Arhiva

Archive for 11 februarie 2012

MUZICA ÎN CETATE, FARMECUL MUZICII DE LA IOAN VELICA. Pagini din istoria fanfarelor din Valea Jiului…

11 februarie 2012 Lasă un comentariu

Categorii:CARTEA

PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ DE LA MARIA DANIELA PĂNĂZAN

11 februarie 2012 Lasă un comentariu

ÎNGERUL PE UMĂRUL CELUI CARE SCRIE…

 

Maria-Daniela Pănăzan ne oferă o carte interesantă şi profundă: PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ[1].

Autoarea rămâne modestă, dar pasionată, este conştientă că sunt doar câteva pagini, probabil, în viziunea ei de iubitoare a literaturii, istoria înseamnă mult mai mult, dar se opreşte cu dragoste şi bucurie asupra unor opere sau scriitori pentru a pune în lumină aventura spirituală a românilor în peisajul acestor vremuri. Maria-Daniela Pănăzan este scriitor, dar şi istoric, sau eseist, ori cronicar al vremurilor. Din această postură „vede” dincolo de mode, de interese, de succesele de moment, ignoră „băieţii deştepţi” din literatură, nu ţine cont de politica de marketing a editurilor, priveşte spre inima scriitorilor, spre operele care aduc lumină sufletului românesc rătăcit în megatendinţele europene… O vom numi în această scurtă notă literară, istoric, deşi este mult mai mult decât ceea ce exprimă tehnic această vocaţie, necesară în cetate, este modelatoare de viziuni literare. Maria-Daniela priveşte spre literatură având ca reper valorile creştine, îşi asumă cumva o poziţie inconfortabilă în lumea literară care aleargă după noutăţile europene, după studii prolixe, după concepţii avangardiste… Ea rămâne în poziţia istoricului solid, bazându-se pe valorile eterne ale lui Dumnezeu, optând pentru muncă, lecturi intense, meditaţii, căutarea adevărului într-o lume care şi-a pierdut uneori reperele…

Amuzată de poziţia proprie, îşi alcătuieşte cartea pe două paliere: Eu…despre şi Despre…Eu.

Analizează operele scriitorilor români şi îşi rezervă pagini despre scrierile proprii.

Pune în balanţa lumii două direcţii, o direcţie care vine spre istoric, o alta care pleacă de la scriitor spre lume, cu energie şi curăţie de inimă.

Istoricul se bazează pe câţiva stâlpi de rezistenţă: locul unde suntem aşezaţi de Dumnezeu, un loc sfânt, dragostea ca valoare necesară şi liberatorie, credinţa ca unitate de măsură în univers, salvarea sau mântuirea, ca posibilitate de evadare din arealul strâmt al istoriei contemporane, familia, generozitate…

Când scrie EU, autoarea este autoironică, în literatură contemporană, poate ca niciodată, egoismul şi delirul gloriei nu s-a declanşat într-o manieră incontrolabilă ca acum, dar autoironia îi permite să depăşească hotarul nevăzut care desparte scriitorul de lume şi, mai ales, de Dumnezeu.       

Scrierile anterioare ale istoricului au vizat în esenţă poezia românească religioasă şi, credem, abordarea operelor în cartea de faţă este una curajoasă şi care lasă deja urme în istoria literară.

Cei care au scris despre cărţile publicate de Maria-Daniela Pănăzan[2] au reţinut aspecte care trebuie remarcate: dorul de acasă, cartea închinată Creatorului, întâlnirea cu sacrul, mântuirea prin iubire, speranţa, psalmul poeziei, lumina…

În Paginile scrise de autoare putem reţine câteva teme fundamentale pentru istoria literară: iubirea de patrie, jurnalul de idei, problema existenţei şi variantele de sens la această problemă, interferenţele culturale, privirea ce răzbate, istoria literaturii în interviuri, solitudinea prin înţelepciune, epopeea scriitorului tragic, neliniştile creatoare, poezia ca număr, cartea – o prezenţă în lumea contemporană, sărbătorile creştine în operele literare, întâlniri de taină, umorul ca detentă, eroi şi eroine care dau lumină umbrei, iubiri enarmonice, cuvântul care zideşte, îngerul de pe umărul celui care scrie…

Pentru istoric nimic nu se petrece la întâmplare, Dumnezeu are în control lumea, scriitorul care scrie despre lume, imnul scribului care depăşeşte limitele contemporane ale sufletului românesc…

Maria-Daniela Pănăzan îşi începe paginile de istorie[3] pledând nu cronologic, ci după intensitatea sentimentului eternităţii şi după densitatea suferinţei într-o lume a „vip-urilor” de tot felul care sfidează suferinţa… Ea zăreşte pânza pe care Dumnezeu pictează istoria şi observă personajele principale. Istoria începe cu Ioan Alexandru – „poet al Logosului Vieţii” pentru că acest poet a avut bucuria de a-L mărturisi pe Hristos până la ultima literă a poeziilor sale, a făcut-o cu smerenie şi har. Poetul şi-a iubit patria şi aproapele, a fost un glas în cetate… „Vorbeşte, Doamne, că robul tău ascultă…” pare să fie mesajul principal al poeziei lui Ioan Alexandru…El, reţine istoricul literar, vede Neamul său românesc, patria cerească şi simte apăsarea responsabilităţilor faţă de aceste valori.

Autoarea e sensibilă la pulsul vremurilor în care trăieşte şi pune lumină pe literatura română aşa cum apare ea în interviu, un demers principal asumat de Nicolae Băciuţ în cartea sa O istorie a literaturii române în interviuri[4] care surprinde stări sufleteşti unice, desenează modelele morale speciale pentru spaţiul românesc, aşa cum s-au format în mediul cultural de la Cluj. Sunt prinse în eseul istoricului orizontul de aşteptare în literatură, discursul narativ, poetica poeticii, metafora ca energie a operei poetice, iubirea de patrie, imnul care duce în cuvinte iubirea. Maria-Daniela Pănăzan subliniază importanţa sincerităţii raportat la destinul scriitorului sau faptul că talentul nu este o marfă de pus în vânzare, e un depozit a lui Dumnezeu… Iată, dinamica sufletului românesc aşa cum se relevă în interviuri, ziceri sincere, idei în direct, cuvinte drese cu sarea vieţii…

Putem sublinia curajul istoricului de a privi în inima „obsedantului deceniu”,          aplecându-se asupra operei lui Mihai Petroveanu, renumit critic al epocii, cel care a dat tonul temelor importante pentru scriitor în acea perioadă tensionată a istoriei literare. Paginile critice intră sub lupa istoricului care încearcă să vadă lumea din perspectiva momentului trăit de scriitori ca Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Rusalin Mureşanu, Mihail Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş…

Interesante trimiterile la opera lui Eugen Jebeleanu şi sublinierile legate de Surâsul Hiroşimei… un poet incomod la acea vreme, doar aparent comod, care a fost profund mişcat de evenimentul istoric legat de fenomenul Hiroşima în istoria umanităţii, experienţa primei bombe atomice asupra civilizaţiei, în direct, apocalipsa epocii moderne a societăţii…      Maria-Daniela Pănăzan lansează întrebarea direct: cum ar fi interpretat astăzi un asemenea poem? Întrebarea mai aşteaptă răspuns…Mihail Petroveanu l-a dat în felul său în acea vreme, dar astăzi unele opere ar trebui reevaluate din perspectivă obiectivă, de un istoric detaşat, dar sincer…

Emoţionate sunt şi paginile de istorie literară legate de …o întâlnire da taină cu Vasile Voiculescu, de fapt o întâlnire cu Gabriela Defour-Voiculescu, fiica poetului. Glasul tainic al femeii, emoţia sinceră, lacrimile de bucurie, zâmbetul larg, intrarea într-o altă dimensiune, poezia ca spaţiu sacru aşa cum l-a perceput Gabriela, iată repere pentru istoric. Imaginea de isihast al poetul domină întâlnirea tainică despre cel care a scris acele sonetele speciale, cu versuri care ard şi acum. A fost un dialog unic, fără de timp, un dialog care a pus amprenta pe istoricul literar Maria-Daniela Pănăzan, un istoric cu inimă de poet… Probabil că această pagină defineşte implicit şi explicit cine este Maria-Daniela Pănăzan în adevăr… O pagină de reţinut în economia literaturii române care, uneori, fuge de după valorile reale, adevărate, dar nu le mai vede clar…

Importante sunt şi analizele făcute poeziei religioase actuale, uneori trecută cu vederea de critica „oficială”…adică cea care s-a auto-definit astfel…

În paginile cărţii sunt reţinute operele prof. pr. Anton Rus dedicate legăturii dintre Iisus şi Biserică în eseul Vino din Liban, Mireasă! Este o cronică a volumului de versuri, Privirea ce răzbate având un moto ales cu multă inspiraţie din Biblie, cartea Faptele apostolilor şi, definitoriu pentru scriitorul sensibil şi dedicat: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis unii dintre poeţii voştri: căci a Lui neam şi suntem”…

Cartea Pagini de istorie literară contemporană este o carte a luminii care biruie, o carte a faptelor minunate care se petrec în geografia literaturii, uneori neobservate de criticul sau istoricul literar, dar care dau sens existenţei…

De reţinut şi pus semn la pagina de istorie literară: Dumnezeu şi mântuirea prin iubire: scurtă privire filozofico-creştină asupra operei „Faust” a lui J.W. Goethe, o analiză profundă, interesantă şi necesară, o pagină care face legătură între Dumnezeu-om-geniu-opera geniului, deschiderea minţii umane spre mintea divină…

Maria-Daniela Pănăzan reţine:

 „Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi germane, Faust, este considerat un arhetip european renascentist, o vocea arhetipală de care scriitorul se foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/în rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religious. Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în viziunea nou-testamentară creştină, mai exact în Faptele apostolilor 8, 9-24.”

Scriind astfel, ajungem în esenţa literaturii, în deschiderea ei spre cer, în legătura care se poate naşte între om şi Dumnezeu  prin opera literară, un exemplu de efort spiritual de a urca scara de cuvinte puse la îndemâna scribului atent la Cuvântul care generează vorbele luminoase ale oamenilor, energia necreată a Logosului

Maria-Daniela Pănăzan surprinde dilatarea timpului în literatura română contemporană, scrie atent: Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”. 75 de ani de la naştere. 25 de ani de la moarte. (n. 31 martie 1933 – d.13 decembrie 1983). Iată un poet de anvergură europeană,  văzut ca autorul celor mai importante opere neomoderne din literatura română. Istoricul remarcă faptul că poetul vede îngerul trecând pe un scaun negru, necuvintele îngerului sunt rugăciunile poetului, prinzând clipa eternă a evenimentului produs de relaţia dintre cei doi, înlănţuirea dintre cer şi pământ…

Dar autoarea scrie şi despre reviste (Discobolul), asociaţii culturale (Astra), personalităţi care dau culoare literaturii, despre alţi istorici literari, despre profesori, despre ideile care au semnul divin şi care mişcă lumea spre lumină… Există un fir călăuzitor în această carte, este invizibil, dar gândurile celui care a scris despre literatura ţării sale, privind spre destine atinse cu degetul de Dumnezeu, ne arată valoarea corectă a operelor literare din  perspectivă divină…

Ion Buzaşi remarca în prefaţa la cartea scris de Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească[5]: „Autoarea a simţit o „afinitate electivă” cu poeţii români în rugăciune şi, meditând asupra creaţiei lor, ne-a dat o schiţă istorică a poeziei religioase româneşti. Aş putea supune chiar o istorie a poeziei religioase româneşti, gândindu-mă la succesiunea capitolelor din zorii poeziei româneşti şi ai creştinismului românesc până în prezent…”

 

Constantin Stancu

Decembrie, 2011   


[1] Maria-Daniela Pănăzan, Pagini de istorie literară contemporană, Editura „Astra”- Blaj, 2011.

[2] Au scris despre Maria-Daniela Pănăzan: Silvia Pop, Cornel Tatai-Baltă, Ion Buzaşi, Maria Borşan, Daniel Voina, Anton Rus, Dinu Virgil, Silvia Banea, Daniela Cecilia Bogdan, Liviu Stanciu, Avram Cristea, Cornelia Nicoară, Constantin Manuţă, Pr. Iosif Zoica, Caludia Oancea-Raica, Cornel Nistea, Angela Groza…

[3] Maria-Daniela Pănăzan scris despre: Ioan Alexandru, Dinu Virgil, Mihaela Sârbu, Darie Duncan, Cornel Tatai-Baltă, Anton Rus, Nicolae Băciuţ, Diana Câmpan, Pavel Dan, Lucian Vasile Bâgiu, George Coşbuc, Ioan Petraş, Ioan Popa, Ioan Raţiu, Iulian Isăcescu, Mihail Petroveanu, Florentina Loredana Dănilă, Ion Agârbiceanu, Nichita Stănescu, Svetlana Corobceanu, Vasile Voiculescu, Elena Macavei, Ion Mărgineanu, Grigore Vieru, Maria D`Alba, Valentin Marica şi nu numai…

 

[4] Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române în interviuri, Editura „Reîntregirea” – Alba-Iulia, 2005.

[5] Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. Eseu monografic, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia-2006.

 

Categorii:CARTEA

PROFETISMUL EMINESCIAN. Serial de Adrian Botez.

11 februarie 2012 Lasă un comentariu

PROFETISMUL EMINESCIAN[[1]]


[1] N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279: “Concepută fie mitologic, fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate geniului, o depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera obiectul concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”.

 

7. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.

Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii”.

Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu DARIU [negru à dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu SPAIMA lumii şi mulţime de norod; / ÎMPĂRAŢI pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca SĂ MĂ LAUD [imperial], nici că voi să TE-NSPĂIMÂNT [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / Fenomenal făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler”.

Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice ale aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (LUP-DACI, URS/URSITĂ) – până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “FIAT LUX”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele – codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci RÂURI-RÂURI (râul Demiurg) şi CODRII (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului).

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag – ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.

Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot Soare)). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie – care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) – Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală).Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare[[1]] a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.


[1] P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Iaşi, 1984.

Categorii:CARTEA, literature
%d blogeri au apreciat: