Arhiva

Archive for septembrie 2009

EUGEN DORCESCU DESPRE RADU STANCA, POETUL

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

RADU STANCA – POETUL

Radu Stanca împărtăşeşte soarta acelor scriitori a căror operă nu frapează, ci convinge. Frumuseţea versurilor sale nu ia ochii, provocând un entuziasm grăbit, printr-o superficială noutate; are, însă, avantajul, mult mai preţios, al durabilităţii. De aceea, „blânda depunere a cântecului” (cum ar spune Blaga) se insinuează treptat în conştiinţă, dezvăluindu-şi, fără grabă, dar ferm, superioara ei simplitate.
Este impresia pe care o trezeşte şi recenta culegere (Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1973), însoţită de o temeinică prefaţă, semnată de Ioana Lipovan – Theodorescu.
Atât poeziile lirice, cât şi baladele (care îl individualizează în primul rând) ne oferă imaginea unui temperament romantic, fascinat de evul de mijloc. Dar, deşi înrâurirea romantismului german este incontestabilă, baladele – profund lirice, ele însele – cultivă un epic simbolic, eroul lor fiind, de cele mai multe ori, poetul însuşi. În această detaşare conştientă de model rezidă caracterul modern al poemelor lui Radu Stanca. Să ne reamintim Balada studenţească, al cărei emoţionant final răstoarnă, dintr-o dată, perspectiva: „Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu/ Nimic despre vecinul meu ca scrumul./ Poate-a plecat în zori, de timpuriu,/ Poate-a murit, căutând zadarnic fumul.// Sau poate totul n-a fost decât vis/ Ori vreo halucinaţie, pe care/ Am încercat-o lâng-un manuscris/ Într-un amurg cu vânt şi febră mare”. Sau balada Un cneaz valah la porţile Sibiului, unde cneazul ucis de vraja muzicii este un alter-ego al poetului: „Abia mai simt sub cal cum zace stârvul,/ Abia mai văd prin gloată câte-un chip./ Ca de la sine lancea-şi pleacă vârful/ Şi calmă şi-l înfige în nisip…// Nimic să mă deştepte nu mai poate./ Stau în extaz sub puntea de mărgean./ Şi nu zăresc cum, tainic, pe la spate,/ Se-apropie de mine un duşman”.
Burgul, cavalerii, suliţele, turnul etc. nu trebuie să ne înşele: nu sunt, în majoritatea cazurilor, decât recuzită, imanenţă textuală, aparenţă, decor. Simbolul central al poeziei lui Radu Stanca este focul, prezent aproape în fiecare secvenţă importantă. Poetul a avut o profundă intuiţie a dramei fundamentale: rezistenţa luminii la întuneric (G. Călinescu). Deşi aduce (asemenea lui Novalis) elogii – intermitente – nopţii, Radu Stanca îşi îndreaptă, totuşi, spre soare şi avântul, şi – mai ales – regretele: „Eu n-am avut ca alte plante soare/ Şi am crescut stingher pe-o stâncă dură./ De-aceea seva mea e-o băutură/ Ce-o pot gusta doar gurile amare”.
În Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, focul este văzut ca principiu viril şi, totodată, – în linia lui Heraclit – sinteză finală a contrariilor. Din acest unghi, nu numai viaţa, ci şi moartea este o neîntreruptă ardere: „Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat,/ Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii./ Şi-acum, când prima dată un bărbat/ Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii…// Dar flăcările creşte-vor mereu,/ Creşte-va mult şi strania orgie./ Şi, în curând, flămând, iubitul meu,/ Întâiul meu iubit, fără să ştie,// Mă va cuprinde-atât de mult în el/ Încât nu va putea să mai despartă/ De trupul lui pe-al meu – şi-n alb inel/ Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă”.
Ar mai trebui menţionat aici şi Testament. De data aceasta, poetul îi lasă fiului îndatorirea de a arde pentru amândoi, de vreme ce propria-i stea se va stinge prematur.
Este demn de interes, poate, să se observe că, aidoma lui Blaga, Radu Stanca îşi angajează elanul poetic în două direcţii: spre evul mediu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, spre antichitatea clasică (e adevărat, mult mai palid reprezentată). Astfel, Lamentaţia lui Lactanţiu pentru iubita sa, cu modulaţii apropiate de cele ale poemelor vechi, se desprinde net de celelalte piese, printr-o imagistică temperată, printr-un senzualism teatral, printr-un anumit gen de frivolitate elenistică. Poetului nu-i erau, fără îndoială, străine implicaţiile obscure ale numerelor: cifra şapte, de pildă, cea mai potrivită (după Pitagora) să cuprindă emoţiile transcendentale, îi structurează interioritatea: „Văd mâlul de demult cum se depune/ Şi apa limpezindu-se treptat/ După ce trece, cu vâltori nebune,/ De şapte pietre-n care-am sângerat”.
Coşmarul medieval, cu tentă expresionistă, din Regele visător şi parnasianismul din Trubadurul mincinos se întemeiază pe acelaşi gust al excesivului, pe o sensibilitate rafinată, baroc-decadentă, uşor maladivă. Nu ne surprinde, aşadar, estetismul copleşitor din De-aş fi rege, o adevărată orgie de gesturi gratuite: „De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri/ Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată,/ Dar pe cei cu care-aş face-o lată/ I-aş ucide-a doua zi în beciuri.// Mi-aş vopsi picioarele cu roşu,/ Şi-aş iubi bomboanele şi danţul,/ Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul,/ Când ogarul verde, când cocoşul…// Şi din ţara mea şi-a frumuseţii/ Tuturor le-aş face câte-o parte,/ Încât veacuri multe după moarte/ M-ar cânta tâlharii şi poeţii”.
Moartea devine, cu timpul, un fel de metaforă cadru, o prezenţă sumbră, dar lipsită de teroare. În Buffalo Bill, poetul închipuie o vânătoare a timpului, „domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi”, în Vizita întâlnirea nocturnă cu moartea are un aer ritual, acceptat cu o înfrigurare calmă: „De la un timp mă vizitează moartea/ Aproape zilnic la căderea serii,/ Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii,/ Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea…// Şi stăm aşa de fiecare dată/ Până târziu, la ore matinale,/ Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale,/ În taină, o afacere-nsemnată”.
Nimic morbid în atare lamentaţii. Totul se converteşte în armonii sonore. Muzicalitatea de fond şi acordurile exterioare ale versurilor lui Radu Stanca se unesc, adesea, în fericite oraţii orfice. Asonanţele – frecvente -, departe de a stânjeni lectura, o relansează, căci rup monotonia prozodică, fără, însă, a ştirbi coeziunea de ansamblu a tonurilor.
Poezia, atât de clară, la prima vedere, a lui Radu Stanca ascunde, în fond, o ambiguitate extremă. Simbolul arhetipal al focului, în paralel cu atracţia exercitată de noapte, obligă imaginaţia să plutească în cele mai poetice incertitudini.
Evident, nu tot ce a scris se află la aceeaşi înălţime. Dar o antologie a liricii româneşti ar putea reţine, oricând, după opinia noastră, 10 – 15 titluri, ceea ce, într-un asemenea context şi în perspectiva timpului, este imens. Personalitate complexă, Radu Stanca se numără printre acei poeţi a căror umbră creşte după moarte.
De altfel, arhitema poeziei sale (şi a operei sale dramatice) este, din câte credem, chiar thanatofilia.

Orizont, 31/1973

Categorii:Uncategorized Etichete:

FRAGMENT DIN CARTEA SPIRIT SI LOGOS DE ADRIAN BOTEZ – DESPRE EMINESCU

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

III. MORFOLOGII ENERGETICE ŞI MISTERIUL COSMIC AL NOPŢII
Motto: “Din Chaos se-ntrupă Erebos şi Noaptea, neagră-ntruchipare, / Ci Noaptea odrăsli la rându-i Eterul şi Lumina zilei, / Pe care-i zămisli în urma unirii sale cu Erebos.”
(Hesiod, Theogonia)

A. Morfologii energetice (caii albi ai mării, flori-stele, laptele cerboaicelor, cerb, împărat-mag, cavalerul-călugăr)
Să vedem cum se nasc zeii-arhetipuri, în viziunea celui atât de scufundat în dialectica gândirii greceşti – dialectică pentru atât de convingătoarea Visare întru Logos. Gândirea mitică eminesciană este extrem de la laborioasă, realizând legături subtile, pe dedesubtul imaginilor, tensionate prin Logos-ul Poetic recuperator.
Evident, nu există Natură – ci există corporalităţi energetice. Sau există stări de corporalitate şi de non-corporalitate (ocultare) energetică: sunt schemele, proiectele energetice sau, pur şi simplu – funcţionalităţile energetice.
Copacul, spre exemplu, este o corporalitate energetică, dar, în acelaşi timp, este şi un proiect energetic cosmic: este Arborele cosmic.
Izvorul este o corporalitate energetică, dar în primul rând, este o funcţie energetică şi un proiect energetic: uneşte increatul cu creatul, informul cu lumea formelor, subpământul (chtonianul, plutonicul) cu coloanele energetice ale Muntelui – ba, atunci când izvoarele devin fântâni, s-a creat deja Axa Energetică a lumii (Muntele Acvatic sau Arborele Acvatic: “Apele plâng, clar izvorând în fântâne – fântâna fiind tulpina acvatică a Cerului – stare de spiritualitate pură, purificată din origini).

CAII ALBI AI MĂRII
Tot aşa, caii albi ai mării sunt corporalităţi energetice, dar sunt şi proiectări energetice ale spumei mării în extensie spaţială accelerată, extrem dinamică; ei unesc tenebrele demonice ale mării şi halele-ceruri oculte ale mării (locuri de conservare, purgatorii sau, pur şi simplu, depozite arhetipale – ale zeilor – Odin şi Poetul, I-242 şi Memento mori, I-279) – cu dezvoltarea verticală în sus a Muntelui Solar. Albul demonic al cailor (de fapt, albul provenit din zona chtonian-plutonică) vrea să coincidă cu revărsarea albă a zorilor, trecând de la ritmul valurilor, sacru şi reiterant, la ritmul cerurilor zorilor (cf., Memento mori: Structura Muntelui Cosmic al Daciei, de sub care nasc caii mării şi de pe care îşi iau avânt zorii “în coruri dalbe”, I-264 – caii albi ai mării şi I-265 “zori în coruri dalbe”). Niciodată nu ies caii spre zi-noapte – şi zorii sunt reziduuri-spume ale pământului-apă, care se înalţă, transcende în Munte.

FLORI-STELE
Florile focoase şi stelele au aceeaşi structură energetică, de rotire pirică (vârtej-vehemenţă, spre transcendere) în cadrul proiectării Frumosului către Sacru. Floarea (albastră), ca şi steaua, are sorginte cosmică, este împăcare a uranicului cu chtonicul, floare în-florită pe arborele Cosmic – ca Revelaţie-Înflorire. În plus, povestea îngerilor (din Povestea magului…, I-293) le aduce, amândurora (uranicului-stea, şi chtonicului-floare), o funcţie energetică în plus: de a confirma Spiritul dinamic, ciclic: ele (floarea-stea, steaua-floare) conţin aripa, care aprinde şi stinge lumina-viaţă (trezirea Spiritului în lutul-formă), dar şi nucleul-sâmbure de lumină, care se lasă aprins şi stins (căci, arhetipal, este lumină veşnică). Steaua este aripă şi înflorire ciclică, în candelă (cf. Arborele Cosmic al nuferilor galbeni, pe lacul uranic, I-59): pe locul unde s-a stins, ea continuă să aştepte (în stare arhetipală) reapinderea, reactualizarea, în fenomenal, a Proiectului-Fiinţare. Steaua este şi rămâne Arhetipul spiritualizării, la Eminescu.

LAPTELE CERBOAICELOR
CERB
La fel, laptele cerboaicelor, muls de zâne în cadru (zâne ieşite din copaci, deci zeităţi fitomorfe), este izvorul subteran al luminii uranice, cer purificat prin căldura labirintului organic-Cerb (Cf. Cristul-Dionysos al serbărilor dionisiace, în care un cerb era sfâşiat de bacante şi bucăţile cerbului aveau funcţie euharistică). Laptele cerboaicelor este minunea albă, Revelaţia, conţinută în umbra verde (labirintul-mandală al codrului). La fel ca Soarele şi Luna în zona uranicului, există Soarele şi Luna chtoniene (intra-codru), ale Cerbului: neamul Cerb (I-78) “Lună, Soare şi Luceferi / El [codrul] le poartă-n a lui herb, / Împrejuru-i are dame / şi curteni din neamul CERB”. Cerbul cu coarne-raze (rămuroase) este Soarele Mistic (Negru), este izotopic semantic, deci, cu Hyperion . Ca şi Hyperion, recuperează ying-ul ţi yang-ul cosmic, refăcând, din dame şi curteni, starea rude mari împărăteşti – ca şi Hyperion, produce căutarea şi revelaţia sferei-Eros, prin cele două emisfere, parteneri de somn, închişi între cercurile (sferele) concentrice ale sacralităţii-visare (Mythos): “Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea peste noi…”(I-78), sau “Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”(straturile concentrice de flori-stele formează imaginea sferelor concentrice ale lacului-Styx: “Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă…”).
Cerbii cu raze-coarne, ca Sori-Negri (Sori Mistici), aduc aminte de hiperboreenii daci, valahi (ba+la[hi]), negri, stăpâni negri, adică mistici – popor mistic .
În-lunarea sau în-stelarea uranică(ochii magici ai cerului) sunt dublate, în zona codru, de stemele-stele din fruntea bourilor: (I-80) “bouri înalţi cu steme-n frunte”. Deci, astralizarea are, mereu, un suport heraldic, un animal sacru care apără astrul, îl alimentează astral, prin forţa sa mistică (coarnele = nimbul mistic, iar bourul este mască de zeu ). Aşa-zisa “Natură” eminesciană este structură complexă de simboluri, de relaţii energetice-cosmice, datorită cărora zonele spiritualizate comunică între ele, se re-energetizează reciproc şi ciclic (re-îndepărtează, veşnic, Logos-ul-lume: arhetipurile eminesciene sunt veşnic vii, dinamice).

ÎMPĂRAT ŞI MAG
Căci şi cerbii-sori, bourii stelari-lunari etc. sunt susţinuţi în / de structura Codrului, de fapt în/de Arborele Cosmic, Arborele Mistic: periodic, conform buddhismului, se produce Mahapralaya – şi: “ Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit” – Arborele Cosmic se defoliază, dar structura sa arhetipal-energetică aşteaptă semnul Magului(acel intium, Punctul Abstract, singurul cu valenţe demiurgice), pentru a trece, din nou, spre evidenţa-Logos, Punctul de Mişcare-Împăratul:Magul, deci, este Eul Mistic, Arhetipal – Împăratul este eul activ-spiritual, agresiv şi victorios – urmând, însă, inevitabil, după piscul-Âthman – decrepitudinea Logos solicitând, din nou, intervenţia-revizia Magului (a se vedea călătoriile mistice ale Magului, Povestea Magului…, I-287). Deocamdată, starea de Împărat aduce cu ea re-înstelarea, re-solarizarea, re-înlunarea etc. Colonii de lumi pierdute – se regăsesc, resurecţional, înfrângându-şi neutralitatea “sure văi de chaos”.
“Natura” eminesciană este, deci, structura energetică în care, ciclic, se trece dinspre evidenţa expresivă, spre tăinuirea (re-energetizatoare) mistică, dinspre pierderea aparentă, spre regăsirea esenţială.

dr. Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

UN POEM DE EUGEN EVU

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Lumina

Noi cu lumina suferim
Noi fiii mamei Geea Nopţii
Tatăl ni-i soare Duh Sublim
Nefiind orfanii-unei adopţii

Noi cu lumina devenim
Ardem cu ea ca entitate
Ea moartea nu ne-o moare, ştim,
Noi nu murim
Eternitate .

Eugen Evu

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEMUL DE DUMINCA

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

PSALM

Psalmul 23

Tu, Doamne, mă călăuzeşti,
Fiinţa mi-o hrăneşti, în slăbiciune,
Zilnic, Doamne, îmi vorbeşti,
Mă aperi de ispite, de lume …

Iată, ape liniştite, în înserare,
Căile sunt drepte şi vii,
Pentru Numele Tău cel Mare,
Trecem din ţărână în copii …

Sufletul meu se înviorează,
Cuvântul Tău mă hrăneşte,
E dulce-n dulcea amiază,
Iar seara mă linişteşte …

Nu mă pedepsi prea tare,
Ai milă în slăbiciunea mea,
Numele Tău e-ndurare şi e mare,
Chiar şi-n valea rece şi rea …

Şi nu mă tem de răul – rău,
Dacă aş trece prin umbrele morţii,
Păzit sunt veşnic de braţul Tău
În tăcerile reci ale nopţii …

Doamne, bunătate şi îndurare
Sunt turnate –n viaţa mea,
Trăiesc minunea cea mare –
Binecuvântat în Casa Ta …

Categorii:Uncategorized Etichete:

MEMORIA CA UN CONCERT BAROC

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

FERICIRILE DUPĂ ARTUR SILVESTRI

„ Memoria ca un concert baroc „, o culegere de scrieri despre partea spirituală a lumii în care trăim, semnată de Artur Silvestri, apărută la „ Carpathia Press „ – 2004, cu subtitlul „ Ofrandă aproape fără grai „ , este un imn al catedralei duhovniceşti a neamului românesc, aşa cum a îngăduit Dumnezeu să se ridice pe aceste locuri. Chiar titlul descoperă cu mult tact esenţa cărţii: concertul, adică muzica blândă a pământului românesc atins de sfinţenia Celui Prea Înalt. Apoi barocul, ca stil ales de scriitor pentru a prezenta acest concert de peste timp, ne îngăduie să vedem lucrarea spirituală asupra neamului ca s-a făcut şi se face prin oamenii sfinţeniei, în locuri sfinte, alese de Dumnezeu în lucrarea SA minunată, oameni adăugaţi de Duhul într-o zidire desăvârşită.
Sunt în volum scrieri atinse de memoria vremurilor, adunate pentru a da un fir sângeriu întregii lucrări, ca o dâră de sânge prin timp, lăsată de rana din coasta lui Isus în viaţa noastră şi, implicit, a scriitorului.
Nopţile târzii ale rugăciunii de taină, din faţa manuscrisului vechi, au dat la iveală pentru Artur Silvestri câteva fericiri, atinse de eternitate, o traducere pe limbă contemporană a fericirilor la care ne cheamă Mântuitorul. Aceste fericiri sunt actuale şi ne atrag atenţia pentru că ne sunt şi personale prin lucrarea Duhului cu cel îndrăgostit de Cuvânt. Fericirea de a ştii de unde vii şi unde te duci, este una esenţială şi provine din mărturia lui Isus care le-a spus oamenilor că El, Mesia, ştie de unde vine şi unde se duce, ştie că vine de la Tatăl şi merge la Tatăl.
Toate aceste zece fericiri după Artur Silvestri merită cercetate pentru că vin dintr-un loc de taină a chiliei inimii sale, adunate în timp, prin adânci lecturi, pentru că „ Fericit cel ce ştie să asculte pe toţi şi pe toate cele ce îi vorbesc „.
A asculta de părinţii patriei, de voievodul cărţilor din munţi, de misionarul smerit al locurilor, de marele stareţ, de păzitorul pus de Dumnezeu la porţile noastre, de locurile binecuvântate în sine ca mod de vorbire a Celui De Sus cu noi, prin aceste locuri de har, de simbolul credinţei la români, a asculta de clopotele de sub ape, de fântânile din munţi, ca fântâni spirituale ale neamului, de atâtea repere prin istoria românilor, e un fapt de evlavie şi de credinţă.
„ Tipiconul „ neclătit, ţinut de „ Părinţii bătrâni „ despre care se ştie prea puţin şi se evocă rar şi cu fereală, ar fi, de fapt, stratul cel mai indefinit prin lipsă de vizibilitate dar, în fond, cel mai stabil prin incontingent, ce s-ar putea observa, în această lume ce lucrează cuvântul în apropierea celor nevăzute „- scrie autorul şi are dreptate, pentru că toate lucrurile văzute sunt făcute din cele nevăzute de Dumnezeu şi asta înseamnă proba credinţei.
Despre locurile binecuvântate din preajma noastră, Silvestri scrie, cu adevărat că sunt atâtea câte trebuie, deşi noi le cunoaştem parţial şi doar pe unele dintre ele, dar care sunt lăsate de Dumnezeu SĂ NE CĂLĂUZEASCĂ . Avem aici câteva repere vizibile pentru poporul român, repere care ne iluminează prin prezenţa lor în peisajul vremurilor, e o prezenţă discretă, dar profundă. Este sentimentul de siguranţă care ne încearcă pe toţi, anume că toate sunt astfel la locul lor, un sentiment mărturisit de autor. Este acea creangă vie a lumii ce este împreună cu noi, prinşi în creatură şi în memorie.
Una din fericirile trăite de Artur este mărturia fântânii. Există fântâni care ne vorbesc în tâlcuri sau ne învaţă în poveţe, fântâni care împacă setea călătorului, cartea ca fântână în sine, apoi manuscrisul, unele taine vorbite din neam în neam, apoi cărţile scrise în piatră, ca dare de seamă către Dumnezeu, apoi oamenii mari care trăiesc în cerul patriei, chiar fântâna istoriei sacre, a celor care nu ştiu să scrie, dar scriu cu viaţa lor, muzeu ca fântână peste vremuri, unde se iveşte acel frumos neexlicabil, toate continuând în tradiţia românească, pe Moşia noastră lumească, Biserica fântâna din care se adapă mulţi peste vremuri şi Duhul, fântâna adâncă prin care Dumnezeu ne potoleşte setea şi ne călăuzeşte, ţinându-ne aproape de El, prin toate aceste fântâni.
Isus ne-a spus: „ Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică „ ( Ioan 4 : 14 ) Pricepem astfel că autorul ne trage atenţia asupra izvorului adevărat din care ne putem potoli setea sufletului. De fapt Artur Silvestri ne atrage atenţia asupra unui aspect esenţial pentru istoria noastră, atunci când se referă la lucrurile potrivnice : „ …Aceasta nu putea să placă- şi nu a plăcut – celor care – oameni ai ciclurilor întrerupte – ar fi vrut să stăruim în veşnic început şi în nesfârşite reîntoarceri în puncte iniţiale ipotetice unde nu mai suntem de mult dar ne aşezăm, iarăşi şi iarăşi, irosind energii ce ar fi putut, şi vor putea, sluji la evoluţia ce se aşteptă de la noi „
Fraza autorului curge dintr-un izvor puternic, este atinsă de bruma scrierilor vechi şi modelată de rigoare şi rânduiala fântânii, aşa cum am afirmat, vine din încredinţarea inimii că există locuri, oameni, timp, lucruri minunate ale lui Dumnezeu la care să ne îndreptăm privirea şi astfel, să privim spre El, de fapt, pentru că întreaga faţă ni se va lumina de bucurie, după cum scrie psalmistul.
Este o uşoară trecere peste persoana lui Isus în scrierile lui Artur Silvestri, influenţat şi de stilul acestor locuri, autorul trece puţin peste adevărul spus de Mântuitor, adevărul care ne poate sfinţi, acel adevăr nevăzut, dar care ne atrage irezistibil în poporul Său. Fiecare dintre noi poate fi o piatră vie în această catedrală spirituală, duhovnicească trecând dincolo de aspectul elitelor iubitoare de veşnicie. În cartea Faptele Apostolilor, Patru şi Ioan vindecă un olog pe treptele Templului, ei nu-au avut aur şi argint, dar au avut ceea ce le-a dat Isus : „ Atunci Petru i-a zis : Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă ! „( Fapte 3 : 6 ) „ Ologul a început să umble.
Este evident că scriitorul este influenţat de valul estic al creştinismului, dar poate că ar trebuie să se vadă şi luminarea de sorginte greacă, în fond Evanghelia s-a scris în greaca veche, coine, limba marilor gânditori ai vremurilor, pregătită de Dumnezeu pentru Vestea Bună a învierii.
Are dreptate Arturi Silvestri când scrie că fericit cel ce lasă o urmă şi nu uită, aceasta fiind concluzia cărţii.

Categorii:Uncategorized Etichete:

IMPERFECŢIUNI

25 septembrie 2009 Lasă un comentariu

„ IMPERFECŢIUNI PROVIZORII „

Proza scurtă semnată de Mariana Brăescu este una care se cheamă după mai mulţi ani în volumul „ IMPERFECŢIUNI PROVIZORII „ apărut la Editura „ Carpathia Press „ 2005 într-un efort spiritual de regăsire. Proza este de natură satirică, dar lasă deschisă parabola prin imperfecţiunea de fiecare zi, prin dramele trăite de personajele din schiţele scrise cu multă claritate şi cu o ţintă precisă.
Jurnalist important al ultimilor ani, mai ales după 1990 când autoarea pune bazele cu multă profunzime şi talent la un semnificativ grup de presă legat de familie şi casa ca adevărata casă, îşi recuperează schiţele scrise în anii 80 şi publicate în reviste, dar ne strânse în volum până acum.
Distanţa în timp dă farmec scrierilor în care se poate descoperi o lume în căutarea identităţii, prin temele abordate, prin personajele schiţate care trăiesc acum ca şi atunci cu mult realism iluzoriu.
Volumul este îngrijit de omul de cultură Artur Silvestri, iar coperta reprezintă un colaj după picturile lui Marc Chagall, original alcătuit pentru a da viaţă cărţii.
Coperta ne sugerează tragedia imposibilelor relaţii sub semnificaţi parabolelor care se duc spre esenţe.
„ Ultimul Sever „ este schiţa primă a cărţii şi pune în balanţă viaţa unui somităţi, profesor universitar prin tradiţie, rădăcină şi obişnuinţă cu un simplu roman poliţist. Cum se descurcă omul încărcat de gloria specială a lumii într-o lume iluzorie dar cu farmec, este secretul povestirii. Ruptura planurilor face destinul, tratatele de medicină se spulberă în romane poliţiste, firul este reluat în imperfecţiunea relaţiilor care se doresc în aparenţă solide, dar provizorii.
Beneficiarul scrierilor ultimului Sever este secretarul, dar totul se topeşte în momentul evadării, acţiunea nu rezistă, omul nu rezistă, destinul nu rezistă pentru că spionul evadează din închisoare, cocoţat pe turla bisericii.
Descrierile autoarei au ceva din pictura lui Marc Chagall, culoare, tuşa, sărutul, zborul în căutarea cerului, evadarea, păsările şi florile care îşi caută timpul.
Viaţa propune probleme existenţiale greu de rezolvat, simplul personaj Marin Dumitru doreşte să se facă filozof chiar dacă nu s-a născut pentru asta, Mihai Albescu devenit primar descoperă că nu miezul este important, ci coaja.
Viaţa personajelor este privită ca într-un cub de gheaţă în care pluteşte un fluture. Un model posibil al celor fără perspectivă spirituală este redat prin Teodor Stamate, ajuns de la nuntă la tribunal într-un ritma nefiresc, fără vină şi fără durere, în căutarea unei celebrităţi naţionale. Dar finalul este altul : un bărbat elegant prăbuşit peste mormântul însângerat de garoafe.
În jurul revistei „ Lumea veselă „ se derulează o reţetă de făcut umor originală care frizează absurdul Pentru fiecare umorist un înger păzitor, care în final trebuia să se căsătorească cu alesul fără zâmbet şi fără eroare. Finalul reţetei de umor este aproape ireal, şeful pe catafalc, regia perfectă, eroare irepetabilă. Sunt imagini imperfecte într-o lume provizorie, dar care ne trimite spre viaţa anilor de dinaintea şocului din 1989 pe care România la primit şi acceptat..
Autoarea scrie exact, fraza trimite la idei precise, clare,. limpezi, ducând totul spre o lume aparent reală, dar care ţinteşte în parabolă şi de acolo în lumea paralelă creată de păcatele noastre, de refuzul unei vieţi pregătite dar ratate. Putem remarca un ritm plin de viaţă a schiţelor, ceva ce le împinge din urmă – personalitatea scriitoarei, acolo unde viaţa personajelor este ştearsă, trăită în sens giratoriu, remarcată prin ticuri, obiceiuri, reţete de viaţă prefabricate de alţii.
Publicarea schiţelor în anul 2005 la un interval destul de mare de timp lasă autoarei un spaţiu pentru ecou, un loc al oglinzii în care îşi poate căuta sensurile vieţii, se poate verifica prin stabilitatea inimii.
Cu alte cuvinte personajele plutesc în căutarea culorii de lângă ele, în aşteptarea destinului care reconfigurează totul.
„ De la înălţimea maşinii de gătit, viaţa se vede întotdeauna cu limpiditate filozofică: în foame toţi suntem egali, concluzie practică, în formă, şi democratică, în fond, care va da ulterior o variantă independentă, cu egalitate în faţa morţii. „ sau
„ Bucătăria – nu-i aşa ? – rămâne terenul cel mai propice exprimării personalităţii, pentru că nicicând o maioneză nu-i doar o maioneză şi o budincă nu-i egal cu o budincă. Spune-mi cum frămânţi un aluat ca să-ţi spun cine eşti ….”
Sinceritatea autoarei de a da nume scrierilor aşa cum le vedea şi le vede în haloul trecător al imperfecţiunii pământene este un argument pentru citit o carte care se susţine prin stabilitatea scrierii în sine ca mod de eliberare spre altceva.

Categorii:Uncategorized Etichete:

O SOLUŢIE CARE NU POATE FI OCOLITĂ

25 septembrie 2009 Un comentariu

SPRE O SOLUŢIE EUROPEANĂ ?!

După ce industria edificată de stat înainte de anul 1989 s-a cam dus în România, căzând în gaura neagră a tranziţiei, după ce băncilor de stat româneşti li s-au schimbat acţionarii prin metoda privatizării şi după ce inflaţia este totuşi incontrolabilă, a rămas o sursă mare de venit – banii trimişi în ţară de cetăţenii români plecaţi în Europa. Este sursa cea mai sigură şi care dă linişte omului politic, care poate dormi în pace în Parlament, sau poate inventa noi jocuri de societate prin Guvern, Agenţii, Instituţii, la referendum …
Această sursa nu a costă mare lucru statul reprezentat de oamenii săi, dar statul nu este pregătit să cheltuiască pentru a o face viabilă, cetăţeanul cel de toate zilele nu are protecţie, îşi duce cum poate viaţa între străini şi este, de cele mai multe ori, sclav pe o tarla străină, are puţine drepturi, mai multe obligaţii şi mai ales porunca europeană de a se schimba indiferent de anotimp, abilităţi, caracter, personalitate, el trebuie să se adapteze la noile condiţii de civilizaţie, la noi reguli de circulaţie, economice, etc.
Efortul este aşa de mare încât familia acestor cetăţeni care migrează este efectiv bulversată, este un fenomen printre copii, sau printre soţii din ţară, un fenomen al singurătăţii, al stress -ului, angoasa şi lipsa de perspectivă …o generaţie care plăteşte factura schimbărilor de tot felul…
Dar abia acum, după ce România a devenit stat membru al U.E. se simte golul din viaţa acestor oameni, lipsa de cultură, o meserie bine însuşită, cunoaşterea unor limbi străine, regulile de conduită minime, este o altă civilizaţie în Europa de vest.
Din păcate, acolo, departe doar Biserica mai face unele lucruri pentru românii plecaţi, îi aduce aproape de ţară prin cuvântul blând şi plin de har. Instituţiile statului sunt pasive, ideea de libertate este percepută de funcţionarul român ca libertinaj, birocraţia pare o invenţie bună pentru a te menţine în post fără probleme, iar vărul de la partid ţine spatele vărului de la ambasadă sau consulat.
Românii par a nu avea un sprijin acolo, departe de ţară, firele nu mai duc în ţară, ei pot fi sursă de forţă de muncă ieftină, dar şi o bancă bună de organe pentru străini, medicii ştiu mai bine aspectul, poate din interior …
În lipsa unei economii stabile şi puternice în România care să exporte articole, produse, legume, lucruri în care s-a investit valoare umană, fenomenele au făcut ca ţara să exporte oameni, câteva milioane, este comerţul cel mai bun, băncile înregistrează comisioane de pe urma acestui export, falşii specialişti de resurse umane nu găsesc soluţii pentru cei plecaţi, dar percep comisionul …
Mulţi români încep să-şi piardă speranţa, au decis să nu se mai reîntoarcă în ţară, acolo, pe un pământ străin îşi caută loc, întemeiază familii, încearcă să se adapteze la o noua civilizaţie.
Funcţionarii guvernamentali români se gândesc la faptul că forţa de muncă necesară în ţară va fi completată cu persoane din afara Comunităţii Europene, din răsărit, din Orient, din altă pare, o nou odisee ia naştere, Itaca s-a mutat în România …este una mişcătoare, de la suflet la suflet …
Efecte se văd: deficitul bugetar este în creştere, deficitul de cont curent la fel, Guvernatorul BNR strigă în zadar că economia României nu este de cauciuc şi nu se întinde, datoria externă a ţării creşte, şocul aderării este unul important …Sumele solicitate de foştii proprietari sunt imense, ţara pierde litigii la CEDO şi este obligată la plata unor despăgubiri însemnate … Se vorbeşte pe faţă de corupţie, e adevărat …s-a înşurubat peste tot, e sportul naţional preferat, nici un ministru fără dosar penal, nici un preşedinte fără dosar la parchet ….Dacă vrei să ţi se facă dreptate, poţi avea surprize mari, ceri daune şi ţi se eliberează un divorţ, ce mai poţi face, grefiera este de vină …
Peste toate se suprapune şi problema unor etnii, ca ţiganii, care lipsiţi de cele mai elementare drepturi, cum ar fi accesul la educaţie, dreptul la o locuinţă socială, dreptul la un mediu curat, se menţin într-o structură socială arhaică, imposibil de armonizat cu mersul lumii actuale. Trebuie recunoscut pe faţă că avem de a face în prezent cu fenomenul de ciocnirea civilizaţiilor, lumea care gândeşte la expansiunea pe alte planete şi la expansiunea în spaţiul cosmic şi lumea a treia care trăieşte în forme tribale, paleta socială este una la limită.
Şi asta nu este problema României, exclusiv.
Accesul celor din civilizaţia arhaică la lumea modernă pare imposibil, costurile ar fi prea mari pentru toţi, iar costurile în oameni de nesuportat pentru toată lumea.
… Şi totuşi, creştinismul a oferit soluţia, studierea atentă a Scripturilor, mai ales a scrierilor lui Moise oferă soluţii: un popor luat din mijlocul lumii civilizate existente în acele vremuri şi timp de 40 de ani a fost format pentru a deveni o naţiune. Robii au devenit oameni liberi, au primit o structură socială, reguli şi au fost învăţaţi să fugă de idolatrie. Aici nu este vorba de o naţiune sau alta, de un neam sau altul, e vorba de model, un model pe care Moise l-a înţeles şi l-a aplicat, cu toate au fost momente de mare risc pentru Moise, dar a învăţat şi el, a învăţat să delege puterea altor persoane, pe care le-a făcut judecători ai poporului şi treptat, treptat toţi au învăţat …
Repet, e vorba de model şi modelul trebuie studiat şi aplicat, rezultatele vin numai după un timp de răbdare a liderilor, deşertul dă posibilitatea să ai legătură cu Dumnezeu …altă ieşire nu există. Deşertul trebuie privit în sens metaforic, o zonă a lipsurilor tradiţionale în care redescoperi resursele tale interne ca om creat de Dumnezeu.
Rob este cel care depinde de lucruri, liber este cel care pune pe prim plan valorile spirituale, zona de libertate spirituală, dar asta înseamnă educaţie şi acceptarea rigorilor educaţiei.
Cred că Europa din vest ar trebui să redescopere nu numai România şi estul Europei, ci şi oamenii care trăiesc în această zonă arhaică, pentru că este problema Europei de a deschide noi uşi pentru convieţuirea dintre cetăţenii ei.
Mulţi vest europeni au făcut şi fac afaceri bune în estul Europei, în România, în domeniul bancar, energetic, industrial, comerţ, chiar IT , etc …Deci există soluţii pentru ca lucrurile să se lege la nivel european, iar blamarea unei naţiuni sau grup de oameni nu este utilă, pentru că duce la scindare, iar în Comunitate, avem nevoie unii de alţii …
Problema este una pragmatică, să gândim cum puteam face un grup de oameni, destul de numeroşi, să devină din robi oameni liberi, pentru că formal, deşi apar în evidenţele statale ca liberi, în fapt sunt legaţi de ceva depăşit, arhaic, de un trecut pierdut în deşertul istoriei …
Soluţia este deschiderea spre altul, ca mod de viziune la nivel de cetăţean european, o soluţie bazată pe valori creştine …

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: