Arhiva

Archive for 23 februarie 2012

BRADUL, VERSURI DE ADRIAN BOTEZ. Dincolo de zăpezi: verdele…

23 februarie 2012 Lasă un comentariu

BRADUL

                                mamei mele, Adriana

pustiu – cu ochii-nceţoşaţi de lacrimi

privesc la bradul înălţat din munte:

cui îi vei îndemna plecata frunte

să se împlânte – iar – în ceruri?

 

rând după rând – ieşi-vom nori din piatră:

tu vei rămâne-arătător spre stele!

…dar cine îşi mai face astăzi vatră

focul dumnezeiesc cărând pe schele?

 

vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce

n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:

cu noi – sub glie-un ev întreg se  duce…

 

…amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:

rămâne însă – veghetor în munte

atât de singur – bradul cel din frunte…!

 

 

LA PROHODUL BRADULUI

 

la prohodul bradului

vine maica cerului:

plânge cântă şi descântă

de dor şi inimă frântă

 

au plecat pe struni de vânt

fraţi de cetini – rând pe rând

în urmă-le lunecând

ceaţa unui pribeag gând

şi o rană de cuvânt

 

…lumânările de rouă

frâng lumile drept în două

 

 

GEME  LEMNUL  BRADULUI

 

geme lemnul bradului

sub arcuşul vântului…

bradului şi mândrului

bradului înaltului

bradului şi dreptului…

cearcă peana fierului

pe strunele lerului:

numai zdrangăt irosesc

nămeţii îi spovedesc

sufletul li-l răsipesc

spulberă împărtăşanii

cu vin alb –  albe litanii

vânzări de cutremure

pângăriri de vergure…

 

…mânăstirea cerului

şuieră ungherului

(ospătat hingherului…)

să nu-i spună Lui Hristos

de dezmăţul de pe jos

să nu-i spună Domnului

de beţia Robului…

***

Adrian Botez

Categorii:POEMUL

CONSTANTIN STANCU ÎNTREABĂ, POETUL IOAN BARB RĂSPUNDE, SCURT DIALOG DESPRE VIAŢĂ…

23 februarie 2012 Lasă un comentariu

Întrebările Constantin Stancu:

  1. De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

I.B. – Până la treizeci şi patru de ani voinţa şi curajul. Aş fi dorit foarte mult să schimb unele lucruri din viaţa mea dar, din păcate,  n-am reuşit. În fiecare iarnă îmi promiteam că în primăvară voi fi un alt om, îmi voi schimba comportamentul, voi fi un om nou; degeaba îmi propuneam. Făceam exact invers decât îmi doream. La sfârşitul anotimpului îmi aduceam aminte de promisiune şi îmi venea întotdeauna în minte cartea „Întunecatul april”,  de Emil Botta. Mi se părea că joc în, propria mea dramă. De abia după mulţi ani am realizat că jucam de-adevăratelea. Şi nu nu cred că am fost un actor slab. Dar să revin la întrebare, cam  pe la 20 de ani am realizat că în viaţă îmi lipsea cel mai mult Dumnezeu.  Am suportat să trăiesc cu acest adevăr paisprezece ani. Şi după aceea  L-am chemat şi mi-a copleşit viaţa. Concluzia: doar de la acea dată am început să trăiesc.

  1. C. S. – Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

I.B. – Nu ştiu dacă am sau am avut cu adevărat duşmani. Doar oameni care au nutrit uneori, faţă de mine,   anumite sentimente mai puţin ortodoxe. Şi nu din duşmănie, nici măcar din răutate ci doar datorită faptului că nu au reuşit să se cunoască suficient pe ei înşişi. Vine o vreme când ai curajul să te uiţi în oglindă şi să nu-ţi placă ceea ce vezi. Dincolo de aparenţe recunoşti că abisul este, de fapt, în tine. De aceea este greu să pui eticheta, sau să încriminezi, ceea ce nu cunoşti.  După mulţi ani am învăţat că este mai înţelept să-mi fac din adversari sau duşmani prieteni. A fost foarte greu, deoarece a trebuit să mă smeresc şi să recunosc că au fost momente când am fost rău deşi ştiam că trebuia să fiu bun. Adică momente când am greşit. Şi mi-am dat seama că aşa cum nu este zi în care un om să nu greşească în faţa lui Dumnezeu,  aşa nu a fost niciodată în viaţa mea un om apropiat în faţa căruia să nu fi greşit măcar o dată. De aceea am început să-mi cer iertare şi pentru  greşelile pe care nu le cunosc.  Apoi  am încredinţat cuprinsul şi încheierea fiecărei poveşti din viaţa mea în mâna lui Dumnezeu. El a făcut tot ceea ce mai trebuia. Şi întotdeauna a făcut-o foarte bine. Dar toate acestea le-am învăţat în a doua parte a vieţii mele, de la un frate mai mare, numit Iisus Hristos.

  1. C.S. – O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

I.B. – Nu vorbesc despre aspectul empiric al acestei  chestiuni. Latura luminoasă a acestui sentiment este o aură care se aşează ca un scut de protecţie în jurul celor din preajma ta. Care nu te lasă să vezi în cel de lângă tine decât o fiinţă la fel de vulnerabilă cum ştii prea bine că eşti.  Însă cea mai mare binecuvântare pentru un om este să fie un receptor al cuvintelor lui Hristos: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Este cea mai mare poruncă şi este cel mai greu de ţinut. Ţine de respectul pe care ţi-l acorzi ţie însuţi, exact la opusul personajului dostoiesvkian Kirillov, din Demonii, care în idealul său de a cunoaşte libertatea deplină a devenit un egoist şi şi-a pus capăt zilelor în numele libertăţii depline.  A experimenta cu adevărat dragostea înseamnă a fi conştient că eşti dependent sută la sută doar de Dumnezeu şi că viaţa ta este ca un fir de păr trecut printre degetele mâinii sale. Şi că oricând s-ar rupe firul nu ai de ce să te temi deoarece ai cădea în palma caldă a Lui. Dacă vrei să experimentezi dragostea nu ai decât să ieşi la poarta casei şi să vezi în fiecare trecător un prieten care are nevoie, ca şi tine, de afecţiune. Şi să crezi că fiecare trecător ar putea fi Isus Hristos.

 

  1. C.S. – Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

I.B. – Când eram tânăr citeam tot ce-mi cădea în mână, eram însetat de cunoaştere.  Când am descoperit Biblia, am înţeles că între coperţile ei se găseşte Cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că acesta conţine toate profundele taine ale înţelepciunii absolute. O lungă vreme n-am mai putut citi nimic altceva. După aceea mi-am dat seama că am citit cărţi pe care nu le-aş mai reciti niciodată. Dar şi acum citesc cam tot ce există de ultimă oră în poezie şi, în măsura în care pot, în literatură în general. Dar totusi cred ca cele mai interesante carti sunt cele pe care nu le-am citit.

  1. C.S. – Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

I.B. –  Poate cineva s-ar aştepta la alt răspuns. Dar eu mă simt cel mai bine acasă, în familia mea dar şi mai bine când rămân singur în mine însumi şi la sfârşit îmi dau seama că nu sunt singur şi că se mai plimbă cineva prin mine şi ştiu că este o Altă Persoană, ca un susur blând. Atunci mă năpădeşte bucuria şi mă dezmeticesc plângând. De câteva ori m-am trezit plângând în public, dar era ca o eliberare, un salut al sufletului acordat cu reverenţă Celui ce-mi umplea de viaţă singurătatea.

  1. C.S. – Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

I.B. – Mă tem că nu există acum. Doar ai gândit şi momentul  a trecut în umbra trecutului. Dacă ar trebui să mă exprim plastic cred că acum reprezintă frântura de timp desprinsă din viitor pentru a se depune pe trecut. Singurul acum se găseşte doar în interiorul prezentului continuu în care se manifestă Dumnezeu, care îşi Este suficient Sieşi şi este din eternitate în eternitate. De aceea El lasă o poruncă, de fapt o invitaţie la Mântuire şi, deci, la eliberare de sub robia păcatului adamic. El face această frumoasă invitaţie: „acum, dacă auzi glasul, nu-ţi împietri inima” , adică spune-i da Mântuitorului Isus Hristos în viaţa ta. Iar despre zile El mai spune că ziua de mâine nu este a ta, deci posibilitatea salvării este chiar astăzi, chiar acum. După acum, orice timp poate fi prea târziu.

Intrebări: Constantin Stancu

Răspunsuri: Ioan Barb

 

Categorii:literature

POEMELE BĂTRÂNULUI, ARGUMENT ÎN FAŢA TIMPULUI DE EUGEN DORCESCU

23 februarie 2012 Lasă un comentariu

 

POEMELE BĂTRÂNULUI DE EUGEN DORCESCU

 

FRAGMENT

 

3

 

 

Incompatibil cu

spaţiul, cu timpul,

bătrânul îşi gustă, în

singurătate, acronia,

obligat, totuşi, prin pârghia

necruţătoare a gravitaţiei,

să rămână fixat într-un loc,

într-un topos, în spaţiul

de care nu-l mai leagă nimic,

în afara repulsiei.

Dar şi timpul deşiră şi

sfâşie – timpul, criminal nevăzut,

adânc împlântat

în inima spaţiului, adânc

împlântat în trupul

bătrânului,

muşcându-i sufletul,

însângerându-i sufletul,

noaptea, mai ales,

noaptea târziu,

colindând prin coşmaruri,

ca o hienă.

 

EUGEN DORCESCU

POEMELE BĂTRÂNULUI – POEMAS DEL VIEJO

(Traducción del rumano – Elegii, Ediciones Mirton, Timişoara, 2003 – : Rosa Lentini y

Eugen Dorcescu)

Categorii:POEMUL
%d blogeri au apreciat: