Prima pagină > CARTEA, HAŢEG > Haţeg, monografie în oglinzi paralele. Badiu Iancu şi meandrele istoriei: O realitate aproximativă, 1965 – 1989…

Haţeg, monografie în oglinzi paralele. Badiu Iancu şi meandrele istoriei: O realitate aproximativă, 1965 – 1989…


Hateg 006

Haţeg, un oraş între două lumi

 

(Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul comunist 1965 – 1989, monografie, Deva: Editura Karina, 2015)

 

 

Iancu Badiu îşi continuă monografia deschisă despre oraşul Haţeg, de data aceasta abordând perioada comunistă, perioadă etalon, 1965 – 1989. O perioadă controversată, criticată sau apreciată de nostalgici, ori obiect de propagandă. Autorul riscă într-un mod aparte, dar are curajul de a intra într-o realitate aproximativă, personajele indirecte, unele dintre ele mai trăiesc la data scrierii monografiei. Când este în joc viaţa oamenilor, cumva lucrurile devin aproximative. Aceleaşi fapte pot fi văzute din afară, apreciate în acest mod. Din alt punct de vedere, aceleaşi fapte pot fi văzute din interiorul evenimentelor. Pentru unii viaţa are un preţ, pentru alţii este doar un număr într-o statistică, o curgere simplă prin timp. Pentru a nu risca, autorul apelează, din nou, la documente. Unele sunt obiective, alte subiective. Au fost întocmite „la cald” în acea perioadă, apoi au devenit obiecte de arhivă, apoi amintire, apoi regret, apoi tablouri nedefinite. Arhivele se deschid, dar, cumva, închid perspective. Iancu Badiu depune efortul de a rămâne distant şi obiectiv, dar timpul îi poate juca feste. Rămâne ca cititorul să împlinească în timpul lecturii istoria de Haţeg.

Haţegul nu s-a deosebit cu mult de alte oraşe din România comunistă (termenul va trebui revizuit de istorici, poate a fost o ţară ceauşistă în această perioadă, poate socialistă, cum apare în actele oficiale, poate una a dictaturii). Dincolo de paradigma vremii, putem redescoperi un oraş existând în două lumi. O lume a sloganurilor, a definiţiilor oficiale. O altă lume reală, dureros de reală, o lume care a rezistat prin muncă, pasiune, discreţie, perseverenţă, speranţă, cultură, credinţă. Din statistici poţi descoperi că s-au făcut multe pe plan social, tehnic, arhitectonic, comercial, cultural, educaţional. Pe de altă parte statisticile trădează lipsuri mari de organizare socială, lipsuri în aprovizionare cu bunuri de larg consum, cu oameni presaţi de sistem, cu oameni beneficiari ai sistemului, egalizaţi de normele sociale utopice ale comunismului. Citind atent monografia, descoperi că existau cozi la magazinele alimentare, că lipseau unele alimente de bază, că s-a format o pătură favorizată de comercianţi şi politicieni, de activişti ai fostului partid comunist. Pe de altă parte, din statistici rezultă că infracţionalitatea a crescut în zona abatorului de carne, a fabricii de bere, a fabricii de pâine, a micilor producători, a fostului CAP Haţeg. De aici poţi trage concluzia că lumea se descurca, nu aştepta iluzoriu pentru ca partidul să le asigure un nivel de trai de la centru, din Capitală. Din contră, haţeganii au rezistat prin muncă şi isteţime. Se scriau lozinci, dar se şi trăia o viaţă la modul decent, pentru familie, pentru speranţă.

Abordând fenomenul, putem descoperi că la Haţeg au trăit în acea perioadă, personalităţi care au dat măsura talentului şi generozităţii precum: Constantin Constantinescu, Radu Igna, Histache Tatu, Emil Nemeş, Ioachim Lazăr, Ioan Prodan. Pe de altă parte viaţa religioasă, de credinţă, a adus un plus de spiritualitate prin suferinţă, bisericile creştine precum cea ortodoxă, baptistă, catolică sau reformată, au oferit oamenilor puţin mai multă lumină. Solidaritatea locuitorilor cu membrii bisericilor s-a vădit la edificarea Bisericii Creştine Baptiste Betleem. Puterea creştinilor ortodocşi s-a întărit prin organizare, iar a celor catolici prin dedicare. Chiar dacă la Prislop, în locul mănăstirii a funcţionat un cămin pentru îngrijirea bătrânilor, tradiţia s-a păstrat, au fost haţegani cu mult bun simţ care au păstrat ambele valori: serviciul social şi viaţa de credinţă.

Din punct de vedere economic, în ciuda sistemului îngust, la Haţeg au existat întreprinderi de stat cu relevanţă: fabrica de conserve, abatorul care a funcţionat ca un complex de tăierea animalelor şi prelucrarea cărnii, precum şi comercializarea ei, inclusiv la export, fabrica de bere, întreprinderea de industrie locală, întreprinderile din comerţul socialist, întreprinderea de producerea energiei electrice, etc. Totodată, un aport deosebit la economia oraşului şi-au adus-o cooperativele meşteşugăreşti, cooperaţia de consum, micii meseriaşi, sectorul particular, nu prea apreciate, dar care au funcţionat la un nivel acceptabil. Putem menţiona că a existat un „fenomen” în ce priveşte cooperativa meşteşugărească de artă populară, purta denumirea de „Haţegana”, formată din oameni dedicaţi care au valorificat arta populară din zonă cu mult talent, multe din produsele acesteia fiind destinate exportului, erau viabile calitativ, estetic şi făceau o bună mărturie despre România prin arta populară.

A existat un învăţământ bun la Haţeg, cu profesori pregătiţi, deschişi în faţa elevilor, capabili să transmită esenţa educaţiei, un ins capabil să reziste în sistem, pregătit, cu o bună cultură medie. Dovadă că, ulterior, mulţi haţegani au reuşit în noul sistem social prin activităţi în domeniul privat, prin munca în străinătate, s-au afirmat în domeniul politic, în noile industrii ale Haţegului, ivite după anul 1989. Profesorii au făcut o muncă specială pentru cetăţenii oraşului, în ciuda vieţii aride din localitate.

Haţeganii au rezistat prin cultură, un termen invocat des după anul 1989. Poate a fost la un nivel modest, dar în Haţeg se citea mult mai mult decât la data apariţiei acestei monografii. Biblioteca orăşenească a fost un loc unde oamenii şi-au găsit liniştea sufletească, a funcţionat un cenaclu literar (Sarmis), un cor renumit, un cinematograf nou unde arta şi-a făcut simţită prezenţa, dincolo de propaganda oficială.

Iancu Badiu, analizând fenomenul social din oraş, abordează paliere interesante: evoluţia populaţiei, scrisorile oamenilor muncii, unităţile militare cu viaţa lor specifică, asistenţa medicală, activitatea din pieţe şi oboare, sectorul particular afectat de normele vremii, viaţa bisericilor, activitatea la căminul de bătrâni din Prislop. Cu mult curaj analizează activitatea securităţii, o instituţie considerată de opresiune. Din această analiză se poate „pipăi” nivelul de omenie al haţeganilor, modul cum au reacţionat la tarele sistemului social, cu trădări, cu informatori stranii, cu tehnici de manipulare, cu reţele informative, cu sinceritatea unor haţegani, etc. Iancu Badiu regretă că în anul 1989 s-a „pierdut” lista cu informatori din oraşul Haţeg, s-ar fi declanşat o saga specifică haţeganilor.

Din modul cum a redactat monografia, autorul relevă o viaţă specială, un fenomen social delicat şi profund: viaţa navetistului. Rutele existente între Haţeg şi satele din împrejurul oraşului, gestionate de fosta întreprindere de transport (I.R.T.A.) au dus la formarea unui mod de viaţă: navetistul. Probabil că fenomenul ar merita tratat într-o lumină aparte: elevii făceau naveta de la sat la oraş, muncitorii, profesorii, inginerii, lucrătorii simpli, meseriaşii. Migraţia nu s-a finalizat, era ceva mereu în tranzit, pe drumul acesta al industrializării forţate, al goanei după altceva, mai „modern”. Au existat şi persoane care s-au mutat la oraş, au descoperit „viaţa la bloc”, cu ţânţari, lipsa de igienă, cu lipsa apei calde, a gazelor naturale în sistem organizat, a energiei electrice, etc. La blocurile din oraş s-a format o lume aparte, cu necesităţile ei, cu necazuri specifice, s-a declanşat „anteniada”, fuga după informaţie. Probabil că informaţia din categoria „mass-media” a lipsit cel mai mult haţeganului în acea vreme. „Anteniada” a fost un fenomen interesant în România, Haţegul nu a fost ocolit, fuga după viaţa ca viaţă, cu antena de televizor în braţe, era ceva straniu, care a marcat o generaţie.

Anexe, fotografii, bibliografie, trimiteri, comentarii discrete, toate contribuie la realizarea unei monografii relevante pentru perioada analizată în ce priveşte oraşul Haţeg. Un loc sfânt pentru unii, un loc de tranziţie pentru alţii, un loc al căderii…

Până şi apa are o istorie a ei în Ţara Haţegului: energie electrică, ingredient pentru industria alimentară (fabricarea berii, fabricarea conservelor, fabricarea pâinii), potenţial mecanic şi energetic, igienă, sănătate.

„Haţegul are o geografie, vocaţia unei mici Elveţii cu munţi falnici şi ape curgătoare, care se întâlnesc acolo, în Subcetate, pentru ca apoi, aidoma unor fii şi fiice să se verse în Mureş. A fost şi a rămas un târg şi centru administrativ, religios, de cultură şi învăţământ. Oricum, vocaţia de capitală de ţară şi-a păstrat-o până astăzi”. (Anexa – Ragu Igna, Vocaţia culturală a Haţegului, Ed. Gligor Haşa, Deva, 2009. P.222-223).

Iancu Badiu notează, printre altele, la început: „Cei care au trăit în acele vremuri ştiu că de multe ori documentele oficiale un oglindeau adevărul. Dacă unii dintre cei care scriau rapoartele ar fi arătat situaţia reală, acest fapt ar fi putut duce la <<eliberarea din funcţie>> a unor persoane sau chiar condamnarea lor pentru <<sabotarea economiei naţionale>>” (Introducere).

Adevărul? Haţegul stă între două oglinzi paralele între anii 1965-1989, imaginea se mişcă după cum vălureşte lumina…

 

 

Constantin Stancu

 

 

Anunțuri
Categorii:CARTEA, HAŢEG
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: