Arhiva

Archive for august 2015

Remus Valeriu Giorgioni, Cei şapte morţi uriaşi, Ed. Eikon, 2014. : „Cu toţii trăim în tensiune şi stres: Mitică are hernie, Nelu Mare, căzând de pe schelă, lucrează cu două coaste rupte. Viktor şi-a destrămat familia, e plecat din ţară de doi ani şi jumătate. Dimineaţa pe maşină sunt cu toţii morocănoşi, Nick are mereu câte un acces de mahmureală furibundă, ca un urs deranjat de la hibernat… El vine la muncă după trei-patru ore de somn: toată noaptea vorbeşte acasă cu Marcela sau navighează pe Internet” (p. 127).


Giorgioni book

Categorii:CARTEA, literature

Nicolae Szekely, Un pas alb, Arad: Ed. Mirador, 2014. Semnal: iubesc albul…


pas alb

Categorii:CARTEA

INTO THE WILD. Deva, 14.08.2015


afis retezat

Categorii:PRESA

Carnaval şi arce de cristal…


CARNAVAL LA FINAL

carnaval la final:
ce-a fost bal – acum e
val…

beţivii se beţivesc de
dimineaţă: în toate chiuie o
minte creaţă

nu mai râvnesc – nici ispitesc
se stinge-n ochii-mi dorul de
firesc

e prea târziu să-mi mai clădesc
altare – gaura-n ceas e mare – tot mai
mare

strig după sfinţi – ca scos din
minţi: doi bani nu face
a geniului crispare

în craiul nou stârpesc orice
seminţi – planeţii-şi pun ciocul sub
aripă – cuminţi…

…când ai trecut şi
unde-ai dispărut? – păreai
zi bună – atât de
mare…

…întind pe dinţi – dor de
părinţi: din partea nevăzută-a lumii – câinii
urlă: vestesc
chemare…
***

LUMI MÂNTUITE…

mii noetice arce
de cristal: peste
toate – Dumnezeu
amiral
***

Adrian Botez

caravaggio inspir

Categorii:POEMUL

Legile româneşti? Dreptul european are prioritate! Parlamentari, vi se pregăteşte ceva! Munca voastră este egal cu zero! Parlamentul lucrează zadarnic în multe zone ale relaţiilor sociale! Cooperativa „munca în zadar”! Din acest motiv, numărul parlamentarilor ar trebui redus, costă scump şi efecte mici!


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că principiul efectului direct al dreptului european, alături de principiul supremaţiei, consacrat de CJUE, permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte cu conţinut similar în dreptul naţional. Acest principiu nu priveşte decât anumite acte europene şi face obiectul mai multor condiţii. Efectul direct al unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru (efectul direct vertical) sau să fie extins la relaţiile între toate persoanele fizice (efectul direct orizontal). În virtutea acestui principiu, persoanele fizice pot să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, fără ca statul membru să reia, în mod necesar, norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern. Prin urmare, efectul direct al dreptului comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin instituțiile sale.

Sursa: ICCJ, Decizia nr. 3162 din 14 noiembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect despăgubiri

Categorii:PRACTIC, PRESA

Muntele, avocatul lui Dumnezeu…


IMPRESIONISM MONTAN

torente de ape – torente de
vânturi – torente de cer: pe toate
cu infinită răbdare – le
îndură – poporul suitor spre
Dumnezeu – al
brazilor

numai limba astrală a
nevăzutelor păsări le
deschide secrete porţi şi
hogeacuri vrăjite le
vădeşte – către
lumină
***

clomburi de lumină
în brazi de Crăciun
a fost vară lungă
pentru omul bun

norii-şi cinstesc sfinţii
migrând spre apus
pădurea s-ascunde
sub ceţuri de sus
câinii bat la stână
noii stâlpi de lume:
iar păsări măiestre
îmblânzesc minune

…tălăngile firii
brumă-au scuturat:
omenirea-i pusă
de mult la iernat…
***

fiecare brad în parte: o
biserică – preotul dintr-însa
un duh străvechi

liturghia învăluieşte-n
lumină întreagă pădurea – şi
suie vocile îngereşti ale
catedralelor-brazi – deodată cu
munţii – spre
cer
***

Adrian Botez

ParculNationalRetezat04

Categorii:literature, POEMUL

Radu Igna, Vremuri şi oameni, fapte şi măturii, Sibiu: Editura ConoLogia, 2015 (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită). Spre luminiţa de la capătul tunelului, speranţe, jurnal didactic, cântecele dimineţii, limba română – artă şi rigoare, proiecte, confesiuni, cărţi, constructorii de pe Râul Mare Retezat, afaceri şi miracole, muzeul Tării Haţegului, cu dragoste şi bucurie despre Haţeg…


hATEGhATEG 001

Depozitul de fluturi din Babilon. Poeme transparente


Poeme Semne Martie15

Sursa. Revista Semne – martie, 2015

Categorii:POEMUL

Nicolae Băciuţ: Nichita Stănescu era un personaj al poeziei…


Întâlnirea cu Nichita Stănescu s-a făcut în Ploieştiul său natal, în 1975, când, pe o tarabă, am găsit volumul său din BPT, Starea poeziei. E cartea care mi-a revelat mie,
adolescentul, o lume poetică fascinantă, care mă atrăgea spre labirintul ei cu o forţă irezistibilă.
Nefamiliarizat eu cu viaţa literară, cu ordinea lucrurilor, mi l-am asumat pe poet ca pe un autor care domina cu detaşare teritoriile poetice pe care eu reuşisem până atunci să le străbat.
A fost dragoste la prima vedere, iar autoritatea colecţiei în care era publicată Starea poeziei nu făcea decât să-mi confirme opţiunea mea. Nici nu conta mai mult premiul
Herder acordat lui Nichita Stănescu tot în 1975, cât conta premiul din inima mea, care-mi suna precum “cardinal in pectore”.
Aşa a început incursiunea în poezia lui Nichita Stănescu, iar dorinţa de a-l cunoaşte la el acasă a fost irepresibilă.
Şi m-am dus la el acasă, în toamna lui 1979, înarmat cu un reportofon şi cu foarte multe întrebări, sporind valoarea acestei misiuni şi prin perspectiva de a publica interviul în revista studenţească de cultură “Echinox” de la Cluj-Napoca, al cărui redactor eram deja încă din primele luni de facultate.
Nu mi-a fost greu să ajung în Piaţa Amzei nr. 9, unde paznic de zi şi noapte al poetului era plopul Gică, un paznic cam neserios, care a îngăduit să intre în apartamentul poetului şi mulţi neaveniţi, nepoftiţi, care au întreţinut şi irosiri în fleacuri ale poetului, chiar dacă mă gândesc uneori că, poate, Nichita avea nevoie de ele, le cultiva. Sistemul propriu de protecţie erau bătăile în uşă, a căror particularitate, ştiută doar de cei apropiaţi, îl mai scutea de… admiratori de toate felurile.
Am fost primit în casa lui Nichita Stănescu cu toată bunăvoinţa şi cu o nesperată generozitate. Plus, o poftă de a vorbi a poetului de parcă ar fi fost precedată de o lungă tăcere.
Sub veghea destul de discretă a Dorei şi cu doar doi vizitatori de… tranziţie, prozatoarea Maria Luiza Cristescu, o prezenţă familiară, şi a poetului Mircea Raicopol, agreat şi pentru preocupările sale de numismatică.
Prezenţa Mariei Luiza Cristescu a creat cadrul unui interviu cred, singular, Nichita punând întrebări prozatoarei, în continuarea dialogului nostru. Nichita părea… nevorbit!
Împrejurarea a fost pentru mine şi şansa unui moment memorabil, pentru că privirea lui Nichita a descoperit în chipul meu ceva ce venea dinspre numismatică: “Bătrâne,
semeni cu Horia!” Portretul pe care mi l-a făcut cu o dexteritate de magician a fost semnat antologic: “Al meu privit de al său!”
Ce a urmat a fost pentru mine un mare privilegiu: l-am însoţit pe Nichita Stănescu într-o plimbare pe un traseu cu siguranţă drag lui, de vreme ce mi-a arătat locuri legate de numele lui Eminescu, Slavici, Caragiale…
A fost o întâmplare a fiinţei mele să-l ascult, cu dicţia-i inegalabilă, rostind, pentru mine, Kamadeva, cu toată povestea scrierii ei:

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept…
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.

Mult mai târziu am înţeles îndemnul lui Nichita:

Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i
versul,
iar nu slăvindu-l de neînţeles,
căci ce-a fost el n-a fost eres
şi sărutare de pământ îi fuse mersul.
Să-l punem între vii, căci este viu,
bolnav de frumuseţea mamei mele,
de cerurile numai ce nasc stele,
de ierburi ce cuprind nisipul din pustiu.
Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine
în patul inimilor noastre
şi dacă vinul sângelui are vechime
şi dacă mările ne sunt albastre
şi dacă peşti-s umbra stelelor cu coadă
şi coada umbrei plopilor înalţi
ne-a adunat pe noi, ceilalţi,
în jurul verbului curat
rostit de el şi murmurat
de noi, ai lui,
de el, al nostru.

N-a fost deloc nefiresc gestul meu, o adevărată aventură, să pornesc la drum, pe jos, în august 1982, la Struga, să-i fiu alături la momentul încoronării cu “Cununa de Aur” a poeziei, un fel de recunoaştere supremă a Poetului şi a Poeziei sale.
Pentru că, dincolo de Poezia sa, Nichita Stănescu era un personaj al Poeziei.
A fost o mare şansă să pot să fiu în preajma lui Nichita.
Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Dumnezeu mi-a dat şi eu mi-am băgat în traistă multă merinde din întâlnirea cu Nichita, Omul şi Opera.
De-aceea, orice trecere a mea prin Ploieşti e o întâlnire cu Nichita. Şi eu îl ştiu acasă pe Nichita nu la Bucureşti, ci la Ploieşti, de unde şi-a luat şi el merinde pentru prea scurta-i viaţă pământeană.

9 februarie 2014

NICOLAE BĂCIUŢ

Sursa: Nicolae Băciuţ, Pretexte şi contexte, Târgu Mureş: ED. NICO, 2015, pp. 48-51

 

Pages from Nicolae B ciu , Pretexte  i contexte-2

Categorii:CARTEA, GÂND, literature

Feericul, nălucirile abatelui şi misterul fiinţei la Adrian Botez. Imaginea din oglindă…


Feericul, ca modalitate de ieşire-din-starea-de-ascundere a Fiinţei –

Adrian BOTEZ, Nălucirile Abatelui Bernardo, RAFET, 2014

Scriitura lui Adrian Botez, din volumul NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO (cinci povestiri fantastice), Editura RAFET, 2014, cu o postfaţă semnată de Petru Solonaru – se apropie de stilul artistic al inegalabilului J. L. Borges. În cele cinci proze, prolificul scriitor şi hermeneut verifică şi demonstrează în ce mod literatura lumii repetă (infatigabil şi inepuizabil!) aceleaşi teme şi motive, singurele variabile fiind timpul scriiturii şi al lecturii. În esenţă, temele majore rămân aceleaşi, dar perspectivele sunt mereu altele.
Feericul celor cinci proze este un univers miraculos, care se suprapune lumii reale, fără a-i altera coerenţa. Aici nu poate fi vorba de un univers fantastic, în măsura în care, potrivit psihanalizei, el este legat de stările morbide ale conştiinţei – care, în fenomenele de coşmar sau de delir, proiectează, în faţa ei, imagini ale temerilor sale.
Cele cinci proze care alcătuiesc volumul posedă un aer mistic, favorabil revelării Divinităţii. Dar ceea ce conferă valoare acestor scrieri este căutarea obsesivă a Simbolului care să redea Divinitatea. Aceasta este sinonimă cu Fiinţa, în măsura în care ne îngăduim a vorbi de o echivalenţă logică şi ontică între cele două, dar nu şi una ontologică, fără ca imanenţa să altereze Transcendenţa.
Această pendulare „între real şi irealitatea sacră“ – fără ca planurile să se confunde – este înfăţişată de autor, în prima povestire, care deschide şi dă titlul volumului – NĂLUCIRILE ABATELUI BERNARDO. „Las nicolettes“ sunt manifestări mundane „privilegiate“ ale Fiinţei-Divinitate, care pot fi receptate de iniţiati „cu ochi de zei“:
„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zilele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină… (…) Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea «las nicolettes». Numai cei care sunt, spuneau ei: «cu ochi de zei»!. Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit, faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, «plante». Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale!“ (pp. 5-6). (De altfel, miturile cosmogonice aşază, la baza lumii, factorul primordial APĂ – astfel încât Amazonul abatelui Bernardo ar putea fi, foarte bine, Oceanul Primordial. C. G. Jung semnalează, pe de altă parte, că orice cosmogonie implică o anumită noţiune de sacrificiu: a da formă unei materii înseamnă a participa la energia primordială, pentru a o modifica. Este de observat, în proza în cauză, şi aparenta dualitate APĂ-FOC).
Descătuşarea zborului, ca eliberare din contingenţa teluricului şi dizolvare în kosmos-ul necuprins, este tema celei de-a doua proze, „IL POLLAIOLO“ – ELIBERATORUL ZBORURILOR. Pasărea este asociată sensului fiinţei umane, ea este un simbol al viului, într-un cadru în care personajul devine expresie a deriziunii, a unei lumi fără speranţă. Pasărea este, par excellence – simbolul arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare, spre valorile absolute ale cerului, dar şi metaforă (constantă şi universală) a spiritului. Semnificaţia etică a povestirii este evidentă: idealul nu poate fi înfrânt de nicio autoritate pământească, pentru că idealul este sădit de Providenţă, iar Providenţa este libertate. Aşa cum magistral explică N. Berdiaev: „Libertatea este un concept limită, ea nu poate fi dedusă din nimic şi redusă la nimic. Libertatea este temeiul fără temei al existenţei şi ea este mai adâncă decât orice existenţă. Nu se poate atinge adâncul raţional sesizabil al libertăţii. Libertatea este o fântână de o adâncime insondabilă, adâncul ei este taina ultimă“.
Moartea, ca fapt iminent al existenţei umane, este tema celei de-a treia povestiri, ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA. Înainte de toate, încântă, şi aici, metafora concentrată. Abatele este, aici, fiinţa umană aflată în căutarea autenticităţii, ca modalitate de fiinţare a celor care caută să-şi înţeleagă statusul existenţial şi libertatea lor de a-şi realiza posibilităţile existenţiale. Autenticitatea împiedică individul să „cadă“, dându-i şansa de a obţine o viziune a situaţiei sale şi presupune o hotărâre în faţa fiinţei-către-moarte şi a sentimentului de anxietate sau grijă, pe care aceasta îl induce.
Thanatofobia abatelui, din finalul povestirii, descrie starea de înţelegere lucidă şi adevărată a unei „situaţii-limită“, precum şi asumarea conştientă a responsabilităţilor şi posibilitaţilor pe care ea le oferă.
A patra povestire a volumului, ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL, este o pildă creştină, cu o încărcătură etică şi soteriologică deosebite. Cele câteva rânduri sintetizează un întreg univers ideatic creştin:
„ – Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci… iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…“ (pp. 37-38).
Ultima povestire a volumului, ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ, vorbeşte despre momentul suprem al existenţei umane – întâlnirea cu Dumnezeu; o întâlnire care se iveşte, uneori, dintr-o revelaţie interioară inexplicabilă, sau, alteori, dintr-o experienţă minunată şi neobişnuită. Întâlnirea abatelui cu Dumnezeu are ceva din Marele Inchizitor al lui Dostoievski şi impresionează prin discursul epic impresionant: „Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume“ (p.47).
Nu pot decât să invit cititorul să se lase purtat de erudiţia acestor texte!

Retuţa DASCĂL

Botez

Categorii:CARTEA, literature
%d blogeri au apreciat: