Prima pagină > CARTEA, NOTE LITERARE > Revoluționar de profesie… Caragiale și lumea de la metrou…

Revoluționar de profesie… Caragiale și lumea de la metrou…


NĂPASTA, O LUME PIERDUTĂ ŞI REGĂSITĂ

 

 

Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva[1], un titlu incitant pentru cititor, câteva note literare la piesa Năpasta de Caragiale, îşi propune şi realizează Dragoş Ştefan Velica în cartea sa publicată în anul 2002.

De fapt autorul prezintă o epocă, o stare, o lume cu umbrele şi luminile ei. Face o scurtă prezentarea reginei scriitoare Carmen Sylva, de fapt Regina Elisabeta a României, cu preocupările ei literare, cu dragostea pentru cultură şi pentru spaţiul românesc în care a devenit personaj principal ca regină.

Apoi trece la prezentarea operei Năpasta şi a scriitorului Ion Luca Caragiale, lansează ideea unei încălcării a drepturilor de autor de către marele scriitor român prin paralela cu scrierea Resbunare de Carmen Sylva şi are inspiraţia de a prezenta cititorului cele două opere: Năpasta şi Resbunare pentru ca dosarul să fie complet, totul având în anexă o Bibliografie selectivă.

Cartea este una care pendulează între jurnalism, istorie literară şi eseu, stilul este unul simplu şi expresiv, evocând vremurile, vremea, cu dramele şi pasiunile ei.

Carmen Sylva a fost regina scriitoare, deşi de origine principesă de Wied, pasiunea ei pentru literatură şi frumos, ochiul format pentru a vedea lucrurile minunate ale românilor, sinceritatea şi exilul într-o cultură străină, depăşit prin talent, au lăsat în epocă un portret special.

Elisabeta, pe numele ei iniţial, regina a avut o cultură impresionantă, dobândită într-un mediu universitar serios şi a fost soţia Regelui Carol I de România, nobleţea ei nu s-a impus, s-a descoperit cu discreţie şi eleganţă .

Contactul ei cu România a fost un fel de dragoste la prima vedere, mărturisind că ochiul nu i se sătura de spectacolul culorilor sub un cer de excepţie, evocarea în scris este calmă, liniştită şi limpede.

S-a implicat în activităţile civile de ajutoare din războiul de independenţă, a avut un cult pentru costumul naţional românesc şi o înclinaţie spre activitatea literară şi pasiune pentru limba română, dar şi cultura română. Regina scriitoare a avut întâlniri interesante cu personalităţile culturale ale vremii: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Mihai Eminescu…

Carmen Sylva nota despre Eminescu:

„…ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă    a-mi secătui spiritul spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală.”

Povestirea Resbunare  de Carmen Sylva a apărut în revista „Vatra” nr. 3/februarie 1894 la Bucureşti în traducerea lui Caragiale, o traducere liberă, de scriitor cunoscător, pătrunzătoare, prezentând realitatea brută a satului românesc, cu personajele tradiţionale: învăţătorul, gospodarul, fratele, soţia, sora… Dragoste neînţeleasă, crime, pasiuni întunecate, dragoste fără ieşire, bătăi crunte, casa în flăcări, nebunia…, ca ieşire din realitate.

Apoi Năpasta şi autorul ei, Caragiale, copist, „revoluţionar de profesie”, sufleor la teatru, activ în garda civică, traducător, dramaturg, revizor şcolar, funcţionar de stat, profesor la un liceu particular, director general al teatrelor, întreprinzător particular, deschide o berărie, şi, bineînţeles,  premiat cu o pană de aur… Apoi învinuirea, un anume Al. Ionescu Caion  îl acuză că  a reluat din Istvan Kemeny, e o acuzaţie de plagiat în Năpasta, dar şi ocazia unică de a fi apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi avocat. Vine exilul, refuzul de a fi sărbătorit la vârsta de 60 de ani,  apoi moartea fulgerătoare… O viaţă dedicată comediei, atinsă de dramă şi suspans…

Dragoş Ştefan Velica ne prezintă, apoi, piesa Năpasta, o tragedie specifică, cu personaje la fel de interesante: cârciumarul, învăţătorul, cirezarul, ocnaşul, câţiva oameni dintr-un sat de munte, soţia românului de la munte. Atmosferă apăsătoare, final sumbru, cruzime, obsesii, crima, spaima, remuşcarea…

Presat de directorul general al teatrelor, Grigore Cantacuzino, Caragiale scrie Năpasta, o dramă, în contrast cu spumoasele sale comedii, ca un fel de echilibru între o operă şi alta, o dramă interesantă. Cu umor, Caragiale depune piesa la conducerea teatrului: Na p-asta!

Asemănarea dintre povestirea Resbunare de Carmen Sylva şi drama Năpasta a făcut obiectul unor speculaţii, originalul scris de regina scriitoare nu s-a păstrat, piesa lui Caragiale s-a jucat în anul 1890, iar povestirea s-a publicat în anul 1894 în revista „Vatra”, dar s-a pus o întrebare, s-a inspirat Caragiale din povestire, el traducătorul liber de orice fel de cenzură, talentul care vede opera literară ca pe o construcţie cu reguli şi personaje, cu acţiune şi dramă?

Oricum, în spatele acuzaţiilor de plagiat, s-au aflat personalităţi importante ale vremii, iar viaţa frământată a marelui dramaturg, exilul său autoimpus, corespondenţa interminabilă cu prietenii din România în timp ce era în periplul prin Italia, Franţa, Germania, dau măsura unei vieţi zbuciumate, cu drame adânci, cu duşmănii literare, cu prietenii de excepţie, dar cu o amprentă literară evidentă în cultura vremii…

Oricum, pentru Dragoş Ştefan Velica această scriere a fost un moment de  a reevalua memoria artistică românească, cu răutăţile şi bucuriile ei, dar şi o sinceră evocare a epocii în care a trăit Caragiale…, o carte document din care străbat fiorii unei drame naţionale speciale…

Anul 2012 a fost anul Caragiale, am sărbătorit scriitorul, cel care a ştiut să vadă în adâncime societatea în care trăia, a redat lumea cu umor, a văzut, la celalalt capăt al vieţii drama, a fost un om pasionat de aventura românilor în patria lor România, sub umbrela unei Europe în tumult, atingând esenţele. Un scriitor care rămâne ca o piatră de aducere aminte pentru Farfuridi, Brânzovenescu, Mitică, coana Zoia, Tipătescu and Co…. cei care îi surprindem la metrou, în Gara de Nord, pe plajă, la coadă la biletele pe Naţional Arena, cu dedicaţie şi zâmbet…

Da, e ora unu trecute fix…

 

Constantin Stancu

Martie, 2012

[1] Dragoş Ştefan Velica, Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva. Editura „Focus” – Petroşani, 2002.

 

DSC_8747

Categorii:CARTEA, NOTE LITERARE
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: