Prima pagină > CARTEA, USR ALBA-HUNEDOARA > Constantin Stancu, Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur) – antologie 1988 – 2015, versuri, Iaşi: Editura Princeps Mutimedia, 2015

Constantin Stancu, Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur) – antologie 1988 – 2015, versuri, Iaşi: Editura Princeps Mutimedia, 2015


Fructul cop 1Fructul cop 2

Pages from Algoritm sept_15final (1)_Page_4

 

 

 

 
2015, september 10, posted by Adrian Botez

 

Recenzie – Fructul din fruct, de Constantin STANCU

 

Când un Poet îşi alcătuieşte o antologie, îşi recapitulează, de fapt, viaţa şi crezurile cele întru eternitate. Îşi revelează spaţiul „concentraţionar”, întru Revelaţie, al Duhului-Sine Spirituală/Supra-Eu Divin.
Cazul lui CONSTANTIN STANCU în faţa „timpului ieşit din timp”! El chiar are atât de multe de recapitulat (din efectele parashabdice ale „vinului/visului” său poetic şi profetic!), încât fiecare volum scris, de-a lungul perioadei 1988-2015, a reprezentat, pentru noi (…noi, observatorii Institutului Seismologic al Cuvântului Daco-Valaho-Român!), o autentică şi nostalgică antologie secvenţială. Plină, fiecare carte de versuri constantinstanciană – plin, fiecare stih constatinstacian – de Otrava Cea Rară…de „Piatra-Care-Fierbe”!
El, CONSTANTIN STANCU, a recapitulat ciclice omeniri terestre (istorice şi anistorice, de la Mistica Geneză şi de la Turnul Babel – până la Kali Yuga actuală!), în volumul Etemenanki (Ultima Săptămână) – …cum, oare, atunci, să nu simtă, cu necesitate (acum şi în fiece zi a vieţuirii sale, încă în vizibilul terestru), boarea veşniciei (rece şi sibilinic-vaticinară!), trecând prin inima-i de Scrib Sacru şi Taumaturg-al-Cuvintelor, ca o Bună Vestire… – …melancolizată, sinergic, de „Proiectul Răstignirii Cosmice şi Soteriologice”…dar şi (concomitent!) ca un Centru al Focului Eternizator de FRUCT DIVIN („Lumină din Lumină, Fruct adevărat din Fruct adevărat”?!
Autorul ne anunţă, încă dinainte de începerea retrospectivei epopeice propriu-zise a Scribului Sacru, că volumul de faţă (208 pagini, conţinând 93 de poeme, repartizate, inegal, în 7 secţiuni, în funcţie şi de cele cinci volume antologate, din care au fost selectate, dar adaugând şi două noi secţiuni, la extremele volumului: Argumentele antimateriei/p.7 – un poem, respectiv Alte poeme/pp. 127-139, în număr de 10 – la care se adaugă Referinţele critice şi Notele biobibliografice) „include poeme adăugite şi revizuite, din perioada 1988-2015, din cărţile: 1- Fructul din fruct (debut, în Antologia „Argonauţii”)-1988 (11 poeme); 2-Păsările plâng cu aripi – 1988 (32 de poeme); 3-Pomul cu scribi-2006 (17 poeme); 4-Greutatea gândului nerostit-2012 (9 poeme); 5-Etemenanki (Ultima Săptămână) -2014 (10 poeme). Sunt incluse şi poeme nepublicate în volum, din ciclul Alte poeme, precum şi poemul de început, Argumentele antimateriei”.
Noi, „seismologul de serviciu”, cel care am urmărit, pe rând şi la timpul lor, creşterea şi revărsarea magmelor astrale, din fiecare vulcan-volum, la timpul „erupţiei” respective (vulcano-florale!), ne plimbăm, acum, prin antologia lui CONSTANTIN STANCU, precum zeii, prin Grădina Hesperidelor, din Sfânta Hiperboreea…: ne oprim şi ne amintim parfumul unei flori vulcanice regăsite, în Livada Hristos-Domnului… – …ne uimim, din nou, de „pathosul expresiv-corolian” al altei flori vulcanice, pe care aproape o uitasem…Totul este frumos, ba, acum, parcă şi mai frumos, decât în zilele „erupţiei” propriu-zise – pentru că sunt selectate, spre „fixare fotografică spectaculară”, întru expunere antologică, precum într-un muzeu-panopticum – NUMAI „momentele paroxistice” ale diferitelor grade, ale diferitelor ore astrale ale „erupţiilor”, acum trecute…!
POETUL şi POEZIA au rămas (cum era şi firesc, pentru unul dintre cei mai mari Taumaturgi Parashabdici contemporani, ai daco-valaho-românilor – făuritor deplin al „melodiei neştiute de/început de vremuri”!) preocuparea majoră a lui CONSTANTIN STANCU – pentru că poemul cel mai frumos, închinat Cosmicului Mesager al Oamenilor către zei şi al zeilor către oameni – s-a păstrat, la loc de cinste: „El mesager fără ştire,/dar cu permisiunea păsărilor migratoare/şi, vai, păsările nu lasă urme în aer, când se-nalţă,/nu vedem pe ce se sprijină, dar au atâta viaţă şi/ viaţa lor se aseamănă cu melodia neştiută de/început de vremuri…//El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un/timp ce alunecă spre putrezire,/într-un trup ce putrezeşte (…)/fragil ca o pasăre pe vreme de furtună,/fragil ca un ochi ce poate fi locuit/de vederea cu inima” – cf. Schimbarea inimii, pp. 38-40, extras/reluat din vol. Pomul cu scribi-2006.
Poetul „rămâne curat” (se conservă întru Originaritatea Duhului!) şi păstrează sau reface, în lumea terestră (după caz!) Vibraţia Originară/Parashabda, chiar şi înfruntând timpul istoric al „putrezirii” – şi nu împotriva firii, ci tocmai respectând Firea Originară, păstrată în „Pasărea Migratoare” (simbol al Sufletului Transcens) şi în „Viziunea/Vedere” a Ochiului Inimii (sediul Sufletului).
De ce face această „slujbă”, ca rezonanţă la „lumea zeilor”? Pentru că el este Mesagerul – pentru că El „urcă pe scările de piatră spre cer,/şi piatra rezistă şi vorbeşte folosind cuvintele/poetului,/el, care aduce vestea naşterii unui om,/a naşterii poemului şi/a naşterii din oul unui tril” – deci, pentru că el are în posesie, ca Har şi Armă Spirituală contra „putrezirii” istorice (a Căderii!) cea mai rezistentă parte a Zidirii-întru-„Tril”-ARMONIE COSMICĂ – „Piatra Cuvântului”, ca Piatră Unghiulară A Zidirii, ca Piatră-Cristal-Care-Fierbe, învăţătoare a tuturor Pietrelor/Credinţelor Lumii.
„Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi” – cf. J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, p. 344, în vol. Cartea de nisip.
Dar şi pentru că El, SCRIBUL, Mesagerul Zeilor şi Oamenilor, în egală măsură, este:
1-Hermes al…hermeneuticii atot-legătoare, zămislitoare (la modul „trismegistic”!) de Punţi Regal-Mistice şi Hristice, întru Răstignirea Atotîmbrăţişătoare, este
2-menit a fi Hristosul-Manole al Autosacrificiului pentru Construcţie, dar şi
3-Hristos-Taumaturg şi Suprem Pontif/Pontifex/Făcător-de-Poduri-Celeste, ale Rugăciunii-SCARĂ – Taumaturg care are menirea de a trasgresa lumea, întru „antimateria” („degetele mele au întâlnit antimateria/care luase locul acelor cărţi dispărute,/mâna s-a topit, anihiltă în golul acela de pe/raft…”, cf. Antimateria pe raftul de sus, p. 8) – „antimateria” Nevăzutului Paradis-Stare de Originaritate/Dimineaţă a lumii/Nou Ierusalim al Cuvântului Reaflat-Noua Cetate Parashabdică, „arsă” (la modul alchimic!) de păcat: „el, care nu se lasă cuprins de cutremur, /dar în el cad toate:/dimineaţa, cuvintele, păsările, cetatea, poemul/acesta, cititorul şi, mai ales, scribul/cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie/poemul acesta şi/s-a îmbrăcat cu haine curate,/şi-a schimbat inima…” – cf. idem, p. 40.
De observat că autorul sugerează (ba chiar impune, la modul hristic!), Soteriologia Cuvâtului: pe nesimţite, Poemul Scribului Sacru, citit de „oarecarele” uman, îl re-introduce pe omul căzut (şi anonim prin inutilitate!), în Liturghia Numelui/Cuvânt Izbăvitor şi Identificator întru Eternitate!
Scribului-Poet „într-o dimineaţă i s-a spus că/trebuie să pună semn lucrurilor,/apoi oamenilor,/brusc, cuvintele au luat foc,/cenuşa lor ne-a intrat în creier” – cf. Taina scribului, pp. 102-103, extras/reluat din vol. Etemenanki (Ultima Săptămână); adică, Scribul-Poet este Noul Adam, re-făptuind ce a făptuit, la poruncă divină, după Prima Săptămână Cosmică (de fapt, UNICA! – PARADISUL, cum afirmă şi Borges, este Singurul Adevăr – Creat şi Creator: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (…) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?” – cf. Jorge Luis Borges, idem, p. 345).
ORIGINARUL SCRIBULUI DACO-VALAH este o Cetate de Foc – Cetatea Cuvântului Uitat, dar (…sub condiţia acceptării Forţei Cosmice A Pietrei-Credinţă!) mereu prezent, hristico-resurecţional, întru „eterna reîntoarcere” întru Eroismul Cetăţii Duhului („Cetatea Lui Dumnezeu” augustiniană), ca extragere din „realitatea căzută” („leproasă”, fără de lumină…), întru „realitatea Heruvilor Iubirii-Lumini de Fulger-Revelaţie” („Ei/eroii sunt îmbrăcaţi în ochi,/totuşi realitatea ca un fulger”): SARMIZEGETUSA (cf. A fost o cetate, p. 133, ciclul Alte poeme) – „Consoanele vor fi mineralele, pustiul, locul de/unde încep toate (…)/Ideea va străbate piatra pentru a se întrupa (…)/Infinitul trece prin urechea profetului (…)/Eroii care nu s-au născut au rezistat ”.
Iubirea este Mântuitoare-întru-Originar, este Lumina-Arcă (cf. Pe umeri ducând curcubeul, p. 131, Alte poeme: „Lumina a deschis fereastra,/era lumina dintâi, a deschis-o spre Arcă”), este Iubirea-ca-Androginitae-întru-Originaritate, întru Resurecţionala Primăvară Eternă, „captivă” întru Eternitatea Paradisiacă: „iar zâmbetul ei este rece/precum zăvorul dimineţii de martie.///grăbită de parcă ar avea două trupuri în care stă/captivă”, cf. O aştept în timpul carnivor, p. 117, din vol. Fructul ca fruct.
…În încheiere, voim a insista, o clipă, asupra „cărnii metafizice” a poemului care deschide Antologia constantinstanciană: Antimateria pe raftul de sus, p. 7. Atmosfera spirituală este a Bibliotecii Babel borgesiene („El primero: La Biblioteca existe ab aeterno”), dar mult umanizată, prin Iubirea Hristică, întru Cuvântul Etern-Reziditor şi „ucigaş de Moarte” („piloţii morţi în zbor” sunt, de fapt, făpturile umano-divine care şi-au revelat Identitatea Transgresată, singura adevărată…): „Cuvintele se ţin de mână în mii de cărţi scrise pe hârtie,/papirus, lut, metal, în electronii nervoşi care se/cabrează,/în aerul înalt cu aburul răsuflării tale (…)/Cuvintele îmbrăţişate formând cărţi/prin gravitaţia lor imposibilă,/fără să ţină cont de noi,/până într-o zi…//Unele au zburat, alte cărţi au murit cum mor/piloţii în zbor (…)”.
Ceea ce ne preocupă, din acest poem, este viziunea complet diferită de cea biblică, a Lumii de Dincolo – „vas de sticlă pură”, în care „sticlarul scăpase o lacrimă”: „acolo”, în „camera cărţilor tăcute”, nu e o zonă de fericire, ci…”rafturi” (mai de sus, mai de jos…): „Pe un perete, în camera cărţilor tăcute/a rămas un loc gol, pe raftul de sus,/un loc fără cărţi,/am întins mâna dreaptă, sau poate cea stângă,/era un gest de îndrăgostit irecuperabil,/degetele mele au întâlnit antimateria/care luase locul acelor cărţi dispărute,/mâna s-a topit, anihilată în golul acela de pe/raft…//Nu înţeleg dacă voi putea trăi fără mână,/fără ochi, fără umeri, fără coasta din care se nasc insomnii,/antimateria a intrat adânc în mintea mea şi/mintea s-a făcut ţăndări”.
„Sticlarul” lumii celeilalte nu mai stă „întru cuvânt”, ci întru Supremul Cuvânt – TĂCEREA LUMINII/LUMINĂRII: „sticla” înseamnă permisivitatea/transluciditatea Revelaţiei, a acelui „apocalipsis”-Viziune Ioanică – prin care ni se comunică: „Acolo sunt RAFTURI INFINITE! – iar nu binaritatea, cu care v-a obişnuit terestricitatea voastră, întru vizibil, opusă <<antimateriei>> Misterului Suprem”!
„Rafturi”, adică diverse niveluri spirituale de înscriere întru dumnezeire – niveluri în care, încă de pe Pământ, ne-am pregătit (dac-am făcut-o!), ne-am creat şansa de a „locui” întru Duh…
Tot e bine dacă suntem/am fi primiţi în „rafturi”, adică nu suntem/n-am fi „scuipaţi din gură de Dumnezeu” – „corigenţi” fiind noi la Viaţa-Trăire-Acceptare şi Participare-Activă-la-Testul-Spiritual-al –Vieţii-Terestre! „A fi în raft” înseamnă, deci, a-i fi dat un răspuns Lui Dumnezeu (…poate nu cel mai bun, dar, măcar, e semnul că n-ai rămas surd la chemarea Lui!) – înseamnă a fi fost, cât de cât, interesat de experimentul terestru al vieţii…adică, de TESTUL DIVIN, prin care ne-am fixat, singuri, într-un anume stadiu spiritual – „raft”.
Iată cum, printre sclipirile de geniu ale Recapitulării Epopeii Cuvântului, întru Lume – cititorul unei Antologii are, în acest caz (creat de CONSTANTIN STANCU!), prilejul de a pregusta noutăţi vizionar-spirituale…ÎNCORDĂRI DE LIRĂ – ”apocaliptice”/revelate, până-n ultima clipă!
Este ceva de luat aminte (LEGIC!), pentru orişicare Poet-Scrib, care va mai năzui a-şi întocmi „bilanţul” Logos-ului său terestru: NU PLICTISI! – nici cu a ta Viaţă şi nici cu Moartea-ţi! – …atât pe Cititor, cât şi pe Dumnezeu!
Căci „SCRIBUL” cărţii de faţă ne-a „ţinut în priză” (miraculos!), de la prima la ultima sa pagină, aşa-zis „antologică” – de fapt, „scrisă cu sânge”, iar nu cu „trecere de vreme şi de vorbe”!

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: