Prima pagină > GÂND > Medalion liric: Constantin Stancu

Medalion liric: Constantin Stancu


Eugen Evu

 

Medalion  liric

 

Prin empatia sufletului cu spiritul, oglindite în limbajul plăcut auzului şi vederii ce se contopesc armonios în substanţa inefabilă a cuvintelor-scântei, lirica poetului Constantin Stancu este dintre cele mai originale, neatinsă de turbulenţele stihiale, inocentă în sensul Fiinţei ce se înnoieşte prin rostire şi ia podoabe sărbătoreşti, prin transfigurare .

O cultură poetică şi  religiozitatea creştinilor originari, un fior transcendental scarat în sus, primitor de energie şi transparent ca aurele sferice, o redescoperire prin fiecare poem, a sinelui în Marele Sine Cosmic, sunt câteva din culorile ce simt potrivite cu lucrarea lui însetată de esenţe.

Emoţia este înfloritoare mereu în metafore autentice, condiţia umanului este mereu de a se dărui celorlalţi, iubitoare de aproapele din departe . Între noi trăieşte de mulţi ani poemul viu al prieteniei prin poezie , cuvânt şi vrere de mai bine. Într-atât de mult şi tulburător a scris Constantin Stancu despre cei asemenea lui, Poeţii, încât aceste propoziţii  rămân doar o  strângere de mână, la marginea unui Unic Cuvânt, cel Viu: de frăţietate şi de bucurie de a ne fi întâlnit pe aceeaşi cale, prin Duh intuită.

Opera sa critică este şi ea structurată original, pe temelia unui sentiment aderent cald, fertil şi cu harul de a decoda în scrisul celuilalt, mesajul de profunzime, dincolo de chipul şi asemănarea fiecăruia .

 07.01.2007

0320

 


 

CONSTANTIN STANCU

 

STRADA CARE DUCE SPRE CER …

 

Noaptea cade pe asfaltul orb ca o bilă de aur,

copiii se joacă neştiutori cu acest dar,

o împing spre centrul cetăţii,

aud ţipetele lor uşoare ca frunzele,

visele mi se prefac în vin şi vorbele în pâine,

apoi bila de aur se opreşte la picioarele lui Dumnezeu,

copii tac zidiţi în minune,

eu tac zidit în cuvânt,

strada pe care locuiesc duce spre cer …

 

 

VREMURI

 

Există o vreme a iubirii pure

când autovehiculele trec

prin trupurile adolescenţilor îndrăgostiţi,

cu mare viteză,

iar ei se sprijină de un sărut,

există o vreme a tăcerii,

sunetul precum săgeata lasă o urmă

ca o zbatere de pleoapă,

şi lacrima în care locuieşti,

poţi striga peste câmpul înflorit

ca spre o cetate,

adolescenţii se sprijină de un sărut…

 

 

FRUNZĂ ÎN CĂDERE

 

Ceea ce ţine viaţa în noi nu se vede,

dar există,

bucură-te că locuieşti în trupul acesta,

întristează-te de neputinţa ochiului tău,

de imposibilitatea auzirii cu umărul …

 

Floarea de câmp durează foarte puţin,

dar câmpul cuceritor se-ntinde spre veşnicie,

cel orb nu vede, cel verde nu înmugureşte….

Cel ce există este foarte departe,

nu-l vezi, nu-i vorbeşti,

dar este mereu cu tine …

 

Cum poţi turna culoarea frunzei în cădere

în paharul tău, toamna,

când greierii se-ascund în aureolele sfinţilor …

 

 

NINSOARE ÎN BABILON

 

Mai ninge-n Babilon, zăpada acoperă finalul,

zăpada e umbra iubirii,

mai ninge-n Babilon,

statuile suferă de frig,

oamenii s-au îmbolnăvit de veşnicie,

întotdeauna mai rămâne cineva

care va scrie cuvântul Babilon pe zăpada proaspăt ninsă…

 

SEMNUL IERBII

 

Urme de trupuri pe un verde iluzoriu,

ţipătul copilului care îşi pierde fluturele,

vorbele apei care strigă spre izvoare,

poate paşii tăi în iarba înaltă,

ca un sigiliu de negustor de pe vremuri,

şi nu s-ar lega trecutul de viitor

dacă animalele nu ar ieşi la păscut pe iarba aceasta …

 

Dar ce rămâne după iarba înflorită-n primăvară, în toamna de acum ?

poate dragostea ca semn, piatra scrisă cu sânge

roşul ce răzbate verdele crud şi real …

 

 

FRUNZA VIŢEI DE VIE

 

O, frunza viţei de vie,

scrisă pe toate părţile,

vorbe neînţelese într-o limbă veche,

picură litere vii de carne, între o lume şi altă lume,

cade prin mine frunza viţei de vie,

cu suferinţă simt că mă transform într-o altă fiinţă,

care nu mai recunoaşte vara aceasta …

Frunza viţei de vie plină de retine,

nu te întoarce să lupţi cu îngerul …

 

 

INSECTA

 

O insectă se opri pe cuvântul abia scris,

cerneala proaspătă nu se uscase

şi ea, insecta se acuplă cu semnele acelea vechi,

era atâta dragoste în jur,

ca un aer nerespirat,

apoi insecta îşi deschise aripile

şi zbură spre un alt manuscris

şi m-am întrebat dacă acel cuvânt scris de mine

va căpăta şi el aripi şi ce viaţă va avea,

va trăi veşnic sau va dura cât viaţa unei insecte,

doar cât o banală zi

în care avem libertatea de a scrie despre Dumnezeu …

Anunțuri
Categorii:GÂND
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: