Prima pagină > CARTEA, GÂND, literature > Nicolae Băciuţ: Nichita Stănescu era un personaj al poeziei…

Nicolae Băciuţ: Nichita Stănescu era un personaj al poeziei…


Întâlnirea cu Nichita Stănescu s-a făcut în Ploieştiul său natal, în 1975, când, pe o tarabă, am găsit volumul său din BPT, Starea poeziei. E cartea care mi-a revelat mie,
adolescentul, o lume poetică fascinantă, care mă atrăgea spre labirintul ei cu o forţă irezistibilă.
Nefamiliarizat eu cu viaţa literară, cu ordinea lucrurilor, mi l-am asumat pe poet ca pe un autor care domina cu detaşare teritoriile poetice pe care eu reuşisem până atunci să le străbat.
A fost dragoste la prima vedere, iar autoritatea colecţiei în care era publicată Starea poeziei nu făcea decât să-mi confirme opţiunea mea. Nici nu conta mai mult premiul
Herder acordat lui Nichita Stănescu tot în 1975, cât conta premiul din inima mea, care-mi suna precum “cardinal in pectore”.
Aşa a început incursiunea în poezia lui Nichita Stănescu, iar dorinţa de a-l cunoaşte la el acasă a fost irepresibilă.
Şi m-am dus la el acasă, în toamna lui 1979, înarmat cu un reportofon şi cu foarte multe întrebări, sporind valoarea acestei misiuni şi prin perspectiva de a publica interviul în revista studenţească de cultură “Echinox” de la Cluj-Napoca, al cărui redactor eram deja încă din primele luni de facultate.
Nu mi-a fost greu să ajung în Piaţa Amzei nr. 9, unde paznic de zi şi noapte al poetului era plopul Gică, un paznic cam neserios, care a îngăduit să intre în apartamentul poetului şi mulţi neaveniţi, nepoftiţi, care au întreţinut şi irosiri în fleacuri ale poetului, chiar dacă mă gândesc uneori că, poate, Nichita avea nevoie de ele, le cultiva. Sistemul propriu de protecţie erau bătăile în uşă, a căror particularitate, ştiută doar de cei apropiaţi, îl mai scutea de… admiratori de toate felurile.
Am fost primit în casa lui Nichita Stănescu cu toată bunăvoinţa şi cu o nesperată generozitate. Plus, o poftă de a vorbi a poetului de parcă ar fi fost precedată de o lungă tăcere.
Sub veghea destul de discretă a Dorei şi cu doar doi vizitatori de… tranziţie, prozatoarea Maria Luiza Cristescu, o prezenţă familiară, şi a poetului Mircea Raicopol, agreat şi pentru preocupările sale de numismatică.
Prezenţa Mariei Luiza Cristescu a creat cadrul unui interviu cred, singular, Nichita punând întrebări prozatoarei, în continuarea dialogului nostru. Nichita părea… nevorbit!
Împrejurarea a fost pentru mine şi şansa unui moment memorabil, pentru că privirea lui Nichita a descoperit în chipul meu ceva ce venea dinspre numismatică: “Bătrâne,
semeni cu Horia!” Portretul pe care mi l-a făcut cu o dexteritate de magician a fost semnat antologic: “Al meu privit de al său!”
Ce a urmat a fost pentru mine un mare privilegiu: l-am însoţit pe Nichita Stănescu într-o plimbare pe un traseu cu siguranţă drag lui, de vreme ce mi-a arătat locuri legate de numele lui Eminescu, Slavici, Caragiale…
A fost o întâmplare a fiinţei mele să-l ascult, cu dicţia-i inegalabilă, rostind, pentru mine, Kamadeva, cu toată povestea scrierii ei:

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept…
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.

Mult mai târziu am înţeles îndemnul lui Nichita:

Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i
versul,
iar nu slăvindu-l de neînţeles,
căci ce-a fost el n-a fost eres
şi sărutare de pământ îi fuse mersul.
Să-l punem între vii, căci este viu,
bolnav de frumuseţea mamei mele,
de cerurile numai ce nasc stele,
de ierburi ce cuprind nisipul din pustiu.
Să-l întrebăm pe Eminescu dacă doarme bine
în patul inimilor noastre
şi dacă vinul sângelui are vechime
şi dacă mările ne sunt albastre
şi dacă peşti-s umbra stelelor cu coadă
şi coada umbrei plopilor înalţi
ne-a adunat pe noi, ceilalţi,
în jurul verbului curat
rostit de el şi murmurat
de noi, ai lui,
de el, al nostru.

N-a fost deloc nefiresc gestul meu, o adevărată aventură, să pornesc la drum, pe jos, în august 1982, la Struga, să-i fiu alături la momentul încoronării cu “Cununa de Aur” a poeziei, un fel de recunoaştere supremă a Poetului şi a Poeziei sale.
Pentru că, dincolo de Poezia sa, Nichita Stănescu era un personaj al Poeziei.
A fost o mare şansă să pot să fiu în preajma lui Nichita.
Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Dumnezeu mi-a dat şi eu mi-am băgat în traistă multă merinde din întâlnirea cu Nichita, Omul şi Opera.
De-aceea, orice trecere a mea prin Ploieşti e o întâlnire cu Nichita. Şi eu îl ştiu acasă pe Nichita nu la Bucureşti, ci la Ploieşti, de unde şi-a luat şi el merinde pentru prea scurta-i viaţă pământeană.

9 februarie 2014

NICOLAE BĂCIUŢ

Sursa: Nicolae Băciuţ, Pretexte şi contexte, Târgu Mureş: ED. NICO, 2015, pp. 48-51

 

Pages from Nicolae B ciu , Pretexte  i contexte-2

Anunțuri
Categorii:CARTEA, GÂND, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: