Prima pagină > REVISTA > Revista Feed Back nr. 1-2/2016. Daniel Corbu și frumusețea literaturii! Lecturi în direct…

Revista Feed Back nr. 1-2/2016. Daniel Corbu și frumusețea literaturii! Lecturi în direct…


 

 

 

Revista Feed Back 1-2 2016-1

 

 

http://en.calameo.com/read/000126273b11614d141d6

 

 

 

 

 

Eugen Dorcescu: „Moartea doar mediază/ între carne şi/ duh”

 

 

 

 

Pe Eugen Dorcescu l-am cunoscut în anul 1987, în biroul său de redactor şef la Editura Facla din Timişoara. Lucra la cartea Argonauţii, o colecţie de volume în miniatură a celor care doreau să scrie, să fie poeţi, debutanţii, în căutarea lânii de aur. A reţinut din scrierile mele placheta de debut Fructul din fruct, antologia debutanţilor apărând în anul 1988.

Discuţia a fost una directă, solidă şi corectă. Scriitorul a dorit să-mi transmită implicit un mesaj – eşti responsabil de fiecare cuvânt pe care îl scrii. Nu le-am înţeles pe toate atunci, dar ulterior am înţeles că editorul nu a intervenit în vreun fel asupra textului scris de mine, ceea ce trebuie să apreciez şi acum, este un compliment făcut unuia care urma să pornească la drum, un compliment care valida textul şi omul, mai ales.

Ulterior am descoperit în librării volumele de versuri din ciclul ce se va numi Biblice, un ciclu necesar pentru Eugen Dorcescu şi pentru literatura română. Era deja după anul 1989, un an reper în ce priveşte manifestarea poeziei la poeţii care rămân.

Am citit cu o anumită curiozitate acele cărţi, texte biblice versificate de Eugen Dorcescu, mi s-a părut straniu şi cumva degradant pentru un poet adevărat să apeleze la versificările unor cărţi vechi, care oricum intraseră în dogmă.

Din nefericire pentru mine, la acea dată nu am citit şi nu am studiat Scriptura. Deci, nu aveam cum să înţeleg.

Ulterior am corespondat cu Eugen Dorcescu, Internetul a deschis posibilităţi reale de comunicare şi am beneficiat de principiul vaselor comunicante, adică nivelul de comunicare s-a echilibrat şi descoperirile au venit treptat. După ce am început să citesc şi să studiez Scriptura, am înţeles demersul scriitorului Eugen Dorcescu şi poate titlul unui volum de versuri scris de mine a fost Pomul cu scribi, pornind de la realitatea scrisului trăit în mod profund, văzând şi în poet unul dintre scribii care se ţin cu ambele mâni de ramurile pomului cunoaşterii binelui şi a răului .

Eugen Dorcescu mi-a transmis în format electronic volumele sale, poate prin anii 2007 – 2008. Am fost puţin nedumerit, dar am înţeles că opera trebuie încredinţată direct oamenilor, aceasta fiind poruncă, textul scris se încredinţează omului şi cartea nu este un obiect de decor, de pus pe raft, în biblioteca amenajată modern sau clasic. Era, poate, cea mai profundă apreciere pe care o putea face o persoană despre mine. Înţelegeam. Sau începusem să înţeleg.

Eugen Dorcescu mi-a dat o scurtă recomandarea pentru a putea deveni membru USR, adică puteam să acced în breasla scriitorilor, eram scrib cu legitimaţie şi misiune.

Recomandarea sa a fost una exactă şi utilă, dar dincolo de cuvinte am înţeles că harul ce ţi-a fost încredinţat trebuie să aducă şi mai mult rod. Păstrez recomandarea sa ca un act de descoperire mai curând decât ca un demers administrativ. Am apelat la dânsul pornind de la Fructul din fruct, ceea ce a început a avut un fel de ieşire prin cer, era o destinaţie posibilă.

Când scriu despre Eugen Dorcescu gândesc la cele profunde, la călătoria iniţiatului, o călătorie necesară şi pregătitoare.

Din păcate, literatura modernă nu pune accentul pe cunoaşterea iluminată şi pe necesitatea iniţierii prin scrierea operei, ca un mod de salvare prin cunoaştere şi revelaţie.

De reţinut la scriitor, profesionistul devine un simplu scrib, Eugen Dorcescu reia ritualul iniţial al scribului care stă aplecat peste pergament şi scrie cuvintele care trebuie, nimic în plus, nimic în minus, cu simplitatea măreţiei.

Rescriind textul biblic cu migală, opera devine ştiinţa adevărului, formulă matematică de fixarea eternităţii în cuvintele ce ni s-au dat în limba română.

Dincolo de textul scris de Eugen Dorcescu există abisul aşa cum omul limitat percepe nelimitarea lui Dumnezeu, însă totul devine posibil când ai o relaţie cu El în modul acesta.

Eugen Dorcescu, prin opera sa, lansează o provocare pentru scriitori, opera scrisă ca mod de purificare prin cuvinte pentru a descoperi Cuvântul. Iar Cuvântul are atâtea posibilităţi de a vedea cu ochii inimii încât abisul poate fi chiar pe o stradă la Tenerife, la numărul 7.

Cine doreşte să citească o poezie care să-l înveţe cum să călătorească spre alte zări, va citit Eugen Dorcescu, va accepta provocarea şi va putea vedea destinaţia reală.

„Am mai spus-o şi cu alte prilejuri: Am citit şi citesc mult, şi în mai multe limbi. Dar singura Carte pe care o citesc într-adevăr, pe care o citesc mereu, pe care o cercetez în fiecare zi, este Biblia. Aici nu e vorba de a prefera. În termeni fundamentali, decisivi, nici nu există altă Carte în afară de Biblie”, iată răspunsul eremitului la întrebarea pe care i-am pus-o în legătură cu povestea nesfârşită a cărţilor…

Poesia i-a fost aproape, titlurile volumelor trădând profunzimea: Arhitectura visului, Pax Magna, Epistole, etc. S-a aplecat cu blândeţe şi duioşie asupra sufletului de copil, a scris pentru copii, a visat pentru copii, i-a legănat în lumina cuvântului pur…

După anul l989 a scris Psalmii în versuri, Eclesiastul în versuri, Pildele în versuri (după Biblie), dând sens frământărilor de o viaţă, arătându-ne singurul drum posibil, dar adevărat, îngust, dar drept, adică „Ieşire prin cer”, cum se exprima un alt poet, pe numele său Marin Sorescu. Aceasta a fost treapta de aur, a fost cucerirea templului sfânt, a fost eliberarea… Puţini autori de astăzi se încumetă să abordeze tiparele „clasice” ale poeziei moderne, intrând direct în „modernismul” divin, cel reformator, care schimbă oamenii, îi naşte din nou… Aceste lucrări sunt fundamentale pentru o civilizaţie, dau sens libertăţii în plină viaţă contemporană. Consider că Eugen Dorcescu a avut un curaj definitoriu, adică zidirea în Cuvânt.

Poetul este un autentic scriitor în sensul tradiţionalist, un poet la care lucrează şi credinţa: „Comorile nedrepte sunt deşerte,/ Din rodul lor nimic nu vei culege,/ Sunt obţinute prin fărădelege,/ Dreptatea doar salvează de la moarte…”.

Autorul ne învaţă nemurirea, prin cântare, prin cuvânt, prin gloria singurătăţii …

Dacă ai răbdare, poţi descoperi în opera lui Eugen Dorcescu o lume picurând în cosmos, un infinit în infinit: „Sunt golul emisferic/ ce îşi aşteaptă golul. O cascadă/ de sânge cald e noaptea. Dulce pradă/ sub uriaşa stelelor rocadă…”. Sunt definiţii poetice, pline de culoare şi având mireasma veşniciei – „însângerez deşertul de zăpadă”; ”Carnalul soare umple labirintul”.

Cu Trubadurul din vis poetul caută sensul dintre fiinţă şi nefiinţă, acolo unde există o degradare paradisiacă, sub cupola tandră a poemului care purifică… Dorcescu se caută în cântecul pe care îl visează, în cântecul ce stă ascuns sub coaja de var a inspiraţiei, ca-ntr-un ou etern…

Autorul ne-a provocat în chip strălucit cu Epistolele sale, sunt mesaje care se transmit către cititor, mesaje dintr-o ţară nevăzută. „Dar, în fond, numai cine/ ştie că piere ajunge la ţintă…”. Muritorului i se oferă şansa de a atinge infinitul. Cu mult lirism şi credinţă, în puterea dragostei, poetul mărturiseşte: „voi iubi fără trup”. Desigur că Eugen Dorcescu are pentru cititor garoafe, ca un gest de apropiere, ca un ritual din care nu lipseşte viaţa şi moartea, între ele iubirea subînţeleasă, puternică: „In înserarea încăperii – garoafele:/ ca o gură de sânge, ca o gură de fum./… Iată-le: coboară, fumegând,/ în neant patru ecouri/ fosforescente…”.

Despre sine, aflăm adevărul: „(In trup/ Eram cu mine însumi împreună …/ Când m-am trezit, alăturea un lup/ Se oglindea în râul alb şi-n lună )”. E atâta sinceritate în această mărturisire încât mă cutremur, aproape suntem invitaţi spre o călătorie în jurul infinitului, o călătorie spirituală care nu ne este accesibilă, uneori…

ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT, este volumul de versuri – testament de zile bune şi de zile rele. Testament continuare din cuvintele poetului amestecate cu vorbele oamenilor, purificate de zicerile lui Dumnezeu. Este o antologie de autor, a fost făcută public la Editura online Semănătorul, Martie, 2009.

Prologul volumului este intens şi deschide perspectiva scrierilor ce urmează: „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/ Cum ai tăifăsui cu un vecin…/ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, /Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis”.

Unitatea de măsură a zilei este dată de prezenţa lui Dumnezeu: „Faptul că eşti şi nu eşti/ e o zi”.

Suferinţa este modul de cunoaştere al credinciosului:Lacrima chiar, căzută pe piatră,/ are formă de cruce”.

Dreptatea lui Dumnezeu se vede în fiecare vers, Eugen Dorcescu nu speculează, lasă vederea spre viaţă nealterată de viclenia umană:Plouă peste biserica veche, de/ lemn, plouă peste ierburi şi cruci,/ peste scheletele celor vii, plouă / după o misterioasă măsură”.

Eugen Dorcescu, eremit şi scrib în timpul vieţii sale pe care o prinde şi care îi alunecă printre degete în acelaşi timp, ne propune o călătorie interesantă, o călătorie spirituală iniţiatică prin volumul de versuri DRUMUL SPRE TENERIFE – Editura Eubeea, Timişoara, 2009.

Drumul este necesar şi este autoimpus şi liber în aceeaşi măsură pentru că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, dar tocmai prin acest lucru am devenit dependenţi de El. Autorul cunoaşte bine spiritul biblic al devenirii, duhul special care izvorăşte din textul biblic, spiritul cristic care marchează omul, istoria, universul. Operele anterioare ale lui Eugen Dorcescu, versificare unor cărţi ale Scripturii, au fost un exerciţiu de cunoaştere şi autocunoaştere care i-au permis să înţeleagă şi să exprime taina vieţii, una spirituală copleşitoare.

Epilogul volumului defineşte această lucrare spre desăvârşire a fiinţei umane: „Tenerife / pumnul lui Dumnezeu/ strângând laolaltă/ ţinând împreună/ infernul şi/ paradisul”.

Eugen Dorcescu insistă pe ideea că fiecare are un drum al său: „ drumul spre emaus/ drumul spre damasc/ drumul spre tenerife/ vai mie/ bătrân şi uscat/ eremit/ ce mic/ ce lumesc/ ce nevrednic/ ce unic/ ce neînsemnat/ ce trupesc/ ce departe/ ce zadarnic/ ce tragic/ ce singur/ sunt Doamne/ nenorocitul de mine/ fericitul de mine”. Acest drum trebuie să-l străbată fiecare, este drumul propriu al individului prin infinit şi eternitate sub Ochiul atent a lui Dumnezeu.

Taina acestei călătorii este una a odihnei, este pacea dintre om şi Divinitate, una care aduce relaxare pentru om, un termen teologic ( profund ) şi care scapă omului modern, răzvrătit şi incapabil să ducă călătoria până la capăt, incapabil să înţeleagă legea drumului, a căii: „drumul include/ în uriaşa-i structură/ mulţimea tuturor/ drumurilor reale/ mulţimea tuturor drumurilor/ posibile/ ba chiar/ mulţimea fără număr a/ tuturor drumurilor/ imposibile/ de fapt acesta e/ drumul/ de la trup către/ suflet/ de la suflet spre/ duh/ şi de la duh/ către Duhul”.

Poate cel mai profund volum de versuri scris în ultima perioadă în limba română este volumul ÎN PIAŢA CENTRALĂ semnat de artistul Eugen Dorcescu, volum publicat de Editura Marineasa, Timişoara, 2007.

Volumul are mai multe părţi: Prolog / Omul din oglindă / Sub cerul Pustiei / În Piaţa Centrală / Epilog, adică o structură exactă care trădează rigoarea, rânduiala în cele spirituale, care nu scapă matematicii divine…

Prologul pregăteşte cititorul, după cum scriitorul a fost pregătit: un om şi o cruce, sensul sensurilor, spatele care poate duce eternitatea, dacă acceptă harul: „Atunci, mă ridic,/ si Domnul, zâmbindu-mi,/ mă duce/ pe drumul ştiut,/ în calvarul ştiut:/ un om si o cruce”. Cuvintele sunt simple în aparenţă, aproape fruste, dar dincolo de ele se desfăşoară taina care mişcă lumea… acceptarea, punerea la dispoziţie, ca un profet dornic de miracole…

Poiana este locul unde viaţa pătrunde fiinţa, iar poemul capătă el însuşi semnul prolific al rodului, unul fundamental rupt din actul şi procedurile creaţiei în sine ca act divin unic:    „Îşi separă însoritele/ coapse,/ ce vibrează,/ prelung, îndelung,/ precum nişte sinapse,/ spre-a primi, în/ lăcaşul grăuntelui/ – al ovulului cosmic –,/ râul, plin de raze şi/ nori, / râul – lichidul spermatic/ al Muntelui”.

Ceea ce vede eremitul este chiar esenţa existenţei cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte poţi vedea un mic paradis înainte de stingere, de moarte. În singurătate revelaţie este dusă până la ultima consecinţă: „Moartea doar mediază/ între carne şi/ duh”.

Ultima secţiune a volumului, care şi dă titlul întregii cărţi ÎN PIAŢA CENTRALĂ  ne introduce în lume de jos, a celor care trăiesc în carne, în pământul de carne cum ar zice Nichita Stănescu, a visului banal vegheat de conştiinţă, de raţiune, într-un univers plat, bidimensional. „Oamenii – eternităţi/ confuze, singurătăţi/ disperate”, acolo unde este nevoie de spaţiu pentru propria moarte. Starea din acest nivel este una a degradării umane: „În gang, / un beţiv,/ degenerat, decrepit,/ duce sticla cu votcă/ la gură,/ Dezvelind/ între dinţii de sus,/ halucinant şi subit,/ o neagră şi/ crenelată spărtură”.

În prefaţa cărţii, Virgil Nemoianu scrie: „Cu riscul repetiţiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaţi si mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre si Carpaţi”.

În ultima carte, deşi Eugen Dorcescu apelează la o noţiune din filozofia indiană, poate şi pentru că noţiunea este bine asimilată de scriitori, de artişti în general, în titlul dat cărţii sale publicată în anul 2014, Nirvana (Eugen Dorcescu, Nirvana, Timişoara: Editura Mirton, 2014), valorile pe care îşi construieşte viaţa şi opera sunt profunde, de sorginte creştină.

Dispariţia soţiei, jumătatea fiinţei, produce durere, mister, deschide o fereastră spre eternitate, este o lecţie dură pe care omul o primeşte de la Dumnezeu. E o prelungire a iubirii dincolo de moarte. Dar Dumnezeu are soluţii pentru a compensa dispariţia celeilalte jumătăţi, poetul apelează la psalm, la poezie. Volumul are un poem drept prolog, este datat decembrie 2011, un poem delicat, visul celor doi, bărbatul şi femeia, visul care le dă semnul destinului omenesc. Împletirea visului în fiinţele celor doi se face misterios, este repetat de trei ori, Dumnezeu a vorbit, nu face nimic fără să-şi anunţe aleşii…

 

Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,

În ziua sumbră şi vulgară,

Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,

Cu glas timid şi indecis,

Ce-ţi spun acum să nu te doară.

Dar am visat acelaşi vis

Azi-noapte, pentru-a treia oară.

 

Ultimul poem dezvăluie tragedia omului de pământ, care şi-a pierdut Raiul din cauza păcatului, a erorilor, a greşelilor. Revelaţia este dovada că există o stare viitoare pentru cei doi, bărbat-femeie, dincolo de aparenţe, dar revelaţia produce durere pentru cel rămas singur în muntele său de pământ…

 

Absenţa e-o prezenţă negativă,

E-un gol, o aşteptare, o latenţă.

E moarte şi viaţă, deopotrivă –

Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.

De neatins fiind, şi nevăzută,

Asociind realităţi contrare,

Absenţa naşte jale şi frustrare

Şi-un gând de neputinţă absolută.

Ne-existând, nu poate să se-ascundă.

Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.

Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…

 

Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa (p. 51, coperta ultimă).

 

Această lecţie pregăteşte omul pentru o relaţie mult mai profundă, relaţia cu Dumnezeu. El se întoarce acasă, în alt cort, cum scrie Apostolul Pavel în epistolele sale…

 

Volumul este dens, declanşat de amărăciune, înţelepciune, durere, lacrimă cenzurată de suferinţă. Mesajul se iveşte natural, pe două planuri, relaţia bărbat – femeie, relaţia om – Dumnezeu (El Shaddai/ Dumnezeul Cel Atotputernic). Cele două planuri se întretaie, se completează, se luminează reciproc.

Eugen Dorcescu este considerat ca un poet important european, mai ales în spaţiul hispanic.

De reţinut un aspect de importanţă maximă pentru literatura română, includerea sa într-o mare antologie editată de Andrés Sánchez Robayna, Ars poetica – Versiones de poesía moderna, publicată la prestigioasa editură Pre-textos, unde figurează treizeci şi cinci de poeţi din trei secole ale modernităţii, de la Wordsworth la Rilke, Pierre Reverdy, Saint-John Perse ş.a.m.d., dintre poeţii români fiind traduşi Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu, cu generozitate, cu bucurie.

 

 

 

Constantin Stancu

Octombrie, 2015

 

 

Anunțuri
Categorii:REVISTA
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: