Prima pagină > Uncategorized > DESPRE SCRIB

DESPRE SCRIB


SCRIBUL LA ÎNTERSECŢIA MARILOR BULEVARDE

„Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.“
Biblia – Iov

Aş fi dorit să scriu un astfel de verset, dar el a fost scris cu mai multe mii de ani înainte şi a fost trăit şi mai de demult. Apare redat în Scriptură în cartea „IOV“, ducând cu el multă eternitate.
În aparenţă, scriem pentru a transmite ceva, dar în mod real trebuie să ne lăsăm scrişi; apoi unor lucruri le dăm drumul în lume ca unor porumbei voiajori.
Deoarece suntem scrişi chiar în fiinţele noastre trecătoare, avem harul de a stăpâni scrisul acesta şi de a-l păzi, cu puţina viaţă pe care am primit-o.
Am putut da nume unor lucruri efemere pentru că eu am primit nume şi pentru că sunt cunoscut pe nume.
Îmi displace folosirea numelui de „scriitor“, îl prefer pe acela de scrib, care pare mult mai potrivit, din acest unghi de vedere. Când scriu, fac un exerciţiu spiritual de a rămâne cât mai curat.
Mulţi scriu pentru a se apăra de moarte, sau de a nu rata şansa. Unii scriu pentru că au făcut din asta o religie; sau pentru alţii scrisul este un fel de rugăciune.
Timpul scurs din momentul în care eşti scris şi până în momentul în care pui pe hârtie, în cuvinte smerite, româneşti, mesajul, creează o anumită tensiune. Ea poate fi benefică, stimulatoare, sau poate duce la nebunie, graniţa dintre cele două este mică, aproape invizibilă.
A fost o vreme în care am dorit să citesc ceea ce ar fi putut scrie alţii despre mine, dar în singurătatea lumii populate de oameni şi alte fiinţe vii, am aşteptat zadarnic oglinda în care să mă văd, chiar şi neclar.
Mi-a trecut dorinţa aceasta, cu timpul.
Împrejurările, apoi, au făcut ca eu să scriu despre operele altora, despre poeţii de aproape sau de departe, despre prozatori discreţi sau de forţă, aparent m-am risipit în poemele şi operele lor ca să mă adun în textul acela pe care l-am scris despre toate aceste.
Deşi n-am avut prea mulţi prieteni, cultul prieteniei este ocazia să faci poemul să trăiască.
În general poetul, artistul, este tot mai singur, dar asta îl face să se regăsească în har.
Cuvintele trec prin tine şi treptat devin logos, apoi tăcerea….
Poate ar trebui să luăm modelul prim, glasul să nu se audă, dar ecoul lui să străbată lumile văzute sau nevăzute până la margini de vreme. Acest contrast marchează momentul lui a fi, adică a avea viaţă.
Cred că un poet nu poate scrie prea multe volume profunde pentru că se repetă şi se risipeşte în iluzia de a fi scriitor şi nu scrib şi pentru dorinţa de primi onorul de la soldatul cel neştiutor…
Câteva cărţi, poate trei, câteva poeme pe care să fi răstignit; şi este de ajuns… Întotdeauna am uitat ceea ce am scris, am o memorie fulgerătoare şi transparentă, apoi vine poemul următor în care să locuiesc.
Mi-a plăcut să învăţ scriind despre marii poeţi sau scriitori, despre prieteni de lângă mine aşa cum erau şi sunt ei şi vor fi, cu viaţa lor care nu este a lor şi care le curge printre degete.
Nu mi-au plăcut şi nu-mi plac poeţii care scriu „ dur „, folosind cuvinte murdare, cred că-şi bat joc de ceea ce au primit în dar.
Hristos spune că lucrul care ne murdăreşte sunt cuvintele noastre care ne vin din inimă pe buze şi apoi pe hârtie. Tot el ne atrage atenţia că din cuvintele noastre vom fi judecaţi, din fiecare cuvânt rostit. Trăim pe o lamă de cuţit cu două tăişe. Unul te apără, altul îţi curăţă inima. Este dureros, dar preferi să te salvezi prin scris.
Tot cu mii de ani în urmă psalmistul a scris că prin LUMINA LUI vedem LUMINA. De aceea originalitatea îi aparţine LUI, noi suntem martori ai propriului scris; fiind păcătoşi, am ratat şansa de a fi originali în felul nostru discret şi tandru.
Pentru că trăim sub un nor de creştinism, cred că scriitorul, sau scribul, nu poate face abstracţie de valorile creştine şi din acest punct de vedere, deşi nu înţelegem, acceptăm dragostea ca alternativă, ca un dat. Restul nu înseamnă prea mult, pentru că nu rămâne.
Să mori, să învii, să te înalţi pe aripile cuvântului, iată sensul pentru poet sau pentru artist la intersecţia marilor bulevarde ale lumii.
Mi-a plăcut felul în care scriau cei din vechime, scribii de profesie, cei calificaţi. Se spălau, îşi puneau haine curate, apoi luau instrumentul de scris şi numai aşa, curaţi, puteau scrie. Este momentul să ne îmbrăcăm cu altceva, cu o altă fiinţă, după ce ne-am dezbrăcat de eu-ul nostru cel de toate zilele, şi să scriem textul următor de parcă am murit şi am înviat.
În rest locuim în ceva cu mult mai măreţ pe care nu — L putem vedea, dar care ne ESTE ….
Septembrie, 2005

Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: