ne întâmpină cu poeme bilingve – volumul “ Pelerini “, Editura “ Napoca Star “ , 2002 – volum care ne propune o migraţie în simplitatea vieţii, în stare de smerenie, în faţa unor locuri care par sfinte şi în faţa unor oameni care adesea trec neobservaţi, dar care marchează vremea cu discreţie, dar semnificativ, dovedind că orice om este o valoare în faţa eternităţii divine Pentru veacul acesta, uneori, trec neobservate vânzătoarea de borş, spălătoreasa, cusătoreasa, personaje neînsemnate în faţa celor care fac legea timpului, dar care duc în suflete un destin Poeta se apleacă peste margine de secundă şi descoperă gesturi, culori, stări, umilinţe
Dincolo de zidurile fragile ale clipei se descoperă casa mamei, plopul tremurător sădit de tata, livada cu stupi, umbra de ienupăr, locuri ce atrag veşnicia, unde există un strop de sfinţenie Nimic strident în peisajul acesta, poeta se refugiază intenţionat într-o lume aparent insignifiantă, banală, abandonează peisajul secolului, abandonează peisajul culturii, refuză marile evenimente, totul pentru a redescoperi locul unde nu s-a întâmplat nimic, locul unde Dumnezeu priveşte cu încredere, în ochii celui de sus şi o cioară are valoarea vieţii, a creaţiei, apoi livada, stupii În mijlocul lumii acestea este un cireş fantastic, sub aripa Duhului Sfânt, un cireş care rodeşte, un cireş pe sub care trece bunica, fiinţă care se reîntoarce la adevărul din începuturi, la simplitatea vieţii din raiul apropiat, acolo unde bolta este de culoarea viespilor În poemele simple, nu se găsesc metafore, trimiteri, idei care să cutremure, există doar viaţa, poeta vădit refuză artificiul literar pentru a se retrage în absolut, în simplitate de acolo de unde poţi să –ţi închipui că există ceva, deoarece casa cea veche se îndepărtează 
Poeta s-a născut la Bacău, a studiat engleza – franceza, a absolvit studiile universitare ca Master of Science în Philology şi predă engleza în România, cât şi latina, franceza, germana, spaniola, italiana în Anglia si, mai ales, a scris versuri, recenzii de cărţi, critică literară, a scris, scrisul fiind o eliberare de boala veacului, mândria de a fi intelectual în vremuri în care, iată, calculatorul corectează un poem, insensibil, tăcut, distant, în moarte
“ Citeam sau priveam cum creşte via; / Urzeam fantezii extravagante pe care domişoarele le născocesc fără legătură directă cu ce urma/ Să se întâmple ”

Categorii:Uncategorized

O INTIMITATE VIOLET


Starea de “ violet “ este cadoul poetei Carolina Ilica pentru iubitorii de poesie, într-un an în care secolul şi-a arătat o umbră violetă. Editura “ AXA “ – 2001, din Botoşani a ales o formă de prezentare simplă, dar relevantă pentru poetă, un mic animal pare să fie acest volum, care trăieşte într-un aer violet în care se mai iubeşte parcă, la sfârşit de secol, la început de vreme …
Carolina Ilica suferă pentru sentimentul iubirii, a făcut din iubire o adevărată religie, e căutarea nesfârşită a femeii după infinitul dintr-o îmbrăţişare, până ce sufletul se face violet, într-o vară violetă, când toate iubirile dau rod…
Poeta a surprins cu delicateţe căutarea femeii după jumătatea divină, a pus în lumină şi forţa femeii de a găsi jumătatea pierdută prin generaţii, e o căutare pulsând magnetic, pentru o încoronare în clar – obscur …
Orice anotimp, orice fiinţă, orice clipă, duce spre partea nevăzută dintr-o iubire. Chiar dacă vine toamna, atunci sufletul femeii migrează după sufletul bărbatului, dacă este vară, iubirea ca un fruct îşi arată sămânţa, o sămânţă dintr-un fruct exotic, dintr-un fruct ce pare dintr-o altă ţară, dar e, de fapt, dintr-o ţară nevăzută, uitată de cei doi din prea mult bine, din prea uşor …
De atâta rod lumea se face mică, cei doi, un bărbat şi o femeie, o femeie şi un bărbat, fac lumea mai mică, e un joc de-a căderea în starea de dragoste dintâi, profundă, uitătoare de sine, cândva am fost atât de intimi cu natura, cu Dumnezeu, sărbătorind până ce iubirea capătă gustul vinului rar, ţâşnind dintre punctele cardinale ale unui sentiment pierdut, pururi …
Ritualul este simplu, trimiţând la o cină mirifică, eliberatoare ce pregăteşte iubirea, femeia cu tot trupul pregătit, dar cu sufletul de fetiţă, în căutarea purităţii, a sentimentului de început de lume, a legănării în faţa luminii tainice din noapte, aşa este o cină a bărbatului şi a femeii, singuri pe lume, simplă, doar fructe şi rod, şi starea de cutremur pe dinlăuntru, într-o linişte primordială, o cină pe placul celor doi, arhetipul ei şi arhetipul lui, dezbrăcându-se de trupurile violet …
Iubirea transcede în ploaia simplă de vară, ploaie ce îmbrăţişează, caută trupul bărbatului ca o femeie, pudică la început, desfrânată la sfârşit, ca o amantă, e o stare de dobândirea maturităţii, în plină îmbrăţişare, o intimitate perfectă ce duce la vis şi realitate, în aceeaşi secundă, la bucurie şi la imagerie, o ploaie ce revitalizează totul numai privind, numai crezând ….
E atâta maturitate în aceste poeme violet, încât pare că nimic nu se mai poate petrece, sufletul caută sufletul, doar privind la fructele coapte, poate doar sfârşitul lumii…
Poeta îşi relevă demnitatea feminină, o tandreţe de a regăsi mereu, cu suflet de iubită eternă, parcă fugită din poeziile lui Eminescu, sau din jocul serios de-a iubirea a lui Nichita Stănescu …
Dincolo de perfecţiunea iubirii, cititorul încearcă un sentiment propriu de frustrare, dar unde este dragostea ? … dincolo de cei doi, poate răspunsul e doar tălmăcirea unui vis visat demult de o femeie care tânjeşte să reînvie, alături de iubitul perfect … E un joc între lumi paralele, care dă rod, care duce undeva într-un rai cu fructe exotice, ritualul este perfect, sentimentul este deplin, doar vara este un alt anotimp …
Carolina Ilica a evitat vulgarul şi a reuşit, a câştigat o provincie de sentimente, undeva la margine de timp, ca o sărbătoare după care tânjim, e sărbătoarea iubirii …
Important este că poeta nu se minte, starea de violet este o stare pură, a suferinţei de fapt, din care nu se eliberează, ci face o misiune la limita unei secunde, viziunea este modernă, fructificând experienţa unor generaţii de poeţi, cu un limbaj fără excese, doar atingere de animale sălbatice, simţurile sunt provocate pentru a deschide noi vieţi într-o iubire, secretul cel mare este că cei doi sunt deja, dar nu încă, unul, ca un fel de rod în rod, cu un fundal exotic, dar profund …
Rafinamentul poetei duce la gesturi pure, dar care nu sunt căutate, ci revelate, o prinţesă care fuge din decor într-o culoare mirifică, violet …
Am putea afirma că poeta este una talentată, cu o personalitate distinctă, dar de fapt trăieşte un poem nesfârşit de iubire, tensiune producându-se acolo unde dragostea este de fapt imagine din oglinda unui cuvânt … Iubirea presupune doi parteneri, un bărbat şi o femeie, dar dragostea îi contopeşte într-un singur trup, cu două suflete rotitoare, de floarea soarelui … E anotimpul supunerii, dar şi al evadării violet …
Volumul “ Violet “ ne prezintă numeroase trimiteri critice pe marginea altor volume scrise şi trăite de poeta Carolina Ilica, o biobibliografie, traducerile, alte trimiteri spre opera autoarei, dar noi doar mai scriem :
acest volum cade în faţa iubitorului de poezie ca şarpele raiului, după ce a ispitit, e o închisoare în cuvinte, sau în noapte …

Oricum fluviul acela curge spre cealaltă parte a lumii …

Categorii:Uncategorized

PROVOCAREA DESTINULUI LA NINA CERANU


Nina Ceranu se afla între puterea cuvântului de a rodi în timp şi uitare, la fel ca atâţia scriitori sau artişti ai vremurilor noastre. Societatea pare să-i uite pe creatorii de frumos, pe cei care sondează realitatea şi istoria, fiinţa umană şi necunoscutul. Proza cere timp şi răbdare, proza este o cronică a vieţii, a fanteziei şi a căutării, cititorul firesc, cel care caută în timp motive pentru viaţa proprie într-un roman, nu mai are răbdare, nu mai are porţia sa de destin în destinul colectiv. In faţa acestei situaţii, Ionel Bota, încearcă să ne reamintească neajunsurile noastre şi tristeţea şi bucuria artistului în lucrarea “ Povestitorul şi provocarea destinului “ ( eseu despre proza Ninei Ceranu ), Editura“ Timpul “ Reşiţa, , 2001. Artistul trebuie să privească înainte, artistul trebuie să-şi ducă pe umeri fragili crucea, indiferent de vremuri, de eternitate.
Analiza făcută de Ionel Bota este scurtă, dar profundă, caută să vadă dincolo de tăceri, dincolo de absenţă. Cartea ne prezintă o precisă şi necesară Bio – bibliografie, care ne relevă viaţa unui scriitor, datele scurte ascund o puternică trăire, poate o dramă, drama de a fi membru al Uniunii Scriitorilor şi de a trăi în singurătate, fără ca asociaţii tăi în suferinţă să-ţi fie alături şi trăind pe de altă parte viaţa ziaristului, acolo unde cuvintele putrezesc şi unde mor doar în câteva ore. Nina Ceranu, împreună cu Ilie Chelaru, din anul 1993, conduc revista trimestrială “ Orient Latin “, Fundaţia Culturală “ Orient Latin” şi Editura “ eubeea” , Timişoara. Se pare că aici prozatoarea a provocat destinul său, pornind pe un drum care este dificil, drumul omului de cultură într-o lume a ezitărilor, a erorilor, a trădărilor şi a libertăţii, care uneori poate distruge sau poate salva.
Ionel Bota ne prezintă o listă a volumelor tipărite de scriitoare, a listă exactă a timpului trăit de autor, o listă a vieţii trăită din chiar viaţa sa, dincolo de tristeţe, speranţă, destin, drum propriu, în semnul predestinării. Titlurile volumelor sunt incitante, pline de mister, precum : “ Cartea morţilor “, roman , Editura Augusta, 1998; “ Umbra Iscarioteanului “, roman , Editura eubeea, 1996. Este reamintit debutul Ninei Ceranu, cu proza scurtă “ Întoarcere cu bucurie ”, Editura “ Facla “, 1983, Timişoara.
Domnul Eugen Dorcescu semnează cu dragoste şi maturitate, cu puterea memoriei de a da viaţă vremurilor, prefaţa studiului semnat de Ionel Bota. Eugen Dorcescu îşi reaminteşte de începuturi, când a realizat că se afla în faţa unui talent incontestabil, acela al Ninei Ceranu, care prevestea un drum viguros, un drum al mântuirii prin scris. Eugen a urmărit cu atenţie acest drum, a descoperind evoluţia scriitoarei, descoperind opera, descoperind omul, descoperind modul cum lucrează Dumnezeu cu lumea şi cu oamenii, prin harul său, prin talentul primit, prin dragostea de scris primită de scriitoare.
De la începutul studiului, din prefaţă, suntem îndemnaţi să privim la ruptura dintre oraş şi sat, dintre om şi om, să descoperim femeia tânără într-o lume la sfârşit de veac, un fel de arhetip, aflat în laboratoarele epocii, sub tensiune, pentru schimbarea sufletului, după forma şi durerea vremurilor. Descoperim ruptura dintre oameni, totul este atins de putrezire, putrezirea sufletelor, a cuvintelor, a gesturilor, a clipei. Tot ce scrie Nina Ceranu rezistă prin ştiinţa şi arta de a construi romane, timpuri, întâmplări interioare şi exterioare fiinţei, de a descoperi puterea cuvântului scris.
Ionel Bota în studiul său insistă pe distilarea etapelor ficţiunii în opera artistului, pe căutarea destinului, într-un dialog al lumilor, pe închisoarea dintr-o clipă, pe libertatea ca limită umană, pe memorie şi uitare, pe degradarea în spaţiu şi în timp a sufletului uman, pe recuperarea umanităţii şi, mai ales, pe singurătate, pe “ anarhia esenţelor “. Ionel Bota scrie : “ Femeile, personaje mult mai bine conturate, dezvoltă mereu – Închizând/ deschizând – paginile unor cronici autentice de familie, cu desfăşurări paralele. Practic, sunt biografii cu o transformare perpetuă, gesticulaţia lor, comportamentul, sunt fisurate sub aceleaşi determinaţii ale amintirii ( dar există trecut în afara memoriei indelebile ? ) “
Uneori Ionel Bota foloseşte un limbaj frust, rece în analiza sa, obiectivă, dar pertinentă şi, mai ales, necesară, ceea ce atinge esenţa scrierilor.
De remarcat în studiul său, trimiterile la critică, la ceea ce a consemnat vremea despre romanele Ninei Ceranu, despre proza sa, iar semnăturile lui Laurenţiu Ulici, Eduard Covali, Dumitru Hurubă, Al Florin Ţene, Ion Arieşanu, Radu Ciobanu, vin să ne atragă atenţia că la Timişoara este cristalizată o operă, ca mărturie prin timp. Cornel Ungureanu recunoaşte cu sinceritate realitatea care ne acuză : “ Dacă ( încă ) tânărul critic de la Oraviţa scrie o carte despre Nina Ceranu, înseamnă că a citit PENTRU NOI pagini care merită a fi regăsite.
Poate fi ascuns ceva Ochiului Divin ? Totul este descoperit în faţa lui Dumnezeu, de aceea orice viaţă de scriitor, orice roman, sau orice cuvânt trăit, scris, citit de artist este un eveniment spiritual profund …

Categorii:Uncategorized

CU GÂNDUL LA ETERNITATE


Corina Petrescu caută sensul vieţii sale şi a poeziei pe care o scrie: „ Existenţa – / călătorie între cer şi pământ. / fiinţa, omul, drum între pământ şi cer „
Aşa pendulează poemele sale în volumul de versuri „ CREION „ – Editura „ Citadela „ Satu Mare, 2009, director domnul Aurel Pop.
Poezia autoarei este un semn pe drumul acesta dus – întors între cer şi pământ, un semn delicat şi curajos pentru că abordează tainele poeziei şi a lumii din perspectiva viziunii poeziei feministe.
Volumul defineşte apartenenţa poetei la armonia lumii, stările de fiecare zi şi stare de destin, amintirea copilăriei, jurnalul ori arderea necesară. Destinul pare tema care o preocupă pentru că o fiinţă fragilă afectată de poem într-o lume aparent a bărbaţilor, e o temă care incită, deşi există şansa nemărginirii, ori a spaţiului alb dintre cuvintele care urmează să fie scrise, sau au fost scrise, un spaţiu al memoriei în care lucrurile capătă o altă perspectivă, deşi camera artistului acolo unde se ivesc cuvintele, e un spaţiu mirific: „ Tencuiala se zbate / între noapte şi zid // Piramidele atentează / La integritatea norilor / . Efortul de a depăşi limita posibilă fiinţei umane se vede în actul poetic, un act ce nu pare gratuit, ci este o năzuinţă spre ceva mai înalt şi regal.
Căutându-şi identitatea poeta constată că : „ eternitate nu există / decât / dincolo / de noi ./ Este un efort în timp pentru percepţia identităţii, efortul de a parcurge anotimpurile de la mugur la trandafir trecând prin durerea ţepilor. Desigur că poeta îşi stabileşte geografia existenţei, bazându-se pe steaua unică, singuratică, de dincolo de stele, îmbrăcată în hainele călătoriei, haine spirituale mai ales.
Din când în când în piaţa de vechituri Corina Petrescu descoperă nimicnicia, într-un ochi imens unde visurile devin amintiri.
Se observă în poemele scrise o pasiune pentru poezie ca mijloc de vieţuire, sentimentele sunt lăsate libere, ca animale sălbatice, accentul este pus pe mişcarea fiinţei şi nu pe fraza adâncă, pe gestul care poate schimba lumea şi fiinţa umană, e un zbor care nu se frânge, rezistă albului dintre cuvintele scrise.
Mediul pe care îl caută este cel al naturii pure în care elementele capătă sens, sunt individualizate până la firul de nisip, unic în imensitatea mării şi a plajei. În această mişcare poeta ajunge la partea de aur a lumii, la locurile care întăresc fiinţa şi sufletul în căutare după eternitate.
Scrisul nu pare a se stabiliza încă, este o etapă febrilă a căutărilor specifice pentru cel ce scrie, sunt jocuri de cuvinte, e joaca femeii după lucruri, între elemente, în căutarea punctului de sprijin, dar acolo unde versurile se apropie de haiku, deja scrisul capătă consistenţă: „ Viaţa / nu e destul / de viaţă. / „ sau „ prietenul cel mai bun – / gândul / …
În cotidian autoarea descoperă poezia de la periuţa de dinţi la frică, de la durere la ramura rebelă a pădurii, merge spre detaliu, deşi detaliu nu rezolvă semnificaţia textului, dar îi dă consistenţa existenţei după care poemele tânjesc, la fel ca cea care le scrie, e un dor după existenţa reală, percutantă, un dor după întâmplările necesare de fiecare zi.
Versurile aceste puţine caută să exploreze trăirea de la o dimineaţă la vis, la plâns, la dor, la rădăcina de nu mă uita, e un jurnal pe care volumul îl relevă cu fiecare vers: „ te uiţi la tine / spunându-ţi / că exişti. „
Apoi, brusc, taina ca paradox: „ paradoxul / fluturilor spânzuraţi / de aceeaşi culoare „ sau miracolul anotimpului: „ vânt / zburând / printre păpădii / „
Poemele sunt o joacă între poezie şi haiku, grafia lor lasă senzaţia că versurile nu mai pot spune totul de aceea desenul lor sugerează curgerea elementelor prin poem. Tehnica poetică este pusă la lucru, influenţa poeziei franceze şi a poeziei avangardiste se observă în aceste poeme, deşi există în paralel o căutare spirituală profundă specifică, pe de altă parte, poeziei clasice.
Volumul are o prefaţă semnată de Ioan Nistor din care aflăm şcoala autoarei: traducerea poeziei din limba franceză, ori din limba maghiară, dar şi texte filozofice sau roman şi nuvelă, un exerciţiu care i-a permis să abordeze adâncul scrisului să descopere noi aventuri spirituale şi să se descopere ca artist, să evadeze din mundan în cântec.
Ioan Nistor notează despre poezia din volum: „ Temele şi motivele sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar câteva: singurătatea, durerea, aspiraţia. „ În continuare se subliniază reţeta poeziei lui Corina Petrescu: „ … tentativa de a cuprinde … necuprinsul, de a reţine măcar un grăunte, ca un fir de nisip din măreţia lumii. „
Probabil că obsesia albului paginii pentru scris, un alb care trece de culoarea imediată a simţurilor spre simbol şi miracol este o temă care o frământă pe scriitoare: „ cu gândul la eternitate / nu vedem cum trece clipa de acum „ – dar există o şansă pentru poezie, în ciuda ezitărilor, a limitelor camerei şi a uitării: „ să ne amintim lacrima / Ivită de niciunde / „
Întrebarea fundamentală se pune: „ Pe pagina mea albă / Va fi cuvânt sau / pată de cerneală ? / „
Răspunsul este în opera poetei, un răspuns delicat, ca un vals printre sentimente care dau culoare şi anotimp vieţii.
Totuşi exerciţiul scrierii trebuie să capete noi valenţe pentru Corina Petrescu în volumele următoare, sensuri care stau ascunse în albul paginii din memoria sa de femeie în căutarea mării …

Categorii:Uncategorized

PARANOIA ORHIDEELOR


În cartea sa „ GLIFE TRANSILVANE „ poeta Elena – Daniela Rujoiu – Sgondea reuşeşte să prindă într-o formulă unică termenii risipiţi prin pădurea luxuriantă a zilei, să concentreze în versuri echilibrate evenimentele care îi marchează ochiul sau inima, să scrijelească în piatra secundei mesajul care se vrea mereu ultima şoaptă.
Cartea a apărut în condiţii grafice bune, ca o bijuterie transilvană la Editura „ LIMES „ din Cluj – Napoca, în anul 2008 şi poartă recomandarea poetului Eugen Evu.
Poezii delicate, dar păstrând ceva puternic în cuvinte, ne prezintă o poetă dinamică, precisă şi îndrăgostită de viaţă. Poezia este un mod de comunicare prin formule scurte şi tandre care surprind misterul ce învăluie fiinţa, căutând relaţia profundă dintre oameni.
Încercând să se aşeze comod în logica de haiku a sensibilităţii nipone, poeta se îndreaptă elegant spre natură, spre timp, spre apa Streiului, spre înger, spre Transilvania în care descoperă paranoia orhideelor şi culorile vii ale cuvintelor. Oglinda poeziei este intensă, uneori aceste poezii îşi pierd titlul rămân ceea ce sunt vers pur sau rememorarea empatiei, ori dorul după fiinţa unică a celor doi: ea şi el uniţi de miracolul frumuseţii, glife în piatra timpului.
Cartea are un motiv pertinent: cuvântul care trăieşte, ţipătul pe cer.
Regia poeziei în acest volum ne descoperă că poemele scurte rămân unitare cu toate că volumul are mai multe părţi: Glife Transilvane, Motive Nipone, Paranoia Orhideelor, Seminar Auriu.
Titlurile sunt alese aici cu nobleţe, au în ele cifrul poetic.
Versurile puţine ard încă, cenuşa sensului pluteşte în anotimp, simţi teme şi motive poetice eterne, care vin de departe şi formează o plantă agăţătoare în care poeta vrea să cuprindă cititorul, braţe nevăzute care caută jumătatea pierdută în lume: oglinda rătăcită, lumina bătrână, vrabie captivă, fruntea dimineţii, poemul fiecărei zile, vis alb, vagul miros al stelelor, lacrima vântului, lumina …
Chiar dacă ar părea că există o anumită superficialitate în aceste motive de haiku, autoarea descoperă adevărul care prin realitatea lui aduce amarul fiinţei: „ Cu banii / Stăpânului / Nu-ţi cumperi / Libertatea „
Poeta nu pare interesată de marile teme ale existenţei, de idei filozofice adânci sau idealuri de excepţie, ea acceptă existenţa şi o caută în simplitatea ei, în căldura zilei sau a revelaţiei instantanee. Poeziile pun în evidenţă dinamica sentimentului, mişcarea febrilă a gândului încărcat de speranţă, o iubire secretă care musteşte în vers, caută ieşirea dar se cristalizează într-o formulă lirică adâncă , o intimitate visată: „ La parter vrabia / Face cuib de toamnă / Pumnul meu mic / la subsuoara ta. / „
Autoarea se lasă purtată de valul versului înţelept care are ca miez un secret, unul tainic: „ Iubeşte-l pe aproapele tău …/ Eu îl iubesc plus egal pe cei / De departe … / „ sau
„ Îmi ascult corpul / Dimineaţa / Ca o cochilie în care / Răsună oceanul / Primordial / .
Există în volum poezii în oglindă, variantă în limba italiană a poeziilor scrise în limba română, ceea ce deschide brusc şansele acestei poete care îşi asumă riscul de a migra înspre o cultură mai profundă care apreciază lirismul ca prezenţă în cetate.
Prof. Leonardo Saraceni scria în anul 2007 despre Elena – Daniela: „ …fiecare poet se povesteşte pe sine însuşi, vorbind despre alţii, şi inventează prin alţii lumea lui intimă, în căutarea unei inimi care ştie să asculte … şi spune … ultim universal, pulsaţia inimii, absolut şi etern, închisă ca o perlă în cuvintele poetului. „
Poeta e generoasă, a tradus din opera poeţilor din Transilvania: Ion Chichere, Eugen Evu, Ion Urdă sau a tradus din italiană poeme de Maria Tereza Liuzzo, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio, a obţinut numeroase premii la diferite concursuri literare naţionale sau internaţionale, are proiecte literare importante şi semnificative, e în plin proces de edificare a operei sale care pare să se deschidă spre ceva mai profund, să-şi găsească locul în care poezia înfloreşte precum floarea.
„ Ceea ce descoperim prin trădare / Ne poate salva / Iubirea fiind vindecare / De Altcineva, / Altceva. „ E o teamă de îngeri la atingerea iubirii absolute sau poate un mit conservă secretele lumii în aceste poeme scurte, concluzii pentru un poem nesfârşit, fără titlu, spre care se îndreaptă, de fapt, opera acestei poete care priveşte orhideele în nebunia lor de orhidee.
Ea se predă sinceră anotimpului, are fervoarea deschiderii spre înviere: „ Spiritul meu desculţ / Culege măcieşe şi zmeură … / „
Arta poetică este subtilă la Elena – Daniela, ca o caligrafie veche şi fragilă ce atinge piatra dură, priveşte spre înălţimile poeziei cu sinceritate şi curăţie, acceptă intimitatea ca pe o temă serioasă, căută să migreze spre un teritoriu cât mai profund unde jumătăţile vibrează sub culorile şi nebunia orhideelor.
Dar, în Groenlanda, orhideele par ar fi invizibile din cauza purităţii zăpezii, pentru a ne reaminti o temă preferată de poetă.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: