Prima pagină > CARTEA, NOTE LITERARE > Adrian Botez: Altarul din pădurea de lumină

Adrian Botez: Altarul din pădurea de lumină


PATRIA…

 

Adrian Botez se dedică cu toată energia miracolului numit Patrie. În volumul de versuri Ion –patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului, publicat la Bacău: Editura Ateneul Scriitorilor, 2016, vocea poetului are menirea de a trezi inimile cititorului pasionat de identitate. Într-o vreme a globalizării harnice, Adrian Botez redescoperă resursele românilor: Istoria, credinţa, apropierea de natură, rădăcinile daco-valahilor, miracolul care a nins timpurile. Poetul ia în serios menirea sa, nu se lasă atras de mirajul experimentelor poetice la modă, el zice clar, cu putere ce suntem, unde suntem, ce putem face în acum.

Volumul este structurat riguros, pe mai multe părţi:

I.- Ion-Patria mea;

  1. – Poetul;

III. – Dumnezeu, lumea şi omul;

  1. – Amin.

Toate formează întregul unei viziuni impuse de istorie, de trăirea în spaţiul acesta special numit România.

Primul poem se întoarce spre ţărâna vie care modelează comunităţi. Acolo este rădăcina – Capul lui Zalmoxis. În primul poem, un imn dedicat, se prezintă o realitate dură şi curată, realitatea peste care trecem uşor. Ion cel din bătălii, înviat în Poarta lui Dumnezeu, sfântul, rădăcină de stea. Natura cu toate elementele au izvorul în fiinţa miraculoasă: Ion – Kogaion… Baladă şi cântec vechi, invocarea spiritului originar.

Poezia patriotică, în sensul bun al cuvântului, are un loc aparte în creaţia poetului. El nu se fereşte să laude locul unde trăieşte, unde viaţa are un secret parte. „să nu-ndrăzneşti să te caţări pe/ munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi/ curgând – pe toţi versanţii lor – orbitor/ sânge de/ îngeri – în miezul/ zilei” (Patria mea, p. 9). …Şi nu este demodat!

Poetul îndeamnă să redescoperim patria, să ne redescoperim pe noi. Sunt poeme curate, ele oglindesc oameni, stări, ipostaze. Ţăranii cei dispreţuiţi uneori, sunt prezenţi printr-o dimensiune care ne scapă, eternitatea! Un poem rotund, şlefuit de iubire de ţară:

 

ţăranii şi-au pus cămăşi de sărbătoare

cum crinul alb grăit-a cu Hristos:

curatul lor dumnezeiesc mă doare

îngerii mă cutreier` pân`  la os

 

se duc în moarte cum la sfânta liturghie

se duc pe îndelete şi smeriţi:

ei ştiu că între lumi nu e frânghie

că viii şi cu morţii-s fericiţi

 

e-atâta linişte pe masa cu lumine

sicriele sunt tronuri de-mpăraţi

neamul acesta liniştit tot vine

 

umplut-au cerul Craii din Carpaţi …

ţăranii mei – stăpânii de moşie

nu mor: veghează totul sfânt să fie! (Ţăranii mei, p. 14).

 

Adrian Botez nu se joacă, el declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea de a exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie irevocabilă. Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe, colinzi care mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor precum Ştefan Vodă, lupta cu cei care dărâmă limba română şi spiritul mioriţei, epopee de ţară, sonetul de seară… Poetul apare ca o prezenţă copleşitoare, activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un sonet, vede războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi citite, adevărul, cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie aparte. Istoria celui care vede, văzătorul. Poetul poate fi judecat, peste toate, umbra lui marchează vremea. „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am ieşit din cântec şi iubire – trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât plânsul meu de-amurg – în ametist” (Sonetul celui care a uitat să se nască, p.70).

Într-un ciclu cu rezonanţe teologice, Adrian Botez abordează direct problema: Dumnezeu, lumea şi omul. O temă aparent uzuală, dar poemele sale dovedesc că nu cunoaştem Creatorul, creaţia, energiile care ar putea să ne poziţioneze sub aripa divină.

Există în carte lucruri spuse pe nume, un umor negru, explozii de extaz şi de tristeţe, o ironie amară. Când privim spre Dumnezeu, ne vedem micimea. Suntem la sfârşit de perioadă istorică, există un abator cosmic! Poetul relevă o pervertire a minţii, o foame de dreptate pe care sistemele sociale nu o pot astâmpăra, e nevoie de curăţie sufletească, un carnaval ratat, un hotel al rataţilor, o Apocalipsă care ne apasă. Disperarea celui care realizează finalul este la apogeu: Sfinxul – copleşit de inutilitatea singurătăţii – s-a sinucis (p. 142); lumini dispar – felie cu felie (p. 131); strig după sfinţi – ca scos din/ minţi: doi bani nu face/ a geniului crispare (p.130).

 

vezi dacă s-a încărcat

celularul: vreau să dau un ultim telefon – către

una din constelaţii – nu importă către care

anume – pentru a-mi face loc – cumva – între

lumini şi văpăi – spre a putea medita

singur şi liniştit – despre

zădărnicie (un ultim telefon, p. 144).

 

Riguros în creaţia sa, se poate observa o anumită oboseală, poetul renunţă la normele gramaticale, o face ostentativ. E o revoltă în faţa căderii-n ruină a lumii.  Versurile sunt frânte asimetric, e un semn al zădărniciei. Se simte fiorul dulce al poeziei populare, unele poeme au un ritm special, altele sunt zidite-n iluzoriu. Tema veche, pusă în circulaţie de Solomon în Eclesiastul, cartea Bibliei, se reactualizează: Deşertăciune a deşertăciuniiVânare de vânt. Teme care au marcat marile creaţii ale umanităţii.

Marile idei biblice străbat volumul, ele ţin pe umerii de cuvinte această zicere, acest imn, baladă, psalm şi pildă… Resursele poetului se potenţează în acest fel, istoria se desluşeşte doar în prezenţa lui Hristos… În repetate rânduri, poetul invocă această prezenţă, care modelează istoria.

Ultima parte a cărţii se numeşte Amin, o concluzie la final de vreme. Omul în faţa istoriei, cu limite, cu slăbiciuni, cu bucurii, cu erori. Un om posibil să fie salvat prin har… Temele sunt ale omului fragil şi puternic în acelaşi timp: Etapele vieţii, bătăliile care le duce în viaţă, convorbiri esenţiale, răstigniri care marchează timpii, vârsta de aur, reţeta nemuririi, sonetul istoriei şi… finalul. „cine nu ştie cum să moară/ nu merită decât uitarea:/ ne-ai învăţat cum se măsoară/ pas de-nţelept râvnind la zarea…” (convorbirea mea cu moartea, p. 160). Sunt poezii care copleşesc prin intensitatea revelaţiei, precum Repetabila răstignire. Păcatul omului marchează planul lui Dumnezeu de salvare: „ce să facem – Sfânt Părinte?/ munţii sunt în scapăt:/ iar te-i răstigni cuminte/ s-o luăm de la capăt…” (p.164).

Sfârşitul aduce un bilanţ al vieţii. Omul responsabil trage linie şi, în faţa morţii, recunoaşte: „nu mi-e să plec – dar nici să stau nu-s vrednic/ am istovit un stoc de răstigniri/ eu nimănui nu am fost sfeşnic… – sfetnic…/ ci doar pocal cu sânge de jigniri” (Final, p. 176).

Patria-Ion, Patria plină de har, Patria spirituală a românilor. Cu acest volum Adrian Botez pune în evidenţă mitul românilor, calea sacră, luminată, care lămureşte originile, sensurile şi menirea. Patria este una la care se ajunge prin credinţă, nu prin vedere… Transmiterea sensului în istorie, se face pe cale orală, de la tată la fiu, poezia este una dintre căi, poetul şi-o asumă. De reţinut că preoţii lui Zalmoxis foloseau poezia. La fel, cărturarii evrei, foloseau poezia (psalmul) pentru a transmite legea (normele de viaţă primite de Moise de la Dumnezeu). Balada Kog-a-Ion-ului intră în specia genului epic, de fapt un amplu poem narativ, fără a omite accentele lirice. Pe ecranul imaginar al cărţii se proiectează evenimente eroice, având personaje remarcabile, ivite din timpuri istorice, fie din actualitate. Unele au fost legende, alte vor deveni legende. Adrian Botez foloseşte modul de exprimare profetic, cheamă natura ca martoră a evenimentelor, cerul se schimbă sub puterea luminilor, planurile dinamice apocaliptice se mişcă spre un mesaj de înălţare. La Adrian Botez, poezia nu este un experiment, un mod de a afirmare, este un mod de comunicare a marilor comandamente ale istoriei, ale lui Hristos.

Acest gen de carte merită o analiză mai profundă, în detaliu. Poemele se sprijină pe o ţesătură ideatică complexă şi profundă.

Izvoarele de unde vin?

„ – da – sunt lacrimi de fericire – iscate de/ sub pământ – de acei ochi închişi ai lui/ Ion – care visează – visează/ înfriguraţi şi-nverşunaţi/ visează – de dincolo de orişice/ viaţă ori moarte” ( Ion – Patria mea, p. 8).

Şi putem afirma că poetul este în plin ritual, preot al cuvintelor: „altarul de din pădurea de lumină/ unde sărbătoresc iar muguri verzi/ îşi cheamă cerbii la ruga bizantină/ şi sui spre slavă până când te pierzi” (Altarul din pădure, p. 170).

 

Constantin Stancu

Iulie, 2016

 

Ion

 

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: