Arhiva

Archive for 22 iunie 2009

POEMUL LUNII IUNIE 2009


POETUL

Poetul scrie poesia pe fragila sa piele de poet,
acesta este pergamentul ascuns in piramide…
Iubitele ii vor săruta toate poemele,
iar poetul va deveni umil analfabet undeva pe malul Nilului…
Oamenii de la baia publica se vor strădui să-i spele trupul de poeme,
când e curat – el tace…

Prinţese vor dori să-si facă mănuşi din pielea poetului,
dar el se retrage-n cuvânt…

Categorii:Uncategorized

” PORT RĂNILE TALE „


Dumnezeu lucrează cu fiecare scriitor în parte. Eugen Evu are curajul de a-şi asuma o sarcină adâncă pentru cititorii săi, adică purtarea rănilor de fiecare zi şi mereu pentru altul. Este un curaj în acest gest, un curaj cum numai la bătrâneţe un poet poate avea, rămânând în patria cuvintelor ninse, un curaj pe care poetul în fiinţa sa îl plăteşte cu greu, chemând asupra sa povara vieţii altora. E aici o concluzie a vieţii sale, când încrâncenat, refuzat de cei care îl cunoşteau şi îi erau aproape îşi asumă riscurile altora.
În volumul de versuri “ PORT RĂNILE TALE “, editura “ Cogito “, 2003, poetul atinge punctul de tensiune maximă a operei sale, sunt adunate în volum temele profunde ale stării sale de har, temele care l-au marcat întreaga existenţă : apropierea de Cel de Sus, asumarea vieţii pregătite de Dumnezeu în locul vieţii făcute la polizor de om, apropierea de natură ca mod de lipire, creaţie şi dragoste, starea empatiei divine, jocul, sentimentul etern al omului de ratare a ţintei, apoi Ardealul, altarul neamului, muntele, Brâncuş, tot ceea ce este pecete pentru românii din zona aceasta de ţară, tot ceea ce este dor pentru românii de altundeva, purtaţi de valurile vremurilor …
Dincolo de aceste stări Eugen se lasă lucrat de sentimentul apropierii morţii, de sentimentul sunetului de final în trupul acesta supus putrezirii şi apoi deschiderea fiinţei în veşnicie. E un mister dar şi o acceptare plină de durere, o suferinţă de peste suferinţa de până la vârsta maturităţii şi a încercărilor depline…

Este un dor de veşnicie în poeme, trăit la cea mai înaltă tensiune.

Totul începe cu pasul morţii scriitorului pentru lumea din jur, o stare a spiritului dureroasă dar plină de har, poetul receptează totul ca un exerciţiu de fiecare zi, este aici experienţa întâlnirii cu omul din oglindă.
Deşi se simte timpul lecturii de dincolo de pome, Eugen renunţă la jocul de-a poezia pentru a se juca de-a poetul cu adevărat şi atunci se îmbracă în rănile cititorilor săi, iar la final descoperă că în această viaţă se şi moare, în mare tăcere, uneori pentru altul şi celălalt nu o ştie, mai mult, este revoltat de imixtiunea în viaţa sa …

Dar poetul tace, el scrie şi scrisul e terapia pentru rana aproapelui…

Refuzul lumii pentru poet este un fel de tentaţie a morţii, dar poezia este şansa învierii prin cuvântul pus la dispoziţie de divinitate, o şansă pe care nu o ratează, ci o caută, cu responsabilitatea celui care ştie şi care, parcă, a mai trăit cândva toate acestea. De aici profunzimea volumului, a fiecărui poem care strigă spre Dumnezeu, cu sângele din cuvinte.
Volumul începe cu un poem de … Ioan Evu, poet, frate şi umbră, care se defineşte prin titlu – “ Neantul aparent “, este un fel de introducere la … “ Arta poetică “, la experienţa iubirii şi a iertării, pentru că fratele de sânge este simbolul aproapelui care refuză chemarea spiritului, cutând chemarea cărnii putrezitoare.
Versurile lui Eugen Evu s-au decantat, s-au desfrunzit de cuvintele păcătoase şi ating aurul curat al gândului trecut prin ape adânci : “ Gândul meu care desfrunzeşte zeul “,
“ Paradisul meu e – al nisipului ce-şi visează oglinda ? “,
“ Spiritul se dezbracă-n cunoaştere “ …

Cântul atrage timpul, timpul atrage dragostea, atrage şi neantul, atrage fiorul, cântecul este modul de evadare din moartea de fiecare zi, din leagănul blând al valurilor vieţii, este clopoţelul discret la gâtul brânduşei, versul care valsează, versul care unduie precum firul de iarbă, aşa sunt poemele târzii ale poetului, fuga sa după dragostea dintâi, după gerul din gând, după gerul care frige, gerul acela care lasă cenuşă de zăpadă :
– “ Eternitatea – n via-i devenire /M-a reprimit din timpul mic şi ascuns/ În marea de lumini şi de iubire / Şi tot ce-am întrebat avu răspuns “
– “ Iar gândul meu, poem transfigurat, / Păstrează forma zveltă, cea astrală, / Melodiind ulciorul înălţat / Luminii – n rugăciune ancestrală “
– “ Urme de păsări, scriere nomadă/ A înnoirii lumii, prin zăpadă “
Eugen Evu descoperă marile lumini în locuri uitate de om, dar alese de Dumnezeu de la facerea lumii, ne sunt puse la dispoziţie pentru trăirea în veşnicie imagini rupte din Împărăţia care ar putea fi, apoi sate simple, adevărate tipare, unde Dumnezeu se plimbă prin pomii în floare : Ciulpăz, Nandru, Vâlcelele Bune, malul Cernii, Streiul, Munţii Carpaţi, Ardealul, Hunedoara – adică „ mon amour „ , restul este tăcere, eşti invitat să te descalţi pentru că nu poţi duce în astfel de locuri praful marilor oraşe sau mândria alaiului care moare râzând, ar fi şi o profanare, ar fi alungarea din rai, pentru că totul pare sfinţit de la început, pentru clipa eternă, de totdeauna…
Cititorul marilor oraşe nu va putea suferi poemele acestea în care trebuie să umbli desculţ pentru că ar trebui să –şi recunoască porţia de moarte zilnică…
Dincolo de aceste poeme ale tăcerii şi apelor adânci, dincolo de liliacul în floare sau de floarea de spin, Eugen se joacă de –a “dâmbovitul mişto “, în ultimele poeme ale volumului, dar această parte este în gri, poate orice să se petreacă în zona aceea a volumului, dar parcă a fost ruptă din alt volum, din alt poet, din alt timp, e o rupere de ritm atipică ce poluează prin “ lila indigo “ …
Bună seară, Eugen, e mai frumoasă prima oară a dimineţii, dar carnea îşi cere drepturile şi eşti doar un poet în timpul vieţii sale …Te citez :
“ E un război pretutindeni, de alţii jucat, / Este ceva străin şi în om deghizat “
Scriu doar atât din dragoste de poem târziu, atins de brumele adânci :
“ De parcă sub cuvinte creşte grâul / Prin care alergam desculţ prin sat / De parcă pita mai păstrează viul / Acelui freamăt care m-a întrupat “ …
Dacă pleci aiurea, chiar în ţara ta şi eşti de lângă munte, te pătrunde dorul după o dimineaţă mirifică în Ardeal, acolo unde floare de spin strigă după stropul de sânge şi unde românul este mai acasă, pentru că pământul cântă îmbrăţişat cu aerul şi timpul.
De multe ori pita e simbolul hranei noastre care vine de Sus, de pe cerul de la Nandru, sau Ciulpăz …
Cu siguranţă Eugen Evu este un important poet din Ardeal, îşi trăieşte viaţa şi poemele cu adevărul venind din cuvinte parcă nespuse, uneori singurătatea îl copleşeşte, dar opera sa este una simbol şi, mai ales, este pusă în limba română, ca o scriere originală, ce rezistă focului din vreme şi uitării.

Categorii:Uncategorized

FRUMOS CA IN RUGĂCIUNE


Deşi scrisă în anul 1997 cartea scriitoarei Paulina Popa “ CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI “, este actuală pentru că se bazează pe un gând venit din veşnicie, gândul acesta că toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri, adică au ceva venit de Sus, cu mult mai de sus decât credem uneori.
Cartea începe cu o “ RUGĂ “ şi se termină cu un “ PSALM “, începe cu “ Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină ! “ şi se termină cu “ Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori …”
Lăsând deoparte experienţele moderne, poeta caută ceva pierdut de mult, dar atât de pur, ceva din dragostea dintâi, ceva ce a fost scris de Dumnezeu în fiecare dintre noi şi pe care vremurile, timpul l-au atins, dar ceva sfânt care ne leagă de cer…Este starea de graţie pe care o caută în acest volum apărut la Editura “ Emia “ Paulina Popa, o stare pe care o caută cu toată fiinţa şi calea sigură a regăsirii este rugăciunea, iar psalmul ca formă a rugăciunii prin poezie dă har cuvintelor, deşi fragile prin formă, dar puternice prin mesaj …
Rugăciunea poate face posibil imposibilul : “ Pentru el aş fi vrut să scriu / un poem dintr-o flacără…” A scrie cu flacăra din cuvinte este o încercare plină de curaj, iar timpul nu poate refuza curajul celor care caută un loc mirific pe acest pământ, un loc sfânt în care, din când în când să ne desculţăm… Imaginea bunicului legat de Dumnezeu, care trece pe uliţele satului cu Îngeri spre biserică, ca spre o navă pe Cer, imaginea celui atins de vremuri, dar care asistă la deschiderea cerurilor, alături de cireşi, de copii, de păsări, de grâu, este una care nu se poate şterge, devine încet –încet icoană de cuvinte şi însoţeşte nemurirea noastră prin poezie.
Poeta descoperă şi redescoperă şansa de a se înălţa spre Cele Înalte prin rugăciune ca un canal plin de lumină şi har, suntem îndemnaţi de aceste poeme sărutate de îngeri să redescoperim secretul veşniciei printre Crini vorbitori care privesc la naşterea zilei cu lacrimi… Suntem încurajaţi să mai urcăm scara temătoare care duce în adâncul fiinţei pentru ca Lumina să ne resoarbă, de parcă am retrăi creaţia din nou şi chiar aşa este, cu fiecare poem sărutat de îngeri ne întoarcem la început, când Duhul plutea pe deasupra apelor energizând creaţia pregătită să ivească atâtea minuni…
Starea de graţie a rugăciunii se îndreaptă spre noi dar şi spre poet, pentru că el suspină în verbe în căutarea sa după frumos şi frumosul este frumos doar într-o rugăciune …
Poeta înţelege că tăcerea este o stare de har în care sufletul omului se leagă de cele care nu pot fi închise în slabe cuvinte, dar cere Celui de Sus ca prin puterea Sa să deschidă Cuvântul celui care tace, este o alergare spre tainele ascunse alte creaţiei, o curgere spre începuturile lumii …
Am putea fi atinşi de îngeri când citim : “ miracole rotitoare în care mai credem “ , “ sutele albe din florile lunii “, “ piatra pe care am şlefuit-o cu lacrimile mele “, “ Începe ritualul care umple lumea de ape “, “ Cerul cu îngeri care se răstoarnă în noi “, “ am început să aşez pe fiecare lacrimă câte un psalm “, “ Nimic nu poate să acopere Focul ridicat în căutarea Marii Lumini. “….
Există în volum o poezie în care poetul este pus faţă în faţă cu cerul, acolo există o carte scrisă cu litere de jar, cuvintele sunt vii, ele ard, Altarul este aproape, înţelegem astfel că poetul, asemeni preotului din vechime, pe unde trece lasă un altar, pune ceva din fiinţa sa, iar cerul picură în sufletul său, este un mister în aceste lucruri de început care se descoperă în Marea Lumină, este o stare de rugăciune : “ Cu buzele arse, Te rog lasă o noapte / în care Lumina să –I fie Luminii Cetate “
În acest volum de versuri mai izbucnesc precum crinii în ziua cea de taină, multe din gândurile pe care Scriptura le pune în om ca boabele de grâu, este dorul după dragostea dintâi, pură, limpede, liniştitoare, eliberatoare, este o permanentă căutare a unei zile în care ne revedem copii, este un cântec pe care îl aşteptăm să ne liniştească fiinţa slabă, atinsă de zgura din lume, sunt, iată, multe lucruri pe care omul le – a pierdut şi le-a lăsat în Raiul de fiecare zi pe care îl ducem, totuşi, cu noi prin lume…
Este încurajator să ştii că poeta se întoarce pe aceeaşi uliţă cu fluturi în satul în care Dumnezeu trece prin cireşii în floare, plângându-i pe cei care nu mai pot iubi, pe cei care nu vor să plângă şi nu mai pot îngenunchea …
Paulina Popa este datoare să revină cu o altă care în care să scrie, să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut ….
“ Pe Golgotele din noi/ fiecare –avem o Cruce, / fiecare –o catapeteasmă fulgerată / şi –un întuneric în amiaza mare. //
… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn, …/ “

Categorii:Uncategorized

O ALTFEL DE VEDERE


“ Ochiul de litere “, este o antologie a scriitorilor nevăzători participanţi la Concursul de creaţie literară “ Paşii profetului “ – Oradea, Editor “ Biblioteca Revistei Familia “ , 2002 Titlul este incitant, ne provoacă la o altfel de vedere, scriitorii par a vedea ceea ce este dincolo de cuvinte, caută şi găsesc o certitudine a luminii interioare Uneori cei care au ochi nu văd, iar cei care nu văd în afară, spre lume, văd în interiorul unui tărâm mirific, văd cu inima  De aceea este importantă această o altă vedere, spre infinit  Talentul nu este condiţionat de concepţiile umane despre daruri, sunt daruri care vin de sus, iar efortul în plan spiritual al scriitorilor nevăzători, este demn de urmat de cei care văd şi  nu văd, în adevăr 
Ceea ce atrage la această carte este curăţenia versului, a spunerii, parcă poemele descoperă cititorului o puritate pierdută, scriitorii, care, dincolo de trup, văd cu ochii sufletului, privesc spre Dumnezeu ca spre o şansă adevărată, reală Scriitorii nevăzători nu fac experienţe, nu se joacă cu ideile, cu expresiile, cu trimiterile, ei “ privesc “ în curajul lor spiritual spre lumina adevărată Scriitorii care văd, unii, parcă atinşi de o boală nevăzută, folosesc teme, limbajul ca pe o cârpă de şters stessul zilnic, şi-au pierdut busola, nu mai pot aprecia darurile simple ale vieţii, ţipă unii la alţii, au orgoliul de a –şi striga “ nevederea “, în plină zi, la sfârşit de vremuri  De aceea scriitori care văd ar trebui să înveţe de la cei care nu văd iubirea de cuvânt  Gheorghe Ardeleanu priveşte la Isus, ca la cel care tămăduieşte sufletele, care ne învaţă pescuitul în apa adevărului 
“ Ne cununăm sub un altar ceresc/ Plăcerea e sfinţită prin credinţă/. Pe crucea stângă taina o trăiesc/ murind transfigurat de suferinţă /“ Crucea stângă – Aurel Alexandru Banciu
Iar Monica Diana Buciuman se roagă : “ Doamne, dă-mi putere, paşii nu mi-i frânge/ Nu stârni în mine vise fără zbor/ Căci singurătatea din oglindă plânge/ În descânt sălbatic trandafirii mor / “ Este o cale de a deschide porţile din cer, cu sinceritate, cu nădejde, cu iubire 
Viorel Şerban priveşte spre dragoste ca spre o altă dimensiune, descoperind iubirea gingaşă, magnetice câmpuri care învăluie îndrăgostiţii, simţind femeia ca pe un izvor îmbătat de ispite ( Femeie ) Şi poetul strigă spre Isus : “ Doamne, de n-ar cânta cocoşul !/ De-aş trece dincolo de păcat ;”
Poetul Radu Sergiu Ruba surprinde cu exactitate starea vremurilor : “ Prostul satului/ îi împrăştie pe intelectuali ca pe vrăbii/ detonând în mijlocul lor bomba/ cum că sfârşitul lumii a şi venit  „, iar intelectualii încep să calculeze starea de “ propagandă “, ideea de marginal
Radu Sergiu Ruba prinde esenţa : “ Dacă vrei să scrii cu adevărat/ trebuie să scrii despre tine/ adică despre noi/ iar aici nu ţi-e îngăduit să spui orice/ Că noi/ ştii tu prea bine/ nu suntem doar ce părem a fi/ dar nici n-an hotărât deocamdată/ cum ne-ar plăcea/ să i se pară lumii că suntem ”
Deşi antologia este limitată ca număr de poezii sau proze, descoperim o experienţă de viaţă care fulgeră veacul, o experienţă care face de ruşine “marea poezie “ a manelizării Fiecare scriitor din antologie are ca semn o altă pată de culoare care vorbeşte, dar există un fir subţire de nisip care leagă nevederea de vedere, care leagă scriitorii adevăraţi între ei Ceea ce putem remarca la scriitorii nevăzători este faptul că nu au fost învinşi de viaţă, aproape toţi au studiat cu stăruinţă, au ieşit biruitori prin acest fel de scriere, sunt absolvenţi de facultate şi de marea şcoală a vieţii şi iubirii
Ei nu au cedat, au privit înainte pentru că acolo era un altul care mergea – Cuvântul adevărului 
Acolo unde pare că lumea nu mai are la îndemână mari teme de scris, acolo, scriitorii din antologie, descoperă frumosul :“ E vară Au luat cireşii foc  “ ( Manda Maier ); descoperă eternitatea simplă, zdrobitoare, care nu trece 
“ Văd un poet murind încet/ cu fiecare vers nescris/ Copac înfrânt de-al vieţii vânt/ Dar odihnind în paradis “ ( Dan Cristian Manolescu )
Antologia este realizată de Gheorghe Vidican, cu un cuvânt înainte de Ioan Moldovan, nu are trecut pe copertă nici un preţ, pentru că scriitorii din antologie au învăţat cu adevărat ce înseamnă preţul vieţii recâştigate prin poezie, prin scrierea cu viaţa, prin vederea cu inima 

Categorii:Uncategorized

NEANTIA


Anul 2002 începe pentru poetul Raul Constantinescu cu încã un volum de poeme, cu încã o îcercare de iesire din “ Neantia “ şi intrare in lumea plinã de speranţã a obiectelor, a spriţogaşuculierilor, a cãutãrilor si regãsirilor. Spre deosebire de volumul anterior, care si-a propus o “ aventurare în marele refuz “, acest volum intitulat “ Neantia “, ne descoperã o altã dimensiune a poetului, la care Editura “ SIGNATA “ – Timisoara , consilier editorial : Ioan I. Iancu, a rãspuns cu interes, dincolo de zidurile inerente ale momentului, când scoaterea la luminã a unui volum de versuri, dincolo de amabilitãţi, de orgolii şi de falsã mandrie intelecualistã, reprezintã o aventurã în marele refuz al unei societãtii în cãutarea culturii reale si adevãrate.
Volumul de poeme este un efort de lungã duratã al poetului, atent la sine, atent la lume, atent la fenomenul artistic, atent la nimicul care ne înconjoarã. Atât mai rãmâne din viaţa omului, un strop de semn, un numãr imaginar, dupã ce ai trecut de oglinzile necesare, la care te supune viaţa… Cãderea prin tine este o experienţã dureroasã, o experienţã care îţi va descoperi o urmã subţire de fum, adicã fiinţa ta …În aceastã cãdere poetul nu rezistã tentaţie de intectual de rasã de a se pune pe acceaşi treptã cu Dumnezeu.
“ Cu Dumnezeu umãr la umãr “, poem care ne descoperã ambiţia artistului de a se regãsi într-o creţie proprie asemeni creatorului. Este experinţa dulce de a lupta alãturi cu Dumnezeu, înconjurat de un zid de cuvinte aprinse, e o tentaţie, e o ispitã care duce la pãcat, pentru cã armonia aparţine celui de sus, iar omului – cãderea …
Atunci când poetul adoptã o stare smeritã, de acomodare cu creaţia în adevãratul sens al omului cãzut, atins de lume, de sine, de vrãjmaş, poemul cãpãtã nuanţe de diamant, depãşeste starea normalã de circulaţie pe dreapta şi circulã liber prin “ Neantia “ . Astfel poemul “ Capul meu pe tavã “ este un poem de rezistenţã, care ne redã puterea care rezultã din chiar cãderea artistului în faţa lumii : “ Capul meu palid pe tavã în sânge/ va fi un martor ciudat/ al puterii voastre oarbe / …. / de pe tavã pe toţi îi întreb : ´în orbenia voastrã/ oficialã, / cât vã mai amãgiţi cã mai puteţi fi ? “/ Durerea în faţa non valorii, în faţa neantului pur dã fiori poetului, dã şi cititorului, e fiorul în faţa adevãrului de toate zilele, dincolo de adevãrul nostru de sãrbãtoare…. Capul poetului pe tavã este altceva, un altul, parte din altceva, parte din ceva mult mai dureros, din ceva mult mai de piatrã …
Atunci când poetul adoptã o poziţie tranşantã în faţa poemului, când atacã sentimentul cu fraze scurte şi cu bucuria de a se lãsa stãpânit de taina poeziei, semnele şi sensurile capãtã o realã valoare. Poemul “Realovisul “, încercare de a împlini în viaţa de fiecare zi un vis, descrie, în maniera lui Salvador Dali, mişcarea dintr-o secundã în plin secolo XX sau XXI, sau xxi, secolul bunelor maniere printre obiectele timpospaţiului, “ splendide în unicitatea lor “, “ de neimitat în bietele noastre cinci simţuri “ …. acele obiecte care ne tolereazã printre ele ….
Existã şi poeme care pun în luminã, sau în întuneric, sau poate în mov, pe cei care ne invadeazã zilnic cu pãcatele lor, pe cei care doboarã valorile timpului acesta, adicã pe “ egolatroşpiliii “, , pe “ duclinea XXI “ , pe “vânãtul pokemon “ , pe “ mimnul nonvorba “, “lepra “, pe pãreronimicii “, pe “ şpriţogasculierii “ pe cei care sunt din lumea fiarei, … “ fiara se oficiazã pe sine îi place la nebunie / e o minune perpetuã cadavrul viu/trãgându-şi singur clopotele … “
Totuşi poetul se lasã sedus, cu zgârcenie de “ Frumuseţea femeii “, cãreia îi dedicã un poem, cu tandreţe, cu duioşie şi bucuria de a descoperi un lotus deschis, un luger de crin, luminã pelin, cu trupul arzând … Poemul pare rãtãcit printre eoni, dar dã o patã de culoare şi de sânge între cuvintele poeziilor..
Sunt în volum unele poeme care renunţã la starea de poem şi redescoperã starea de mineral a vecului., poeme fruste, ca un articol de ziar, cu fraza lungã, pierdutã în tainele zilei, poetul ne avertizeazã împotriva invaziei nimicului, e un instinct de apãrare în faţa violenţei cotitiene, ca în poemul “ Incursiune în cotidian “
Volumul este structurat pe mai multe nivele : “ Neantia “, “ Torsiunea obiectelor “, “ Inconia “, “ Fereastra opacã “, iar titlurile sunt semnificative în ce priveşte mesajul, de la definiţia crudã a realitãţii la esenţa poeziei ca stare de abordare directã în neantia…..
Redescoperim cu volumul “ Neantia “, aventurile scribului în cãutarea urmãtorului univers, unde corpul artistului cade , cu recunoaşterea blândã, de scriitor, a faptului cã “ partea nemuritoare/ nu-mi aparţine nicicând …. , dar murind înviind fãrã –ncetare .” ( Corpul victimã )

Coborârea la prima, urmeazã “ Neantia “, peronul pe partea inimii …, dupã colţ, vorba lui Raul Constantinescu, poetul, papirusul e doar o pulbere finã …, iar poetul un numãr imaginar ….

Categorii:Uncategorized

… o inimă de iepure pentru bărbatul din poem …


“… în mijlocul luminii stau / iar asasinul cântă la vioară. “

Este o imagine a femeii învăluite în propriul poem, provocându-ne la înţelepciune şi la viaţă, este ceva definitiv în exerciţiul acesta de eternitate pe care îl practică Victoria Milescu.
Volumul de versuri “ Inimă de iepure “, semnat cu o lacrimă şlefuită de poetă, apărut la Editura „ ODEON „ , 1998, Bucureşti, degajă o energie nevăzută, peste cititor, îl copleşeşte cu greutatea din fiecare vers imponderabil.
Contactul cu poezia Victoriei este luminos, poeta străbate ziua, anii, poemul cu delicată dragoste de fulger, fraza este strictă, ca într-o formulă matematică de dragoste, din care afli viteza unui sentiment la sfârşit de secol.
Fiecare poem te provoacă la luciditate, imaginile curg printre alte imagini care se solidifică pe o inimă de iepure, pe o inimă de mistreţ, pe inima celui de al cincilea anotimp …Înţelegi cu timpul că este o imprudenţă să te naşti om, pentru că : … “ aici oamenii sunt trişti/ acolo nu sunt deloc/ aici vor să te convingă/ acolo nimeni nu te convinge/ aici totul este povară / acolo nimic nu mai este / … “ Este un magnet care ne atrage spre începuturi, viitorul pare a fi într-o naştere, pentru că atunci am fost frumoşi, am fost nebuni, dar, mai ales, am fost liberi …, asta împotriva prietenilor …
Este ceva amar în jocul acesta de-a viaţa, nimeni nu are voie să râdă, să plângă, chiar dacă îţi trece un glonţ prin cap … Este în trupul atins de o aripă nevăzută un şarpe de mercur alb – poezia …In fiecare poem din acest volum este un clopoţel, sunetul discret provoacă amintiri într-un ritm interior invizibil, peste care se zbat imagini, secvenţe în alb pe alb, vezi prin poem manuscrisul …
Ceea ce atrage la Victoria Milescu este sentimentul dragostei, in volumul de versuri “ Arleziana “, volum profund în care se simte femeia demnă, mândră de starea ei de creaţie, căutând mereu arhetipul, trăind mereu prin timp, prin istorie viaţa atâtor femei care puteau face mai multe pentru viaţă, poeta găseşte magia de-o clipă, în care eşti curentat de un ţipăt …Volumul apărut în anul 2000 la Editura Eminescu, este un volum de mare eleganţă, un volum solid, pentru că intri în cartea splendorii, trăieşti bunuri sublunare, este şi o insulă locuită de fiare, iar deasupra lupta nesfârşită dintre îngeri şi demoni, o pecete pentru utopie …
Moartea nu poate învinge, nimeni nu-ţi poate spune că ai îmbătrânit, mai poţi sparge oglinzile sub ploile albastre, uranice, cu o floare la tâmpla stângă, acesta este gestul etern din care se nasc lumi … Se trânteşte uşa veacului, în noaptea cefalopodelor, descoperi că fiecare are o parte, pentru sfârşit de veac, pentru a se reconstitui întregul …
Peste toate, o femeie iubeşte tristeţea, iese cu un cuţit în mână din camera de hotel, orbită de bucurie, valiza cu lacrimi pregătită pentru ieşirea din marele scandal …Sub stea femeia dansează, generoasă ispită, femeii îi este puţin frig, îi este puţin teamă, dar în ultima noapte nimeni nu mai aude cum cad frunzele vieţii în pocale …
Este mărturisirea : … “ Ştiu atâtea lucruri miraculoase/ pentru a păstra tinereţea, vigoarea/ cunosc o mulţime de trucuri, de subterfugii/ pentru ademenirea sufletelor” …Atât doar : să aşteptăm, cu răbdare, cu speranţă … Este o profunzime în acest volum, cutremurătoare, rugul aprins nu arde …cititorul descoperă lumea nevăzută dintr-un poem, din sufletul femeii, acum la început de secol, într-un apartament, în braţele singurătăţii, “ câtă realitate – atâta poezie/ fiecare om – un vers / întreaga lume – poemul / un autor imprudent … / ”
Poemul “ Cine merită adevărul “ este un poem care defineşte căutarea, aşteptarea, tristeţea, versul, dansul, cântecul : “ trec dintr-un secol în celălalt/ pe aripi negre de fluture/ înfloresc şi mă scutur şi tac/ fără nume, vârstă, obârşie ” …, un poem care descoperă, relevă esenţa – credinţa, dragostea fără trup, ieşirea în marele infinit …
Mărturisesc că mi-era dor de o poezie în care a locuit o femeie fără vârstă, numai suflet, în mâna sa cu un cristal, trecând proba de umilinţă …locuind într-un poem imposibil de scris, frumoasă, crudă şi singură, aşteptând …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: