DAUNELE MORALE, O MODĂ SAU O NECESITATE?

CÂTE CEVA DESPRE DAUNELE MORALE

 NOTE DE CURS

Conform Codului civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349, care prevede în alin (1) că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că “Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”

Rezultă că persoana care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde pentru culpă.

În practică şi în teoria dreptului s-a stabilit că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii:

a) existenţa unui prejudiciu;

b) existenţa unei fapte ilicite;

Poate constitui faptă ilicită o acţiune, dar şi o omisiune, inacţiunea este faptă ilicită când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, obligaţie care însă nu a fost respectată ;

c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;

d) existenţa vinovăţiei, această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, fiind acceptabil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât în speţă se pune problema probării unor fapte juridice evidente.

Conform şi cu practica CEDO, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele putând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu,decizia  fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba directă fiind imposibilă în această situaţie.

Daunele morale sunt la nivelul trăirilor psihice, deci o situaţie spirituală, imaterială care se poate dovedi pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de apreciere a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale, ca efect a faptelor ilicite.

În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale suferite de partea vătămată, instanţa de judecată poate să aprecieze o anumită sumă, întinderea prejudiciului  nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii obiective stricte , ci în funcție de împrejurările concrete judecătorul apreciază în echitate, despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă părţii vătămate,gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.