Arhiva

Archive for 19 septembrie 2009

SEMN

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

George_roca_Espacio_niram_w

Categorii:Uncategorized Etichete:

ANUNT

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

COMUNICAT DE PRESĂ:
Lansare de carte românească la Espacio Niram, Madrid:
Poetul George Roca şi “Evadarea din spaţiul virtual”

Sâmbătă, 26 Septembrie 2009, la orele 20, va avea loc în Espacio Niram din Madrid lansarea cărţii de poezii “Evadarea din spaţiul virtual” a poetului şi jurnalistului George Roca, în prezenţa autorului.
Vor interveni Horia Barna, Directorul Institutului Cultural Român din Madrid şi scriitorul spaniol Martin Cid, Directorul revistei de artă şi literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.
George Roca este poet, scriitor, jurnalist, fondatorul a mai multe reviste culturale. Locuieşte de mulţi ani în Sydney, Australia. Este redactor şi colaborator la numeroase reviste culturale româneşti din Australia, Germania, România, Spania, Statele Unite, autorul cărţilor: „Orizonturi albastre” (Antologie de poezie) – 1993, „Dincolo de orizont” (Antologie de poezie) – 1996, “Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt” – 2006.
Directorul ICR Madrid, Horia Barna, va interveni cu o prezentare a autorului şi a poeziei române contemporane. Horia Barna este hispanist, traducător, jurnalist şi editor. Licenţiat în Filologie (Universitatea din Bucureşti), a tradus în limba română o serie de autori spanioli precum Carlos Fuentes şi Eduardo Mendoza. Colaborează cu importante reviste de cultură din România şi Spania.
Martin Cid va vorbi despre jurnalismul cultural astăzi, de la Sydney la Bucureşti şi Madrid. Este autorul a trei romane, a numeroase nuvele, articole de caracter literar, publicate în diverse reviste literare din Spania şi fondatorul revistei „Yareah Magazine”.
Evenimentul este organizat de Revista Niram Art şi Espacio Niram în colaborare cu Defeses Fine Arts PR Agency.

Espacio Niram – Madrid
Calle Independencia nº2, 28013
http://www.espacioniram.com

Categorii:Uncategorized Etichete:

O PLIMBARE

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

jardinesfabulosos

Categorii:Uncategorized Etichete:

EUGEN DORCESCU – PSALM

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

P s a l m i
1
1. Preafericit bărbatu-nţelept ce nu se duce
La sfatul celor care fac răul. Nu se-opreşte
Pe calea celui care păcatul făptuieşte
Şi nici nu cleveteşte batjocuri la răscruce.
2. Ci-şi află desfătarea doar în divina Lege.
La ea şi zi şi noapte gândeşte şi se-adapă.
3. Asemeni e cu pomul ce creşte lângă apă
Şi care n-are roade şi frunzele betege.
4. Or, nu-i aşa cu-aceia ce au la suflet răul !
Ei nu pot sta-n picioare la dreapta judecată.
5. Cu cei cinstiţi nu-i afli alături niciodată,
Ci, ca pe-o biată pleavă, îi risipeşte hăul.
6. Căci Domnul ştie bine cărarea orişicui –
Pe drept îl ocroteşte ; cel rău era şi nu-i.

Categorii:Uncategorized Etichete:

PORTRET

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

EUGEN DORCESCU

Repere biografice:

Nume: BERCA
Prenume: EUGENIU
Pseudonim: EUGEN DORCESCU
Data naşterii: 18 martie 1942.
Locul naşterii: Târgu-Jiu, judeţul Gorj, Str. Victoriei, nr. 93.
Părinţii: tatăl – Eugenie Berca, învăţător; mama – Alexandra Berca (născută Dorcescu ), învăţătoare.
Soţia: Olimpia Berca, stilistician, istoric şi critic literar.
Studii: Liceul “Fraţii Buzeşti” din Craiova (absolvit în 1961); Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1966).
Funcţii: cercetător, cercetător ştiinţific şi cercetător ştiinţific principal, la Filiala din Timişoara a Academiei Române (1966 – 1984); redactor (1985), redactor-şef (1985 – 1989), director (1990) la Editura Facla din Timişoara.
Doctorat: Doctor în filologie, cu teza Structura lingvistică a metaforei în poezia română modernă (Universitatea din Timişoara, 1975).
Data primirii în Uniunea Scriitorilor: 1976.

Repere bibliografice:

Debutul absolut: “Viitorul”, Turnu-Severin, 1969 (o proză poetică); “Luceafărul”, 1970 (poezie). Debutul în revistă (“Luceafărul”) a fost vegheat de Al. Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag.
Debutul editorial: Pax magna, poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972.

Opera tipărită:
Pax magna, poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972 (debutul editorial a fost vegheat de Mircea Ciobanu, Marin Preda şi Mihai Gafiţa); Metafora poetică, eseu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975; Desen în galben, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1978; Embleme ale realităţii, eseu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; Arhitectura visului, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1982; Culegătorul de alge, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1985; Dodoacă şi Biciuşcă, proză fantastică, Editura Facla, Timişoara, 1986; Castelul de calcar, proză fantastică, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; Căsuţa fermecată, povestiri, Editura Junimea, Iaşi, 1989; Epistole, poezie, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1990; Cărarea din insulă, proză fantastică, Editura Excelsior, Timişoara, 1991; Psalmii în versuri, Editura Excelsior, Timişoara, 1993; Cronică, poezie, text coperta a IV-a G. I. Tohăneanu, Editura de Vest, Timişoara, 1993; Piticul arămiu, povestiri, Editura de Vest, Timişoara, 1995; Abaddon, poezie, Editura Amarcord, Timişoara, 1995; Psalmii în versuri, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; Ecclesiastul în versuri, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; Pildele în versuri, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; Poezii despre şi pentru Raluca, Editura Excelsior, Timişoara, 1998; Scrisori la un prieten, scrisori literare, Editura Excelsior, Timişoara, 2000; Exodul, poezie, text coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Augusta, Timişoara, 2001; Omul de cenuşă, poezie, antologie de autor, cu o prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, scurtă crestomaţie critică („Opinii”) şi bio-bibliografie de Olimpia Berca, text coperta a IV-a Virgil Nemoianu, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Elegii, poezie, text coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Mirton, Timişoara, 2003; Biblice, volum antologic, conţinând Psalmii, Ecclesiastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase, text coperta a IV-a Valeriu Anania, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; Moartea tatălui, poezie, prefaţă de Ion Arieşanu, Editura Marineasa, 2005; Basme şi povestiri feerice, volum antologic, Editura Eubeea, Timişoara, 2005; L’histoire d’une névrose, Unsprezece povestiri francofone, Editura Mirton, Timişoara, 2007; În Piaţa Centrală, poezie, prefaţă de Virgil Nemoianu, text coperta a IV-a Virgil Nemoianu, Editura Marineasa, 2007.

Cărţi apărute la edituri on-line:
Poetica non-imanenţei, Editura on-line Semănătorul, Bucureşti, 2008.

Traduceri:
Pierre Loti, Doamna Crizantema, Editura Excelsior, Timişoara, 1998.

*

Referinţe critice (selectiv, în volume):
Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1977; Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986; Alexandru Ruja, Parte din întreg, I, Editura de Vest, Timişoara, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Editura Amarcord, Timişoara, 1996; Carmen Odangiu, Jocul cu umbra, Fundaţia Culturală „Ioan Slavici”, Arad, 1996; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Editura Mirador, Arad, 1996; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, D-L, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; Alexandru Ruja, Parte din întreg, II, Editura Excelsior, Timişoara, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Editura Marineasa, Timişoara, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Editura Mirador, Arad, 2001; Marian Popa, Literatura română de azi pe mâine, II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001; Who’s Who în România, Bucureşti, 2002; Rodica Opreanu, Flux continuu, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Alexandru Ruja, Literatura română contemporană. Poezia I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002; Ildico Achimescu, Ca sticla, zidul, Editura Augusta, Timişoara, 2004; Mircea Şerbănescu, Timişoara – memorie literară II, Editura Artpress, Timişoara, 2004; Mircea Lăzărescu, Despre sărbători, grădini şi logos, Editura Brumar, Timişoara, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, C – D, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004; Dicţionar al scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Alexandru Ruja, Printre cărţi, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006; Ion Jurca Rovina, În umbra scenei, Editura Zamolsara, Timişoara, 2006; Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, Autori gorjeni şi cărţile lor, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2007; Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăescu, Timişoara literară. Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor – Filiala Timişoara, Editura Marineasa, Timişoara, 2007; Livius Petru Bercea, Itinerar critic, Editura Hestia, Timişoara, 2007; Livius Petru Bercea, Scriitori şi cărţi, Editura Nagard, Lugoj, 2008; Rodica Opreanu, Întâmpinări cordiale, Editura Eubeea, Timişoara, 2008 etc.

*
Premii, distincţii:
– Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, acordat în 1983, pentru volumul Arhitectura visului, 1982;
– Premiul pentru poezie al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 1994, pentru volumele Psalmii în versuri, 1993 şi Cronică, 1993;
– Premiul pentru eseu al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 2001, pentru volumul Scrisori la un prieten, 2000;
– Premiul Salonului Naţional de Carte “Cart Vest”, acordat în 2000, pentru volumul Scrisori la un prieten, 2000;
– Diploma de excelenţă a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu cultural naţional al judeţului Timiş, 2002;
– Diploma şi medalia “Pro cultura timisiensis”, 2002;
– Premiul de excelenţă, pentru întreaga operă poetică cu temă religioasă, acordat de Societatea culturală „Patrimoniu”, Timişoara, la Festivalul internaţional de creaţie literară religioasă “Lumină lină”, ediţia I, Timişoara, 2004;
– Premiul special pentru eseu, acordat la acelaşi festival, ediţia a II-a, 2005;
– Premiul „Prinos de mulţumire”, decernat la ediţia a III-a a Festivalului internaţional de creaţie literară religioasă, Timişoara, 2006;
– Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate literară, acordată de Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, 2006;
– Premiul literar „Nikolaus Berwanger” pe anul 2006, pentru întreaga creaţie poetică, decernat de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor;
– Marele premiu “Dosoftei”, la Festivalul internaţional de creaţie religioasă, ediţia a IV-a, Timişoara, 2007;
– Premiul “Prinos de recunoştinţă”, la acelaşi Festival, ediţia a V-a, Timişoara, 2008.

Categorii:Uncategorized Etichete:

GANDURI DE EUGEN EVU

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Despre Marele meu Necunoscut
sau mica nemurire

Cum în desprinderea succesivă a rachetelor purtătoare a unei lansări, tot astfel şi arderile unei zbor poetic excelsior se cunsumă şi ţintesc cu vârful spre stele pe orbita dinainte stabilită de destin .Un destin al substanţelor ce se esenţializează şi tind spre străvezimile altui orizont, al nopţii lui Novalis.
*
Poeţi filosofi, poeţi egoişti exacerbaţi, poeţi ce se comentează eseistic pe sine, într-o obsedantă ars- poetica ce va eşua în auto-manierism…
Poeţi care scriu în oglinda necunosctului fiinţei lor.
Poeţi care nu se vor auto-cunoaşte niciodată, prin aceea că nu au parcurs itinerariul labirinthic interior.
Poeţi blestemaţi şi poeţi deocheaţi. Poeţi ai sugestiei minore, ai radianţei palide.
Poeţi ai straniului şi poeţi ai hazardului.
Poeţi ai spaimei de moarte şi ai spaimei de existenţă.
*
Vântul şi Somnul – iată două fenomene – dimensiuni misterioase ale fiinţei mele. O stare indicibilă mă cuprinde auzind Vânturile mari, vijeliile, de parcă sunt ecouri ale unei memorii prenatale. Sunt poetul eolian, al tălăzuirilor şi regresiunilor în memorie, în arhetip. Sunt Marele Meu Necunoscut.
*
Mi-e dor de mine însumi.Ne e dor de noi înşine. De cei ce am venit, am fost şi cei ce vom fi. Dacă.
*
Întocmai ca în istorie, sedentarii vor fi mereu devastaţi de nomazi. Prin ceea că barbaria libertăţii e mai tare decât stagnarea ce duce la amorţire şi autism
, la izolare şi determină vulnerabilitatea .
*
Lectura poeziei cere singurătatea cel puţin egală ca valoare singurătăţii creaţiei.
*
Nu mă-ntreba cine sunt : nu ştiu. Nu îmi amintesc, însă nici nu mai vreau să sufăr această
chinuitoare căutare care este mereu în trecut. Vai, trăim supravieţuind în trecutul care e deja mort, şi prea puţin, înspre viitor. Ne rezumăm în acum, suntem captivi în acum, viitorul celor ca noi a trecut.

Categorii:Uncategorized Etichete:

DESPRE EMINESCU – FRAGMENT DIN CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ ” SPIRIT ŞI LOGOS ”

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului – Spiritului (în general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu (II, 356) – ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din secolul XX, corespunde esenţial viziunii (oarecum masonice ) eminesciene, asupra geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…), aş vrea ca omenirea să fie prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.
Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei – ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu”.
Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o subtilă adversară a geniului senin – întru demiurgie. Marea este fondul-haos, care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.
Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită Geniului conformator, Spiritului eliberat într-o faţetă a prismei-omenire, Spiritului care modelează naţiunea-neam conform propriei sale esenţe, pentru a o putea resorbi, cândva, la modul soteriologic: “(…) când Libertatea şi civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică [re-identificarea cu Spiritul originar] spre a-l reflecta [Geniul] în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mărei se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul”.
De observat, că, prin acţiune, oamenii superiori (cei re-iniţiaţi întru Spirit) devin, parcă, superiori Geniului-Spirit (acţiunea hiperbolică determină o viziune asupra tatălui acţiunii, sursa originară a activării spiritelor superioare – ca deus otiosus, divinitate depăşită de desăvârşirea finalităţii propriei acţiuni). Naţiune era stadiul ABSTRACT, neimplicat în acţiunea soteriologică aplicată asupra masei opace-omenire – era doar emisia unei “colori” din prisma sintetizatoare a Spiritului. Popor devine starea angajată, spre finalizarea acţiunii propriei desăvârşiri, propriei re-mitizări, a omenirii, fascicul dintr-o faţetă a prismei-omenire. Identificarea, consecutivă acţiunii de autorecuperare originară, a obiectului muncii Spiritului cu scopul muncii Spiritului – este lumina mistică, ca zi senină în sânul mărei întregi, identitate a apei-mare cu cerul-foc (Geniu). (Cf. I-213, Andrei Mureşanu, unde naţie este forma ideală a Spiritului-neam, forma cu care con-vorbeşte Spiritul-Eminescu, iar poporul este stejarul angajat în furtuna istoriei, ca furtună iniţiatică, spre stadiul măreţie).
Având în vedere co-participarea oamenilor superiori la munca Spiritului, de auto-desăvârşire, prin re-edenizarea mării-lume, poate fi preluată ideea lui Berdiaev, întru susţinerea viziunii eminesciene: omul se salvează în Spirit prin ¬ziua a opta, aceea a acţiunii co-operante cu Demiurgul – prin teurgie . Este vorba de o recuperare, prin corectare permanentă, a Logos-ului – pentru Mythos.
De menţionat şi de subliniat faptul că nu acceptăm ideea, foarte răspândită, că experienţa Revelaţiei este: a) una de excepţie pre-destinată, b) că pentru această experienţă nu ar trebui făcut efortul de a obţine decât într-un cadru limitat, ca un fel de “ghetou al anormalilor”: în cadrul organizat-religios, al unei biserici-instituţie.
Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală (sau, cel puţin, atipică) – ci este starea soteriologică, singura stare normală pentru spirit (care se auto-recuperează din labirintul iniţiatic al Logos-ului-lume).
În primul rând, experienţa mistică nu este altceva decât trăire spirituală la adevăratul potenţial al Spiritului (şi, pentru aceasta, psihicul uman trebuie “antrenat”, educat, iniţiat – căci abia cel care nu poate avea experienţa Revelaţiei, sau nu este pregătit pentru a o avea, este atipic, exceptat de la normalitate – şi nu invers). În al doilea rând, nu există psihic uman fără disponibilitatea re-ligioasă (în sensul originar al cuvântului, de relegare-recuperare spirituală întru sacral). În al treilea şi ultimul rând, stimularea pentru Revelaţie în cadrul propice re-sacralizării (deci redobândirii vigorii spirituale normale), îl oferă nu doar biserica-instituţie , ci oricare formă de concentrare spirituală, cu scop de transgresare a trăirii egotiste (limitat-umane): natura, ca şi artele.
După modelul gândirii antice, în legătură cu mimesis-ul, gândim şi noi că natura oferă artistului modelul perfect: natura cosmică este Semnul care trimite la el însuşi. O piatră sau un copac nu fiinţează tranzitiv, pentru cineva – ci se situează în indiferentismul sublim al creaţiei divine*. La fel, şi opera de artă, nu poate şi nu trebuie considerată ca fiind desăvârşită decât atunci când semnele aparente trimit (prin auto-descompunerea lor) la un Semn-Sine disparent, autoînglobator (care absoarbe întreaga energie psihică, într-o comuniune perfectă, până la identificare, a artistului cu receptorul de artă): doar provocând experienţa Revelaţiei (emiţătorul) şi doar provocându-şi experienţa Revelaţiei (receptorul) se poate afirma că s-a desăvârşit efortul pentru Adevăr, devenind Adevăr-în-Sine (şi, după cum afirmă Berdiaev, Adevărul este revelat).
S-ar putea obiecta, evident, că, în felul acesta, orice semn produs de un emiţător poate fi corectat-transformat, prin fervoarea-concentrarea spirituală a receptorului, în Revelaţie artistică – şi atunci, ce nevoie ar mai fi de artişti, dacă receptorii preiau efortul şi misiunea artistului? – şi că, în definitiv, nu ar mai fi nici o deosebire între Revelaţia artistică şi cea naturală.
Începând cu partea a doua a problemei, evident că vom afirma necesitatea atingerii perfecţiunii cosmic-naturale (şi, mai departe, natural-spirituale) de către imperfectele (şi imperfect ordonatele, în calea către Revelaţie) semne artistice. Şi, tot atât de evident, ne vom exprima întotdeauna îndoiala în privinţa atingerii acestei perfecţiuni – atâta timp cât mai există starea de conflictualitate, formală şi spirituală, în ciuda (sau tocmai din cauza) existenţei atâtor aşa-zişi artişti. Puţini, rarissimi sunt artiştii adevăraţi – cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit (sau, măcar, în tentaţia drumului spre un singur Spirit).
În ce priveşte prima parte a problemei, vom spune: a) totdeauna a fost nevoie de discipol pentru un guru (maestru), iar stimularea-emularea spirituală nu au făcut din maestru un campion performant celebru, ci, dimpotrivă, i-au întărit forţa modestiei (l-au transcens în Sublimul Anonimat), i-au creat, prin discipol, “potirul” pentru auto-recuperarea spirituală, prin efortul de a-l ridica-identifica spre comuniune spirituală pe discipol; b) în definitiv, contează nu comunicarea, ci starea de comuniune (ca stare de auto-recuperare a Sinelui Suprem) – deci, nu cât de singularizat-genial (de obicei, abia destoinic …) este producătorul de Revelaţie, ci dacă s-a realizat starea de revelaţie.
Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc – către Ritualul Cosmic Românesc.

Categorii:Uncategorized Etichete:

POEMUL DE DUMINICA

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

RUGĂCIUNEA DIMINEŢII

Psalmul 92 : 2

O, în rugăciunea dimineţii
Eşti, Doamne, tot mai aproape,
Cad vremuri, draperiile ceţii,
Iar, Tu, vii călcând pe ape…

E Har şi Duh de bunăvoinţă
Ce se deschide peste noi,
Învăţăm să umblăm prin credinţă,
După cum ai spus : doi câte doi…

Sunt cuvinte ce curăţă fiinţa
E puterea ce ne ţine-n picioare
Şi ne pătrunde cunoştiinţa
Când potoleşti furtuni pe mare …

Dimineaţa rugăciunea e curată,
Inima se deschide precum aripa,
Isuse, schimbi oameni deodată,
Invingând moartea, durerea, clipa …

Prin rugăciune ziua e binecuvântată
E o zi din viaţa ta şi smerit,
O primeşti ca o jertfă prea curată
Ştiind că prin Isus eşti şi iubit …

Şi cetatea, Isuse, este în Harul Tău,
Sfinţeşti locul cu raza din stea,
Birueşti prin bine ceea ce-i rău,
Iar crucea şi azi este atît de grea …

Omule, să te rogi, să chemi, să speri,
Să mergi pe calea spre nemurire,
În dimineaţa în care, iată, ceri
De la Isus o blândă mântuire …

Categorii:Uncategorized Etichete:

TIGANIADA MEREU ACTUALA

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

ŢIGANIADA ASTĂZI

Ţiganiada lui Ion Budai–Deleanu este o operă literară de referinţă în cultura română, iar scrierile despre astfel de opere sunt mereu actuale pentru că aduc argumente care ne arată că limba română este un bun vehicul spre civilizaţie.
Dumitru Hurubă, Doina Bălţat şi Călina Gherga- Ciochină se încumetă să aducă noi puncte de vedere, noi idei şi noi gânduri în cartea scrisă cu inima şi cu luciditate, care poartă un titlu simplu şi relevant: „ ŢIGANIADA – NOI PUNCTE DE VEDERE „ – Editura „ eubeea „ , Timişoara, 2008, consilier editorial Nina Ceranu şi lector Ilie Chelariu.
Cartea este într-un fel necesară pentru că ne obligă să ne întoarcem la literatura română părăsind maneaua, pentru că Ţiganiada este actuală şi obligă cititorul serios, pentru că opera are în spate scrieri clasice de prestigiu, pentru că orice aventură spusă în limba română capătă valoare dacă se referă la istoria noastră posibilă şi imposibilă, văzută şi nevăzută. Cartea este dedicată de autori memoriei profesorului Petru Gherga şi preotului ortodox Ion Filip care au lăsat posterităţii puncte de vedere originale asupra Ţiganiadei, preocupaţi de fenomenul literar în conştiinţa românilor şi de ideea, puţin cam tristă, că unele lucruri ar putea să se repete în istoria noastră. Recuperarea memoriei este, desigur, un argument serios care merită luat în considerare, iar autorii lucrării au meritul de a privi spre trecut, încredinţaţi că viitorul nostru depinde de modul cum vom putea veghea pentru ca lucrurile bune să rămână, iar cele care dau umbre peste lumea noastră să le trecem cu zâmbetul pe buze.
Autorii fac numeroase trimiteri la critici serioşi precum Tudor Vianu sau George Călinescu, ori alte personalităţi care s-au aplecat cu seriozitate asupra acestei opere şi care au ţinut să marcheze importanţa ei în economia literaturii române, ca punct de plecare şi ca încercare de depăşire a condiţiei culturii noastre într-o Europă preocupată de miturile şi povestirile ei occidentale, care au format nucleul unei civilizaţii aparte în cultura universală, dar care, uneori, pe noi ne-a ocolit, preocupaţi de ideea de eliberare de noi înşine şi de stăpânirile de tot care au venit, au luat şi au plecat.
Ţiganiada se alătură acestui demers cu iz occidental prin faptul că a fost scrisă, publicată şi receptată pozitiv, pentru că la vremea ei a făcut legătura dintre cultura română şi cea europeană şi continuă să ne lege de ceea ce este durabil.
Cartea aceasta, a noilor puncte de vedere, este o cronică posibilă ulterioară, istorie literară, portret de autor, geografie spirituală şi aventură a cunoaşterii de sine a românilor cât şi o sinteză serioasă în acelaşi timp, punând în lumină influenţa clasicismului antic în epopeea Ţiganiadei, faptul că Ion Budai- Deleanu a receptat esenţa operelor antice greco-latine în viaţa culturală din Transilvania, la vremea sa, că a existat un adevărat cult al intelectualilor români din Transilvania pentru scriitorii clasici antici în anii 1760 – 1820, ani în care a trăit autorul Ţiganiadei, dovedeşte că scriitorul român din orice vreme, poate fi contemporan cu marii clasici ai literaturii universale. Aspectul este unul îmbucurător şi exemplu de urmat pentru că vine de la un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene din acea perioadă, vine de la un erudit, cunoscător al filozofiei, a teologiei, a dreptului, a culturii vremii sale, a spiritului epocii, ceea ce ne indică faptul că Ion Budai-Deleanu este o personalitate de primă mărime a culturii autohtone.
Punctele noi de vedere ale celor trei autori subliniază un lucru esenţial: Ţiganiada este un poem alegoric, cu cheie, cu trimiteri subtile sau brutale la esenţa vieţii la români. Merită să înţelegem că dincolo de povestire se află o lume care îşi caută destinul, apelând la dovezi serioase. Trecerea de la lumea reală la lumea imaginară este necesară pentru a pune în lumină taina vieţii, evenimentele şi personajele capătă valoare, sunt dinamice în faptele vremii care au caracter istoric şi naţional. Există o povestire comică şi una eroică în epopee, Vlad Ţepeş îi organizează pe ţigani într-o armată de obşte pentru a preveni trădarea acestora, ţiganii nu creează acţiunea dar o suportă, iar situaţiile limită dau dinamică unei opere care marchează faptele eroice la români, fiind prezentat destinul unui popor şi condiţia lui umană, pe un fundal istoric relevant.
Eroii trec din planul real în cel imaginar cu uşurinţă, existând o viziune magică asupra existenţei în care orice lucru devine posibil, basmul dă sens acţiunii şi scrisului în sine ca operă literară.
Cartea celor trei ne arată că pe plan european au existat încercări similare, unele nereuşite, dar că Ion Budai-Deleanu a finalizat în Ţiganiada acel transfer al miracolului antic prin mitologia populară românească, armonizând faptele din Ţara Românească din timpul lui Vlad Ţepeş cu schema de valori a clasicismului. Epopeea este adaptată la mijloacele reale existente făcând scrierea să curgă spre operă literară serioasă. Chiar dacă există o doză de imitaţie la Ion Budai-Deleanu, prin invocarea muzelor, a sfinţilor şi a povestirii clasice, prin faptul că autorul se întoarce la Homer şi apoi la Vergiliu, Horaţiu sau Ovidiu, acestea toate salvează opera pentru că Ţiganiada este o operă de sine stătătoare solidă, reper în literatură.
Cei trei autorii insistă pe o analiză a limbajului utilizat de Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada, iar unele asemănări cu realitatea de astăzi ne duc la concluzia că Ţiganiada este posibilă chiar la nivel real în anii aceştia din urmă, că asemănările dintre opera literară şi realitatea zilnică a unei Românii europene sunt puncte de reper pentru cel care doreşte să vadă dincolo de întâmplările de fiecare zi, să descopere alegoria vremii şi cheia vremurilor, dar şi tristeţea celui care îşi doreşte o altă viaţă, ancorată în civilizaţie. Dumitru Hurubă nu ezită să sublinieze acest lucru în cronica sa şi o face în stilul său de umorist preocupat de morala vremii.
Putem concluziona că aceste noi puncte de vedere ne arată că Ion Budai- Deleanu a depăşit sistemele literare, că opera sa este una solidă, că apropierea de farmecul naturii şi localizarea personajelor sale în povestire, limbajul expresiv şi concret, cu imagini puternice care se imprimă în conştiinţa cititorului, cu fapte care curg mai accentuat, ca într-o epopee clasică, cu dorinţa de a pune în lumină adevărul vremurilor şi pasiunea pentru scris, fac din Ţiganiada o operă realistă durabilă care dă consistenţă literaturii române, iar faptul că autorul clasic a apelat la marile modele arată că avem de a face cu o persoană înţeleaptă care cunoaşte destinul unui popor şi este profund preocupat de el. Menţionăm că cei trei autori au lăsat să se înţeleagă că parodia pune o tuşă corectă asupra întregii povestiri a Ţiganiadei.
Dumitru Hurubă şi echipa sa cu punctele ei de vedere, au adus suficiente dovezi că libertatea în artă poate da sens înalt unui destin tragic atât la nivel de individ cât şi la nivel de naţiune.
Concluzionând, Dumitru Hurubă, Doina Bălţat şi Călina Gherga- Ciochină au recuperat sensul uitat al destinului nostru, printr-o scriere sinceră, bogat documentată şi cu dorinţa de a pune în lumină actualitatea autorului şi a operei sale la intersecţia marilor imperii cu faptele oamenilor simpli.

Categorii:Uncategorized Etichete:

POARTA

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

poarta

Categorii:Uncategorized Etichete:

CODUL

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

CODUL LUI DUMNEZEU

Uneori vin spre om mesaje care par neînţelese sau care atrag în mirajul unei lumii care părea ascunsă. Cartea lui Gregg Braden „ CODUL LUI DUMNEZEU „ apărută la Editura „ FOR YOU „ – Bucureşti, 2005 este o carte ciudată pentru că autorul a căutat să transmită celor care o citesc şi celor care nu o citesc, chiar, în mod paradoxal, un lucru esenţial, acela că Dumnezeu şi-a pus semnătura în interiorul nostru, în noi, e un semn care ne marchează. De aceea acest paradox, pentru că mesajul există oricum, poate nu suntem conştienţi de acest lucru, poate nu ni s-a descoperit aceasta, poate nu suntem atenţi, sau nu avem inimă pentru un astfel de masaj, deoarece pe o inimă de piatră nu există posibilitatea să apară, doar pe una de carne, după cum scriu vechile Cărţi ale lumii.
Autorul depune eforul de a uni prin textul său mesajul vechi cu ultimele descoperiri ale ştiinţei, dar punând la un loc înţelepciunea veche, vizibilă, cu cea nou, subtilă, dar alunecoasă, rezultînd un lucru cutremurător – Dumnezeu şi-a lăsat mesajul în fiecare celulă din corpul nostru.
Numele lui Dumnezeu este unul ascuns în textele sacre ale evreilor, dar poate în texte mult mai vechi, un Nume tainic, mai mult decât trei litere formal scrise pe piatră, pe pământ, pe piele de animal, pe paipirus. Păstrarea acestui Numele a fost o sarcină importantă a înţelepţilor lumii, pentru că omul slab, s-a temut de om, omul iniţiat s-a temul de cel neiniţiat.
Viaţa are la bază patru elemente- hirogen, azot, oxigen, carbon, care intră în structura ADN-ului. Surpriza vine în momentul în care schimbând cele patru litere din Numele Celui Prea Înalt cu cele patru elemente de bază, ni se relevă faptul că întreaga viaţă este creată din diferitele combinaţii ale Numelui Prim a lui Dumnezeu, Cel care poate fi înţeles ca „ Eternul „. Semnificaţia literor sacre este „ în interiorul corpului „ şi este gravată în codul genetic. Rezultă că fiinţa umană are o moştenire comună, că viaţa este legată de viaţă, că existenţa mesajul nu e un lucru la întâmplare, ci că suntem creiaţi.
Cartea ne propune o nouă ştiinţă – gematria, ştiinţa care leagă numerele de litere şi semnificaţia profundă a acestei legături. Cartea este la limita speculaţiei, a ştiinţei, a textului sacru. Cine cunoaşte elemente din vechile limbi ale lumii, cine are dragoste de cunoaştere şi care este pasionat de lucruri profunde va avea o bucurie secretă, dar va trebui să rămână la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru că este pus în lumină secretul din trecut cu proiecţia viitorului legat de om ca fiinţă pe pământ, cel care poate distruge sau poate păstra ceea ce este viu, ce iubeşte şi ce are sens, pentru că facem parte din prima generaţie care ar şansa să fie o generaţie de părinţi ai unei lumii de pace, un altfel de lume, totuşi. Cartea este o carte a unui vizionar, a unui carturar care vrea să ne atingă inimile cu puterea de a spera.
Autorul a simţit nevoia unei note introductive, argument dar şi modalitate de iniţiere, pentru că misterul ne oferă semne, indicii, ne arată într-un fel calea şi pentru că diferenţele dintre noi sunt argumente pentru a rămâne uniţi, conservând viaţa ca dar venit de Sus. El pune accentul pe faptul că teoria se întâlneşte cu argumentul real, palpabil pentru că puterea cerească este în noi mai mult decât credem. Tot ce este viaţă vine din Dumnezeu şi în Numele Lui. În scrierile vechi este acest mesaj, dăinuie, în fiecare celulă din corpurile vii este acest mesaj la fel ca pe un pergament sacru, de aceea acest mesaj trebuie aplicat în vieţile noastre, pentru a rezista în viitor pornind de la lecţiile trecutului.
Sunt motive pentru a deveni credincioşi, pentru a crede, cunoaştem puţin şi de aceea ne putem apropia de Cel Prea Înalt doar prin credinţă. Cartea are şi câteva note de final, scopul este acela ca fiecare dintre noi, conştineţi de măreţia mesajului pe care îl purtăm să dorim a conserva viaţa, pacea, de a evita căderea în Marele Nimic.
Autorul este un important scriitor contemporan şi publicul românesc îl poate cunoaşte prin această carte, dar şi prin altele, ca „ EFECTUL ISAIA „ – un best seller. El a insistat în roul copleşitor al spiritualităţii în tehnologie ca fost inginer de proiectare în sisteme informaţionale, fiind un lider în lumea occidentală care militează pentru unirea dintre înţelepciunea trecutului, cu ştiinţa, cu tehnologia şi pacea viitorului. A unit în viaţa sa pregătirea în domeniul ştiinţelor exacte cu accesul direct la templele, la mânăstirile trecutului şi la scrierile de început atât cât ni s-au păstrat, pentru a le aplica în vieţile noastre astăzi şi mâine şi să le putem desăvârşi.
Despre carte autorul mărturiseşte: „ În primăvara anului 1990, am renunţat la carieră de succes ca inginer şef în proiectarea de sisteme informaţionale în domeniul aerospaţial şi al industriei de apărare, pentru a mă dedica, complet, muncii de elaborare şi de prezentare a unor astfel de principii ale unităţii. „
Api el continuă : „ Această carte este povestea unei raţiuni de a crede că putem alege şi că posedăm puterea unui nume unic pentru a uni familia noastră globală, în prezenţa neînţelegerilor care, uneori, par insurmontabile. „
Din păcate unele cărţi au nevoie de argumente din partea autorului pentru că puţini mai ştim că legătura directă între literele vechi ebraice şi elementele chimice care susţin viaţa, sugerează faptul că veche scriere Sepher Yetzirah este o prezentare foarte precisă a activităţii lui Dumnezeu, carte care se foloseşte de literele care îi formează Numele ca elemente chimice, pentru a crea universul într-un demers divin care uneori alunecă printre degetele noastre oarbe.
Cartea merită citită pentru este un argument pentru a căuta să rămîi lângă Dumnezeu.
Ceea ce este important pentru lumea creştină e că se confirmă încă o dată şi într-un alt mod că Dumnezeu a vorbit desăvârşit prin Fiul Său – Isus Hristos. Recitind Evangheliile vom descoperit că Isus a spus că Împărţia lui Dumnezeu va trebui să o căutăm în lăuntrul nostru, tot El a afirmat că pentru a avea credinţă trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Fiul şi să privim la tot ceea ce face El pentru că avem astfel posibilitatea de a primi revelaţia.
De multe ori lucrurile importante sunt cunoscute de oameni simpli care, smeriţi, citind Scriptura ştiu ceea ce oamenii de ştiinţă se străduiesc să afle prin mijloacele specifice complexe şi uneori la limita riscului.

Categorii:Uncategorized Etichete:

STRADA

19 septembrie 2009 Lasă un comentariu

LONDRA CA MOTIV DE CĂDERE

Diferenţa dintre visurile, dintre planurile unui om, toate crescute ca planta în fiinţa sa şi realitatea dură a vremurilor în care trăim, vremuri de pe urmă se pare, este prezentată cu multă ironie, dar şi luciditate de Mariana Brăescu în piesa de teatru „ LONDRA, DE LA 3 – LA 5 „….Diferenţa doare şi îmbolnăveşte …. Piesa, în care personajele cele de toate zilele, cele care ne ating chiar şi pe noi se trezesc pe strada Londra din Bucureşti, chiar dacă altădată visau la metropola engleză, sau se doreau la Paris, ori în altă parte, în lumea, aşa zis „ bună „. Dar personajele sunt aici, aproape de noi, în Londra noastră mică, ele vorbesc, au memorie, au replică, se degradează sub aripa vremii, trec dintr-o parte în alta a istoriei în timp ce mătură strada, în timp ce au talentul de a se risipi. Piesa de teatru, apărută la Editura „ CARPATHIA PRESS „ – 2005, a fost realizată în anul 1987, pare a avea o tentă politică, dar de fapt reuşeşte să ne aducă în plin plan drama umană a degradării, fizicul nu mai rezistă, inima nu mai are răbdare, cei care au fost cândva mari, doar trec pe stradă….
Peisajul piesei este unul banal, firesc, o bancă, un felinar, vile, un telefon public de unde, poate, vei suna în altă lume, vei suna la Londra de pe strada Londra, uneori personajele stau cu spatele, au amintiri, iar vocea lor nu este a lor, este în reluare, ca în emisiunile de televiziune, ca în filme, ca în viaţă, ai senzaţia că s-a mai trăi cândva asta, de cineva cunoscut, undeva …
Şefa de la „ întreţinerea spaţiilor verzi „ într-o epocă a degradării, scriitorul, personaje în vârstă, atinse de boala bolilor – a-ţi juca propria viaţă, cu talentul mizeriei umane, fără putinţă de a avea variante, iată, lumea bună de pe Londra…
Scriitorul este şi el acolo, între femeile de la spaţii verzi, care mătură, dau faţă oraşului. Scriitorul care scria marşuri împotriva imperialiştilor de la Londra, lăudându-se pe o banală stradă din Bucureşti despre asta…
Mariana Brăescu creează viaţa doar prin dialogul dintre personaje, vorbele lor dau culoare acţiunii care de fapt nu prea este acţiune, ci planul doi a acţiunii, este aici dovada talentului dramaturgului care sparge inerţia timpului. De fapt limitele regulilor dramatice sunt duse la extrem, este aici un stil între fotografie şi caricatură, un amestec la limita normelor convenţionale, dar totuşi nepărăsite.
Smaranda tânără care „ lupta „ la Salva Vişeu, un simbol al istoriei ca loc şi ca faptă, ajunge măturătoare, Bazil un fost brigadier, ruginit într-unul cu „şopârla „, etc…
Vieţile acestor personaje sunt lipsite de valori fundamentale, epoca istorică demolatoare, i-a atins chiar în miezul lucrurilor şi al faptelor, adică familia. Sunt personaje care urlă după o familie adevărată în care să te aduni dincolo de „ şantierele „ politicii din vremea de pe urmă …. Sunt căsătorii bazate pe dosarul de „ cadre „, sau, cu alte cuvinte, de la resurse umane. Cert este că tema pare şi astăzi actuală, sunt mii de persoane fără o familie adevărată, cuprinşi de interese, de goana după bani, de relaţii de afaceri, de şocul migraţiei forţei de muncă, nu mai au familie, iar fără de familie fotografia se mişcă, este ceţoasă, ieşită din cadru, fără planul unu, doar planul doi, în fundal printre iluzii şi mândrie ….
Epoca de după 1944 până în 89 a marcat fiinţa umană, furându-i varianta familiei adevărate, acum nu mai avem timp de familii, iar Londra ne aşteaptă….
Tema credinţei omului într-un ideal, dispoziţia pentru sacrificiul pentru ideal, ratarea ţintei şi degradarea în final, sunt sensurile în care se mişcă fragila fiinţă umană, iar restul dintre noi sunt doar marionete, personajele necesare, de decor…
Deşi personajele vorbesc firesc, au ticuri, au iluzii, cuvintele lor sunt pietroase, o piatră care curge, pentru că frazele bat în vremuri trecute şi viitoare, au o logică a istoriei bine surprinsă de Mariana Brăescu…
„ Bine, zice colonelul şi-l cheamă pe Jean. Jean, ia spune tu aici cum e cu amorul. E o corvoadă sau o plăcere ? Jean, băiat prost de la ţară, se fâstâceşte. Dom / colonel, asta-i treabă de oameni deştepţi, eu sunt prost, ce ştiu eu ? … Să trăiţi, zice Jean, pocnind călcâiele, dacă e ordin: cu coniţa, n-am ce zice, mai mare plăcerea, dar cu Coana mare, vai de capul meu ! „
Fragmentul de mai sus este relevant pentru dinamica piesei, destine, poziţii sociale, viaţa în sine, umor, zâmbetul autoarei şi a timpului, pe strada Londra, ca la Londra şi strada trece prin centru vieţii noastre de fiecare zi, dar –
„ Peste încremenirea generală coboară încet, CORTINA „

Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: