FANTOMELE CORĂBIILOR

TAINA CĂLĂTORIEI

 

Chemarea la călătorie este pentru om una dintre chemările esenţiale. La început omul era în căutarea unei cetăţi, pentru că cetatea era şi una de apărare împotriva vrăjmaşilor. Pe urmă omul a învăţat să călătorească în căutarea unei cetăţi cereşti, plină de lumină, acolo unde, poate, curge râul acela plin de viaţă şi dătător de viaţă.

Nina Ceranu în cartea sa CEEA CE LUĂM CU NOI– cartea apărută la Editura  „Eubeea „, Timişoara, 2005 transmite bucuria călătoriei, a ieşirii din pământul românesc în locuri din alte zări, ducând în inimă cuvântul românesc şi ideea ieşirii din cenzura zilei.

Dorul după călătorii al românului a fost unul adânc şi profund, limitaţi la locul nostru cel de toate zilele, înainte de 1989 priveam doar cu sufletul spre altceva, era un fel de evadare şi un fel de protest împotriva lanţurilor nevăzute, poate şi o recompensă, pentru că atunci sentimentul era unul copleşitor, insuportabil, cine putea să ţină spiritul uman legat doar de o ideea străină, când omului i s-a încredinţat întreg pământul ?

Povestirile acestea scurte, dar pline de o bucurie de neoprit ale Ninei Ceranu, sunt scurte mesaje ale românilor către români venite din Germania, Moldova, Cipru şi poate numărul acesta de trei puncte cardinale este important în mişcarea spiritului înspre marginile pământului.

Scriitoarea povesteşte detaşat, simplu şi adânc călătoriile, de fapt o singură călătorie în căutarea libertăţii spiritului. În Germania sau oriunde descoperă românii pur şi simplu, dar şi semnificaţia profundă a locurilor prin semnele locale menite să-l marcheze pe românul căutător de patrie în alte patrii. Nina Ceranu descrie gesturile simple ale călătoriei şi întâmplările care se produc între oameni în orice călătorie, relaţiile acelea poate repede uitate, dar care totuşi marchează fiinţele noastre efemere, orice ieşire are sensul ei.

În Germania descoperă lucrurile mari de care românii au citit, au auzit şi s-au bucurat, şi disponibilitatea pentru a învăţa. Fundaţia Beethoven are 60 de asociaţii sau fundaţii din întreaga lume care susţine memoria marelui compozitor, pentru că păstrarea intactă a imaginii unei idei înseamnă mari sume de bani, efort, răbdare, dorinţă de a conserva spiritul acela de evadare din obişnuit în eternitate cu manuscrise, cu fotografii, cu pianul, cu viori, cu atâtea lucruri care mai păstrează farmecul discret şi neînţeles al geniului şi care toate aşteptă reîntoarcerea compozitorului.

Sau poate amintirea bătrânului Rin care leagă lumile, pe malul căruia stă Lorelei încremenită în stâncă şi pe stâncă, păzind dragostea plecată şi speranţa care poate lega oamenii aşa cum se leagă imperiile prin vreme, fecioara frumoasă care îşi piaptănă părul de aur şi cântă lumii la margine de râu, o melodie minunată, până când marinarul uimit este înghiţit de valurile flămânde, vrăjit de cântecul acela pe care îl cântă Lorelay, totul o poveste tristă, străveche care te cuprinde în aerul răcoros lângă muntele care se face de lumină precum în gândurile lui Heirinch Heine, poetul celebru şi atins de dragoste …

Mai reţine Nina Ceranu statuia cărbunăresei din cetatea medievală care trăia din vânzarea cărbunelui şi reţinea doar cât să trăiască, restul dăruia celor în nevoie, edilii din Linz au înţeles că exemplul ei este unul care merită păstrat intact, este imaginea femeii care duce cu spatele cărbunele pe vreme bună sau pe ploaie pentru a-i ajuta pe alţii, un efort care ar trebui să marcheze Europa.

„Mintea mea ţese o poveste tragică: <<Străinul şi înstrăinarea „. Eroii mei sunt nişte inşi „ţepuiţi „ sub diferite forme, din  patroni hrăpăreţi – peste tot la fel – care încearcă să obţină profit maxim cu minim de cheltuieli …” >>Este poveste zilnică a celor care speră că altundeva vor trăi mai bine, mai altfel, că vor descoperi o altă lume, care, iată, are aceleaşi tipare …

Deodată sufletul obosit al călătorului descoperă o biserică şi caută odihna eternităţii, chiar dacă biserica este altfel, Dumnezeu este acelaşi, formele par a nu mai conta, călătorul iese de acolo senin, pacea este semnul că Dumnezeu lucrează …

Evadarea la Chişinău a Ninei Ceranu este una a paradoxurilor, în căutarea României acolo este totuşi altceva, inscripţii bilingve, rusă şi română, oameni care vorbesc la fel, par a se înţelege în ambele, doar dorul după timbru plăcut, original, al românilor mai atinge pe oameni, e un  dor care învăluie, un dor de ACASĂ …

În Chişinău se descoperă piaţa de legume, aproape ireală, bogată şi diversă, e semnul unei prospeţimi neaşteptate pentru ochiul românului, o apropiere de natură aproape violentă pentru cel care trăieşte la oraş, între betoane şi autovehicule …Întâlnirea cu scriitori din Moldova pare a fi emoţionantă, ei sunt mai aproape de sufletul uman, de tot ceea ce respiră în stil românesc şi care bate în ritmul secret al iubirii de limba română, poate diferit de modul de organizare a culturii în cetate, mai altfel, mai de departe …

Ochiul a văzut în Moldova ceea ce inima dorea de multă vreme …

Dar călătoriile Ninei Ceranu capătă o altă dimensiune în Cipru, un fel de miraj, simboluri vechi ale creştinismului sub influenţă greacă, o izbucnire de lumină şi viaţă şi mituri vechi care au rămas intacte, ca muntele care naşte o mănăstire, icoane vechi care cheamă minunea, sate simple şi inimi care vibrează, iar călătorul nu înţelege conflictele interetnice, războaiele nejustificate de nimic decât de orgolii, mândrie şi, la cealaltă parte a istoriei, îndemnul ca marele om să-şi urmeze drumul:

„Soarta hotărâtă de Domnul trebuie s-o urmezi/Mare om. Lasă spiritul de sus să-şi fie ghid/şi în tine însuţi trezit să fii/Pentru ca drumul spre stele să fie liniştit…”

„De pe acoperişul castrului medieval, marea se vede în tot albastrul ei. Spărturi în zidul puternic – lăcaşuri pentru tunurile ce-au vegheat meterezele cetăţii. Un tun e încă îndreptat, cu gura lui de foc stins, spre fantomele corăbiilor din zare .” Imaginea unei ţări la margine de Europa, dar cu spiritul european planând ca păsările peste pământul flămând de istorii nespuse …

În călătorii reale şi tainice în acelaşi timp, scriitoarea nu a fost singură, au însoţit-o români, prietene, durerea de nu fi mai aproape de lumea ca lume şi o încercare timidă de iniţiere în tainele călătoriei …nostalgii neexplicabile, venind din direcţii surprinzătoare, amintiri despre lucruri care s-au mai petrecut, un miros proaspăt de început de lume, totuşi …