Arhiva

Archive for 23 septembrie 2009

O CRONICA DE ADRIAN BOTEZ

23 septembrie 2009 Lasă un comentariu

O SCURTĂ EPOPEE A DRAGOSTEI DE RÂMNICUL FIINŢEI:
RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ, DE CONSTANTIN MARAFET
Poet, om de cultură, editorul cel mai harnic din judeţul Buzău, CONSTANTIN MARAFET îşi lansează, azi, al optulea volum de poezie: după surprinzătoarea poemă din poeme, Eu şi sora mea, umilinţa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 – Constantin Marafet îşi consolidează, prin noul său volum, RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ (Ed. Mesagerul, Chişinău, 2009) caracteristica de Duh, pe care i-o remarcam şi semnalam în precedentul: franciscanismul de tip mioritic, adică adaptat la văzduhul şi mitologia tăinuită, încă nedezgropată complet, a Râmnicului Luminat. Râmnicul Sărat a devenit, în viziunea Poetlui Marafet, din simplu topos laic şi „vatră” a Focului Vieţii („desprinsa vatră: Râmnicul Sărat” – cf. Alean) – topos sacru şi simbol al Iazul Iluminării, Iazul Ascuns în Cer, al Fiinţei/Fiinţării Autentice („mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc” – cf. Ravac). Un fel de „mă grăniceresc”, „mă fac vecin, prin hotarul iniţierii, cu Lumina Lui Dumnezeu”.

Autorul fiind adept fervent al „muzicii sferelor” platoniciene” şi al orfismului, poezia lui C. Marafet îşi alternează, firesc, pe ison când de doină, când de blestem popular, diezii şi bemolii:

1-jalea lunară, pricinuită de degenerarea istorico-mundană, „vântuită” („cazi cuvânt/planând în vânt”), numărând răvăşirile încremenite în ceară ale Solului Timpului Istoric, Moartea: „câte morţi trec morţii-n ceară?” – cf. Înserare),

2-precum şi dragostea solară faţă de Creaţie – şi, din Creaţia Lui Dumnezeu, se trag două veşnicii vrednice, alternativ, de cântec de mustrare şi de adoraţie: Grădina Paradisiacă şi Femeia Selenar-Acvatică, amintind de jocul iniţiatic al ştimelor, cu muritorii: „moartea în secundul rol/(…) căzând nopţii trist bemol” – sau: „cheia sol îţi mai visezi/ cu bemoli şi cu diezi” – toată cântarea baladescă fiind una închinată, la modul trubaduresco-balcanic, depăşind păgânismul renascentist („iubito/rafaelito” – cf. Cumpăna), pentru smerirea de icoană bizantină, creştin-ortodoxă, cu reminiscenţe galileene: „pe sub pleoape arse/cade luna/cât laguna//nu-i femeia?/ speriată de furtuna/prafului din Galileea”; „cine o aprinde/floarea ca ghiocul/spovedind norocul/mirului fierbinte//grea înmiresmarea/la înfluturare” – cf. Floare de înfluturare.

Femeia „speriată de praful din Galileea” este, de fapt, Femeia Restaurată, Femeia Marianică, extrasă din istoria-paf-prăfuire satanică, pentru a pregătii lumii, în ceruri, Mântuirea Luminătoare şi Des-Prăfuitor-Purificatoare…

Din păcate, istoria nu-i dă voie Femeii să transcendă definitiv decât prin Poezie…Istoria o ţine prizoniera „hingherilor” şi păpuşarilor”: „mini Eva/hăituită de hingheri” (…) „te-nbeţi cu-agheasma milei/la un teatru de păpuşi” (cf. Palimpsest).

Sugestia Poetului este că soarta Lumii este legată de soarta Femeii: o lume în care Eva nu poate transcende definitiv, mântuitor, în ipostaza marianică (ba chiar deviază, în spirit eminescian, spre Dalila…nedepăşind, prin vocala „a” multiplicată, durerea spre iluminare… – cf. aaa) , este o lume ca „pantomimă de seisme” spirituale (cf. Beteală).. O lume care-şi reneagă esenţele şi-şi cultivă, cu maximă iresponsabilitate, „betelile” aparenţelor…Adică, recuzita Marelui Iluzionist-SATANA…

Avertismentul acestui volum: cine nu se străduieşte pentru a primi, din transcendenţă, Revelaţia Grădinii (figurată prin Arborele cu Rădăcni în Stele-Cer: „rădăcini din Frunză” – cf. Corolar), cine nu răvăceşte Vinul Stelar, întru împărtăşirea cu „Cereasca Mană” – cine nu râvneşte să fixeze, întru Grădină, Mireasma… – acela va fi condamnat să rămână, fiinţial, în zona derizoriului, a terorii/obsesiei formelor/poliţienescului anti-stelar, a fluviului formelor-mulaje şi a ZAŢULUI, ca ultimă umbră a formei, rest fiinţial autodezintegrator, urmărit, ca de un bocet cosmic, de starea, zădărnicită de rost transcendent, a aleanului: „sclipăt/ radar/înserare/mulaje/mireasmă/zaţ//(…)//neguros sporeşte zaţul…(…)… alean/târât cuvânt” – cf. Corolar.

Acest Poet este obsedat de Râmnicul Fiinţei. Ne semnalează Răul din noi-fiinţele Istoricizate întru Zaţ şi Mulaje, dar ne şi avertizează, prin cele 33 de poeme (vârsta Răstignitului…), că, totuşi, nu am depăşit, încă, Limita de răbdare a Mântuitorului/Limita Şansei Mântuirii…

În stele mai avem o nădejde: cu condiţia SĂ NE CĂUTĂM, ACOLO, RĂDĂCINA STELARĂ!

…Pentru că numai anistoria Rădăcinii Stelare ne este Autenticul Râmnic Al Fiinţei…

Adrian Botez

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat asta: