Arhiva

Archive for 3 septembrie 2009

COPERTA CARTII SEMNATE DE EUGEN EVU! Vânătoarea de curcubee…

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

 

Evu_Vanatoarea_curcubee

Categorii:Uncategorized Etichete:

VANATORUL LA 65 DE ANI

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

VÂNĂTOAREA DE CURCUBEE

„Caut, nu ştiu ce caut
Caut izvorul din care curcubeul
Îşi bea frumuseţea şi nemurirea” ( Lucian Blaga)

„ Vânătoarea de curcubee „ este modul în care poetul Eugen Evu caută certitudini, legături indestructibile între poet şi semeni, poet şi natură, poet şi părinţi, poet şi moştenire, poet şi omulpoet, legături care să certifice eternitatea în modul ei, aparent – trecător, de a fi.
Titlul volumului de versuri este inspirat şi are ca motto versurile poetului Eugenio Montale, şi este publicat de Editura „ Hestia „ Timişoara, 2009 în colecţia „ Poesis „ .
Cartea este un cântec profund despre viaţă, o vibraţie laudatorie la adresa darului care este existenţa poetului în lume ca poet, suferind miracolul cunoaşterii prin poezie, ca formă divină de cunoaştere, un mod ales de a ucide cu artă efemerul şi urâtul.
Cartea pune întrebări fundamentale şi dă răspunsuri fundamentale, prin limbaj poetic, la tainele vieţii, versurile curg spre o altă dimensiune şi valsează discret şi tandru spre bucuria regăsirii fiinţei orginare, pierdută cumva prin meandrele păcatului şi a unui trecut crispat. Experienţa de viaţă, cărţile scrise până la această carte îi dau dreptul poetului să ceară certitudini, legături pe verticală cu divinitatea care mereu dă impulsul şi legături pe orizontală cu părinţii şi natura, care pot fi atinse cu privirea sau cu mâna.
În această cunoaştere prin poezie, pe care poetul şi-o asumă, descoperă valenţele unei alte memorii, miracolul artei, bucuria iubirii pure în întâlnirea cu femeia care poate accepta miracolul sau bucuria cunoaşterii în sine ca mod de relaţionare cu celălalt.
Sufletul poetului vine din lumile bătrâne, cu un dor ce arde în fiinţă, un dor alinat de cuvintele care sunt un mod de oglindire a divinităţii, alinare ce vindecă …
Există la poet memoria cealaltă păstrată intactă, despre viaţa în rai, închipuit prin satul etern din Ardeal, acolo unde cucul se ceartă cu mierla şi unde copacii bătrâni au fost tăiaţi, sat aparent pustiu, dar prezenţa vieţii este implicită prin umbrele păsărilor şi a frunzei de nuc.
Nucul este simbolul trăiniciei, a celui care rezistă şi rezistă la sat între-o altă dimensiunea memoriei, deasupra lumii. Iubirea este taina de a te regăsi în celălalt, în altă dimensiune, fiinţa se oglindeşte în fiinţă, e un cântec al întâlnirii celor două părţi care au fost separate gnostic de creator, posibilitatea cunoaşterii depline, în alt tărâm.
Visul existenţial este unul care pendulează între real şi ireal, provocând miracole prin starea poeziei, ca stare de inspiraţie: „ Nu ştiu de unde nu ştiu de unde /Soarele-n miezul seminţei răspunde./ „ Această stare a visului duce la Eugen Evu spre renunţarea la semnele gramaticale uzuale pentru a nu decapita( întrerupe) cântecul, este ieşire din obişnuit şi migrarea în cântecul absolut.
Poetul veghează, este atent pentru ca marile mistere să nu treacă, pentru ca istoria universului să nu scape versului pregătit să o preia, elegia la vârsta maturităţii este parte din existenţă pe care o absoarbe în gândul său: „ Am ştiut cu uitarea/Că frumuseţea e blestem/Prin aceea că vor toţi/Să o prade. / „
În acest volum Eugen Evu renunţă la experienţa poetică modernă acumulată, exersând tragicul şi anotimpul spiritului românesc, prin asimilarea temelor spaţiului românesc evidenţiate şi de Mircea Vulcănescu, pomenit, de altfel, în volum. Modernitatea vine din atingerea extremelor, spiritualitatea ancestrală se grefează pe modul actual de gândire, iar refrenul: „ Alaun, alean, alien/ „ e un joc de cuvinte care se atrag prin sunetul literelor şi al sugestiei, alchimie, dor, deschidere spre viitor, doina vine din nicicum, fără repere sigure, ca o recuperare a memoriei dintr-un spaţiu pulverizat, cântec care sparge duritatea de cristal a timpului: „ Că n-ajunge foamei firea/Dragostelor asfinţirea/Nici muririi nemurirea/ „ Doina este modul de tânguire după viaţa posibilă, dar care a devenit imposibilă prin vinderea raiului pe bani.
O temă principală a volumului este tema ( crezului) credinţei, cea a marilor întrebări care au găsit răspunsul în Dumnezeire, Evu o abordează în mod poetic, lăsând deschise misterele dar şi punând în evidenţă măreţia jertfei ca mod de eliberare în etern, mielul durerii este preluat de poet ca temă cristică, impurificată de faptele omului, jertfa e crimă, e un măcel pascal inutil în lume care depăşeşte necesitatea simbolului, chemând persoana spre luciditate, înjunghierea mielului este străpungerea umanului, mielul plânge în oameni simplu, etern, de neînlocuit prin destinul implacabil al celui care se jertfeşte: „ Cuvânt tăiat, căzut din cer, cuţit/Ca milenara morţii preoţime/Zei canibali pretins divinei Crime/să-ţi primească hramul răsucit/Miel al iubirii ce din nemurime/Sub stigme-abaţi vărsările de sânge/ …Versul este abrupt, poetul preferă luciditatea cum am arătat, şi nu preluarea mecanică a simbolurilor, ci tragicul existenţei în trup, dincolo de canoanele, deja, depăşite … E nevoie de o altă unitate de măsură, mai credibilă …
Întrebare la Ghetsimani ( poem în proză ) e un adevărat poem al menirii poeziei şi a scrisului, constatarea brutală a poetul că Isus nu a scris niciodată duce la tensiunea destinului la scrib în lume, răspunsul sunt tatuajele, doar Iuda consemna în registre cifre şi nume, numere de nume, scrisul pare un păcat, dar tensiunea poemului nu este rezolvată, rămâne o tensiune eternă, păcatul celui care scrie nu se dezleagă. Dincolo de poemul în proză, poemul program, ştim că Dumnezeu a creat prin zicere, legătura gând faptă e curcubeu la creator, e instantanee, creatorul nu s-a încrustat cumva în piatră sau pe papirus, el s-a scris direct pe fiinţa umană, omul este modul de scriere a lui Dumnezeu, iar atunci când a dorit să scrie s-a folosit de robii săi care au scris mânaţi ( !!! ) de Duhul Sfânt, precum mânat e poetul să scrie poemele, ca o vită care nu vrea să tragă în jug, iar forţa divină, impulsul, face ca spiritul poetului să iasă în lume prin versurile scrijelite cumva. Oricum nisipul e pregătit, chiar dacă valurile vor şterge mesajul …
Din această cauză artistul este un fel de ucigaş, el pregăteşte jertfa perfectă prin arta sa, uneori inutilă oamenilor, dar utilă prin deschiderea spre altceva : Niciodată nu vom afla/Dacă suntem reversibili/Dorinţele înalţă catedrale/ Genunchii tăi, femeie, îmi redevin/Stâlpi de templu/„ . Ultimul poem al volumului „ Nucul cel bătrân de zile „ este un poem al vieţii, omul, ca nucul prădat de roadele sale: „ Cum de singur se bate nucul/Cel bătrân de zile/În tinereţe prădat de grauri/Acum nici de corbi/Şi prin braţele-i uşurate/Zbocoteşte seva/ „ Paralela poet – nuc este relevantă prin textul scris în metatext înstelat, sub clopote, îngânat de cuc la modul sacru.
În acest volum poetul s-a golit de sine, pentru a umple poezia sa ca într-o relaţie de dragoste, poemul e poema, gândul scris al bărbatului e simultan şi gândul femeii, pentru că fiecare dimineaţă e făcută din milenii … „ Numind te iau în stăpânire,/Lucru făcut,ci nu născut prin joc/Poem ca nevăzuta-mi parte-n fire/Celestă oglindire şi noroc/ …din poemul Cuvântul poetic.
De reţinut din magma poemelor unele teme, subiecte, idei, strigăte, afirmaţii care sunt de natură lirică profundă, dar pragmatic din punctul de vedere al existenţei în lumină şi locuind memoriile posibile ale omului: iubesc prin oglindire, zeu şi zee, licărind azimutul, cuvânt tăiat, subcuantică vocabulă solară, sacru îngenuncheat în profan, amontele din vis, departele îngenuchind întru aproape, din abstract smulgi sămânţa, năvoadele nopţii memoriei subcorticale, trageţi orizontul peste mine, criogenie a seminţelor, zace vântul în genunchi, fost-am plâns a nu mă naşte, chakra primordiei …
Unele versuri sunt sub o tensiune evidentă, Eugen Evu forţează ordinea cuvintelor în frază în mod voit sub puterea de a modela ideile supte de sunete şi ziceri, este oglindirea vieţii sale prin poem şi poemă, chiar dacă teoreticianul va avea obiecţii, trăirea îi va infirma posibila analiză. O privire atentă a cititorului va descoperi la Eugen Evu temele sale omeneşti posibile, eterna speranţă în altceva, jertfa ca mod de ieşire din fiinţă, pasiunea de a vâna curcubee sub marile mistere ale universului, simplu şi profund ca un ţăran care are ştiinţa de bate nucul sub stele din Ardeal, cântând un cântec etern.
Arta de a bate nucul e o artă profundă, e şi o ştiinţă, pentru că nucul dăinuie prin puterea de a avea rod în fiecare veac, iar omul nu poate strivi tainele, ( „ corola de minuni a lumii”, idem Blaga), iar poetul nici atât …

Constantin Stancu

Categorii:Uncategorized Etichete:

IOAN EVU – POEM

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Ioan Evu –
Poet De Bunavoie

Altfel mi-am imaginat eu Gradinile

Suspendate ale Semiramidei în nesfârsitele

mele calatorii pe utopice harti.

Fara paznici ca orice minune adevarata.

Dar azi sunt nevoit sa renunt domnule ghid

în favoarea unor miracole mai accesibile.

Cum frumusetea nu poate fi aureola

de pe crestetul acestor îngeri calpi

ce exerseaza con fuoco la trompeta rasaritul

va înapoiez biletul de intrare la carnavalul

urias unde oricum am sosit prea târziu.

Îmi rezerv libertatea de-a ramâne

solidar cu bucurii mai simple.

Însa harpistilor zelosi celor dornici

de biografii pentru uzul budoarelor

azi le declar aici raspicat:

nu detin pasaport spre paradis deoarece nu sper

în frumusetea din dosul usilor plusate.

Nu sunt adeptul lui Zen

dar detest faptele zeilor de tinichea.

Când am împlinit optsprezece ani

tatal meu ceasornicarul m-a alungat

cu reteveiul din Livada Hesperidelor de unde

totusi reusisem sa fur marul de aur al poeziei

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEZIE CRESTINA: COSTACHE IOANID

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Doar gândul

Doar gândul la Tine mă face sa sper
in drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tău blând
îmi spune mereu…
In curând…
In curând…

La poarta cetăţii odată voi sta
acolo departe in patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde in piept
veghez si tresar
si Te-aștept…
si Te-aștept…

In lumea aceasta mereu calator
mă-nalț către stele pe scări de fior.
La orice sclipire tresar îngânând:
O, vino, Te rog…
mai curând…
mai curând…

Categorii:Uncategorized Etichete:

PORTRETUL INTREPRINZATORULUI ROMAN

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Portretul robot al întreprinzătorului român
– rezultatele unui sondaj realizat de CNIPMMR pe un eşantion de 1099 IMM-uri –
Întreprinzătorii reprezintă motorul oricărei economii de piaţă, fiind principalii creatori de substanţă economică şi promotori ai schimbării. Datorită aportului major al acestora la dezvoltarea economică şi socială, cunoaşterea principalelor caracteristici ale întreprinzătorilor din ţara noastră are o importanţă deosebită. Deşi eşantionul investigat este reprezentativ pentru România – 1099 întreprinzători, din cele opt regiunile de dezvoltare, din toate categoriile de IMM-uri etc. – menţionăm că elementele rezultate în urma anchetei nu trebuie absolutizate, ci considerate ca indicative.
Potrivit cercetării noastre, întreprinzătorii români prezintă următoarele caracteristici:
Pe grupe de vârstă cele mai ridicate procentaje le deţin întreprinzătorii de 36-45 de ani (30,57%) şicei între 45 şi 60 de ani (28,94%), iar la polul opus se află persoanele care au peste 60 de ani (3,28%).
De asemenea, vârsta medie a întreprinzătorilor este de: 41,61 ani la nivelul eşantionului, 42,46 ani pentru persoanele de sex masculin şi de 39,99 de ani pentru femei. Structura pe vârste este favorizantă dezvoltării sectorului de IMM-uri, întrucât peste 2/3 din întreprinzători au mai puţin de 45 de ani, având deci în faţă cel puţin două decenii de activitate intreprenorială. În acest context menţionăm şi ponderea foarte ridicată a întreprinzătorilor tineri, (37,21%), care este superioară mediei europene de 24%.
Având în vedere pregătirea profesională, se observă că persoanele cu pregătire tehnică deţin cea mai mare pondere (43,13% din total), devansând considerabil numărul întreprinzătorilor instruiţi în domeniul economic (22,83%). Această situaţie reflectă diferenţele dintre România şi U.E.
Concluzii:
Portretul robot al întreprinzătorului român
• Vârstă: 36-45 de ani (30,57%)
• Sex: bărbaţi (67,45%)
• Studii: pregătire superioară (71,35%)
• Pregătirea profesională: pregătire tehnică (43,13%)
• Perfecţionare: disponibilitate scăzută pentru perfecţionarea prin training în diverse
domenii de activitate
• Starea civilă: căsătoriţi (76,83%)
• Număr de copii: un copil (31,15%) şi fără niciun copil (35,43%)
• Focalizare pe activitati comerciale si de productie.

Categorii:Uncategorized Etichete:

EUGEN EVU LA 65 DE ANI: DE CE SCRIU ?!

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

AMOR FATI? AMOR DEI?
Eugen Evu
Motto: Orice revenire pe text ar
spune aceleaşi lucruri, dar mereu altfel.
DE CE SCRIU? Întâi dintr-un impuls al jocului, ca să suport
o realitate a sărăciei, absurdă, nedreaptă: eram un copil neobişnuit
de frumos, am înţeles devreme că asta era ca un dar, însă şi un
motiv de invidie, mă zădărau unii „frumosule“, mă muşcau fetele
cu ochiade dulci, devenisem narcisic. Am scris poezii în joacă, arta
are ceva de tril, are-n ea miezul incantatoriu, este un limbaj de
preludiu, de chemare, te înţelegi prin inimă cu ceilalţi. Dar jocul a
devenit altceva; am fost cîntăreţ (performant!) şi îmi cântam textele.
Am cultivat eufonic acest imbold, această nelinişte, această
zestre dinspre părinţii mei, ţărani strămutaţi la oraş; am continuat
să scriu fără încetare, să ard de propriu-mi foc cum spune Eminescu
în geniala-i Odă!!! Am aflat apoi, în exprimarea scrisă, o dimensiune
interioară cumva mai vie, mai umană, paralelă cu a oralităţii,
cea vorbită.
Am înţeles că ceea ce iubesc este Iubirea. Am căutat-o prin
poezie. Felurimea de „motivaţii“ ulterioare, poate fi adusă din condei,
dar ştiu că aş vorbi de acelaşi lucru: o imperioasă nevoie de
a comunica într-un stil afectiv. Scrierea poetică a devenit pentru
mine autocunoaştere, psihoterapie ca instinct superior, modulatoriu.
Pe leit-motivul DE CE… De ce sunt, de ce există noroc şi nenoroc,
de ce ne lovim între noi, de ce unii urăsc, neputînd a iubi?… Ca
să suport lumea, să o îmbunez (cea imediată) scriam, îmi cultivam
crezul că voi fi înţeles de cei ce sunt asemeni mie, că voi fi auzit,
poate preţuit, iubit cum iubeam eu. La 17 ani, „captat“ într-un cerc
literar, aveam să asaltez revistele, să public, încurajat de nume mari,
care-mi întăriră convingerea că am un destin poetic, aşa îmi voi
„răzbuna“ sărăcia, voi răspunde iubirii cu iubire…
Scriu să nu-mi pierd minţile! De fapt scriu pentru că altfel
naş avea sentimentul cel mai durabil pentru mine, că SUNT; sufletul
meu are ecoul reconfortant, magic, ERGO SUM. Sufletul este
pridvorul Spiritului.
Scriu pentru a-mi încetini moartea, cea zilnică; pentru a da
sânge proaspăt, transfuzie, uluitor de expresivei Limbi Române, încă
româneşti, cea mai poetică limbă europeană!… Prin aceea că, paradoxal,
modulează semantic şi creator, înnoitor, o seamă de altoiuri,
toate ramificate pe butucul străvechi al Sufletului Originar din acest
spaţiu urieşesc. Scriu pentru că sunt din ţara lui Densuşianu, Eminescu,
Enescu, Brâncuşi, Blaga, ţara lui DOR, mai mioritică decum
manoleică, mai Moartea Căprioarei decum Nichita, necum fracturismul,
nicidecum cioranismul. Voilŕ!
Scriu ca să mă rog mie însumi, să-mi autoprogramez
subconştientul, să-mi transcend Memoria; să trăiesc poezia în mod
isihasmic; să refac zilnic (mai nou şi în somn!) legătura dintre inima
şi creier.
Creierul creierează (nu creiază), inima simte, pulsaţia ei ritmează
ceva ce se aude — comunică ÎN SUS, ca în rugăciune.
Scriu ca să înfrumuseţez proza, derizoriu; scriu ca să exprim
interiorul ninsorii, interiorul iubirii negîndite, interiorul rezonant cu
eternul, scriu ca să înfloresc Eterul, să digitalizez Astralul… Scriu
ca să mă justific, să adeveresc Fiinţa, să îmi cultiv Memoria prin
inspiraţie, spirit; scriu ca să nu mă înstrăinez în lume, să mă trezesc
zilnic spre lume. Scriu ca să ocrotesc în mine ceea mi-e dat ca
zestre cromozomială!
Scriu ca să mor mai încet, să mă pregătesc, să suport
inerenta despărţire de cei dragi. Mi-e drag de lume, sunt lumesc,
mi e dor de oamenii viitori; mi-ar fi ruşine să ne judece pentru câte
rele fac unii, probabil cei ce neputînd iubi, urăsc. Scriu ca să îmi
recalibrez aritmiile de după suferinţe. Scriu ca să aflu cine suntem,
cine a fost să fim, de ce trăim primejdia de a deveni (prin
cădere) Neoameni. Atunci ce? Entităţi luate-n control de Altceva?
Scriu ca să las în cărţile mele adevărata poveste a mea, a
noastră. Fie şi codificată; eu am o eufonie înnăscută, am în suflet
incantaţia, descântecele, doinele (străvechile DAINE); eu am în mine
ceva care mi-a fost dat, trebuie să transmit. Scriu poezie, la asta
mă refer. Sunt dator să o scriu pe a mea, să ţină pasul şi drumul
cu marea poezie a noastră. Românii au natură poetică, au geniu
liric, adică geniul creativ, în plan superior, imitatio Dei. Poezia este
şi autocunoaştere şi cunoaştere de graniţă, este invenţie, intuiţie,
dezvăluire a Fiinţei, înnoire, reproiectare, REVENIRE. Reiese că scriu
pentru mine dar implicit pentru ceilalţi, pentru cei care receptează,
percep valoric semnalul emis de mine. Sunt un euristic! Scriu, ci
nu versific, nu fac cronici rimate! Boala celui care scrie este scriitura,
manierismul, fascinaţia surdă a modelelor, imitaţia, ci nu ţipatul
şi melodia originale.
…Nu aparţin vreunui curent literar, deşi grilele acestea ciclice,
într un fel, pragmatizează necesar istoria devenirii culturale şi prin
poezie. Aparţin unui Melos Străvechi, ramificat de noi, într-o Coroană
ce creşte, ca Arbore al Vieţii. Poezia are şi un luciferism în ea „dar
are şi Elogiul restituit Creatorului. Poezia îmblânzeşte omul, adică
fiara care — ochi neavând, — face din sărut muşcătură; face din
gheare-mbrăţişare; face din dorinţă, foame. Poezia are harul de
a ne împăca cu „învăţarea de a muri vreodată“, remember „Odă-n
metru antic (deci subcuantic). Poate Atlan(tid)ic…
Am aparţinut mişcării literare hunedorene, eteroclite, dar cu
patru-cinci oameni modelatori, unii în programul Şcolii de la Sibiu.
N-am devenit proletcultist deşi am avut rătăcirea indusă de
regim, de „tătucii“ pseudo-mesianici; unii călare pe „capul trebii“ şi
azi. Am fugit la timp de ăştia! Este tragic că ei există, lucrează,
violează conştiinţele; îi ignori sau îi sfidezi, probabil că sunt un rău
necesar, horribile dictu.
Curentul literar care mă ţine treaz, mă provoacă şi mă pasionează,
este cel care vine din viitorul imediat, este prefigurat de
generaţia următoare… Aş vrea să fiu, în scrisul meu poetic, în legătură
cu ei, să fiu armonic cu ei, căci suntem Descendenţi cu toţi…
Scriu uneori deoarece sunt indignat, nu suport nici azi injustiţia,
proliferarea non-valorilor, cyborgismul sinistru; nu suport parvenitismul,
ipocrizia, triumful efemer dar devastator al urâtului; ruptura
dintre vorbe şi fapte, minciuna. Recitiţi opera politică a lui Eminescu,
egal de genială cu cea poetică! Ştiu, de la Socrate ştiam,
care este preţul. Dar preţul îl ştim de la Hristos. Totuşi, implacabil
parcă, va trebui să depunem mărturie, să ardem. În cele 28
de cărţi ale mele, verificabil şi straniu pentru mine, cuvântul cel
mai des repetat (de mii de ori!) este cuvântul LUMINA.
Nu ştiu cine „sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc“…
Este întrebarea la care poate răspunde însăşi viaţa fiecăruia. Fizic
vorbind, oriunde „mă duc“ (ci nu merg) — adică EU mă duc (port)
pe MINE (corpul meu?) — voi fi un Român. Unul deşteptat în lume;
ocrotit de CINEVA, încercat mereu de CINEVA, dornic a Ajunge Undeva,
într-un Acasă temporar pierdut.
Avem în noi harta Paradisului. Avem şi Drumul. În mod special,
avem în noi mila, duioşia, compasiunea faţă de semenul suferind;
şi ne revoltă suferinţa Naturii… Nici o făptură, căci făpturile au
neştire de moarte, de viaţă, de A FI, nu ştie că Omul DEVINE, în
vreme ce, darwinist oarecum, toate „devin“… Dar devenirea noastră
este în programul divin, al Creatorului, iar dacă distrugem cu
ştire, ne insultăm originea. Nu am în mine nostalgia nemuririi;
luciferismul ne este întru un prag mai înalt, solarian.
Este reînnoitor, pulsează în noi lumina Învierii.

Categorii:Uncategorized Etichete:

HATEG: VEDERE DIN PARC

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

hateg parc

Categorii:Uncategorized Etichete:

ANOMIA

3 septembrie 2009 Lasă un comentariu

ANOMIA CARE POATE BULVERSA SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

România poate fi afectată de un puternic conflict social, puterea judecătorească fiind în conflict direct cu puterea executivă pe parcursul anului 2009, magistraţii nu sunt de acord cu viziunea guvernului asupra salarizării oamenilor din justiţie şi a poziţiei guvernanţilor faţă de ceea ce înseamnă justiţie independentă.
Chiar dacă presa este de partea guvernului,în mare parte, chiar dacă populaţia nu înţelege activitatea justiţiei integral şi chiar dacă jumătatea dintre români vor fi nemulţumiţi de hotărârile judecătoreşti pentru că teoretic pot pierde procesele în care se află angrenaţi, totuşi magistraţii au dreptate. Şi nu se pune problema unor mofturi, ci e vorba de sistem în ansamblul lui.
Iată câteva argumente în favoarea acestora:
– Numărul de dosare repartizate pe fiecare magistrat a crescut considerabil, unui magistrat îi revine mai puţin de 10 lei pe dosar ca retribuţie pentru activitatea depusă, faţă de media de 300 lei cât îi revine unui avocat.
– Litigiile din domeniul insolvenţei şi recuperării creanţelor au crescut foarte mult, inactivitatea magistraţilor ar putea provoca blocaje importante în economia României, arieratele putând creşte considerabil, chiar bugetul de stat putând fi blocat efectiv din lipsă de lichidităţi.
– Numărul litigiilor din dreptul familiei au crescut şi ele deoarece familia a fost afectată de criză, iar tensiunile din cadrul familiei vor genera criză pe bandă rulantă.
– Taxele judiciare de timbru sunt încasate de autorităţile locale în loc de bugetul justiţiei, aceste taxe nu ajung la instanţe în mod direct.
– Poziţia procurorului în cadrul sistemului judiciar nu este clară, deoarece el nu se poate considera magistrat independent integral ( a se vedea poziţia CEDO referitor la independenţa procurorului în sistemul de drept românesc ).
– Greşelile puterii executive se corectează de către puterea judecătorească, pentru ca societatea să aibă stabilitate şi, din păcate, numărul de greşeli ale funcţionarilor publici din diferite structuri administrative sunt tot mai multe, inclusiv din cadrul puterii locale, la nivelul consiliilor locale.
– Dotarea instanţelor judecătoreşti este precară, uneori imposibilă, la nivel de ev mediu.
– Violenţa la adresa magistraţilor a crescut, mai ales violenţa psihică şi chiar cea fizică.
– Magistraţii nu pot avea afaceri, activitatea lor în afara instanţei de judecată fiind limitată de incompatibilităţi, etc.
– Legislaţia europeană dă dreptate magistraţilor.
– Ministrul Justiţiei, care face parte din puterea executivă, are un cuvânt de spus în cadrul organizării puterii judecătoreşti, atât direct cât şi indirect, puterea judecătorească fiind astfel afectată de decizii administrative, pentru a nu afirma că este afectată de către deciziile politice.
– Numărul magistraţilor este insuficient în cadrul instanţelor de judecată, accesul la funcţia de magistrat nu este deloc uşoară şi comodă.
– Efortul personal al fiecărui magistrat este considerabil pentru a ţine pasul cu modificările legislative şi cu necesităţile sale ca persoană. El trebuie să studieze zilnic apariţia noilor reglementări, fără să le poată însuşi integral într-un mediu spiritual agresiv.
– Procedura civilă şi procedura penală nu este clară ceea ce determină creşterea birocraţiei în instanţele de judecată, cu citaţii, retrimiteri de dosare, etc.
– Preşedintele de instanţă nu are libertatea unui manager efectiv, el este blocat de normele bugetului de stat şi nu poate lua decizii în timp real, dar răspunde pentru gestionarea banului public conform legii bugetului public.
– În perioadă de criză rolul justiţiei creşte foarte mult şi activitatea din instanţe a devenit sufocantă.
– Presa are tendinţa să pronunţe hotărâri în locul instanţelor de judecată, limita libertăţii de exprimare a fost depăşită mult, jurnaliştii fac legea acolo unde numai instanţa ar putea fi chemată să se pronunţe, ori când magistratul a pronunţat decizia, deja este prea târziu, cel implicat e prea bătrân sau chiar a decedat, ori bolnav, ori nu mai răspunde de fapte sale …
Reflectând la aceste noi situaţii putem afirma că a apărut anomia în societatea românească, anomia fiind starea societăţii caracterizată prin lipsă de legi sau prin existența unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului în colectivitate, ceea ce va bulversa efectiv viaţa românilor de zi cu zi, autoritatea statului fiind diminuată considerabil, iar în lipsa deciziei judecătorului, singurul care tranşează relaţia dintre indivizii societăţii, oamenii vor tine să-şi facă singuri dreptate, într-un fel sau altul …
Pe fondul acestei stări de anomie, Preşedinte României poate lua măsuri excepţionale, care să blocheze căderea societăţii româneşti.
Pe aceste perioade alegerile pot fi suspendate până la rezolvarea tensiunilor sociale.

Iată câteva din atribuţiile Preşedintelui:
„ MĂSURI EXCEPŢIONALE
Preşedintele României, instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la înştiinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. (Articolul 93 – Constituţia României) „

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: