Prima pagină > literature, POEMUL > Durerea naşterii poemului la Ioan Barb

Durerea naşterii poemului la Ioan Barb


Ioan Barb are o poftă unică de a primi poezia şi de a o dărui. În spatele cuvintelor e o forţă pe care nu o înţelege uneori, dar o acceptă. Versurile curg aspre, fulgerate de idei bazate pe valori creştine, de peisajul brut al oraşului şi al timpului, de întâmplări care au fost şi care sunt embleme pentru trecut, de drame vizibile sau invizibile, de trecutul pe care nu-l mai poate recupera. Apare durerea că nu s-a întâmplat ceva extraordinar deşi existau toate circumstanţele, se contestă poezia ca semn, din foamea sa de semne, rugăciunea străbate poemul ca o picătură de infinit, energiile sunt pe tarabă printre bătrâni, copii, funcţionari, grefiere, vorbele curg pentru că apa curge, pentru că vântul bate şi mişcă gândurile oamenilor. Volumul de versuri Sub via fiinţei plâng strugurii este unul expiator, poetul pendulează între durere şi salvare, plânsul e semnul bucuriei, via semnul apartenenţei la un popor nevăzut încă, dar care aşteaptă dincolo de betoanele cetăţii, strugurii, ideile care străbat veacul şi fiinţa poetului, o maturizare brutală ce presupune salvarea.
În goana după poezia sa pierdută, Ioan Barb lasă urme, uneori cuvintele sunt prea multe, există preaplinul care se revarsă peste marginile poemului, poetul nu se poate controla până la punctul în care poemul devine fiinţă singură în lume, autocenzura este de suprafaţă, le iubeşte cu o iubire nemărturisită, dar asimilează poemele sale care atârnă la capătul zilei ca firul cu plumb la marginea zidului…
Ochiul efemer , insectele, noaptea, dimineaţa, dragostea, amintirile, fereastra deschisă a fiinţei, iubirea dusă de păsări, eroul necesar, istoria unei crime, oraşul interzis singurătăţii, tenişi chinezeşti, regretul păcatului, a greşelii, oraşele acvatice, iată elementele care stau în zidul poemului şi-l susţin.
„aştept sub via fiinţei/aud cum îmi zdrobesc/în teascuri strugurii//boabele albe ochii/ce plâng în vase de cleştar/lacrimă cu lacrimă/aduni acest vin/tămăduind vederea/”… – Sub via fiinţei plâng strugurii.
Poemele curg simplu, fără ortografia clasică, poezia devine izvor care echilibrează viaţa celui care o scrie, el stă la un capăt al zilei, poezia la celălalt capăt, din ambele părţi se aşteaptă miracolul.
Renunţarea la grafia clasică este un semn de oboseală şi de nerăbdare, un impuls care mişcă ideile, poemele începu cu literă mică, continuă fără reguli, mesajul pe care î-l lasă poetul este acesta: toate poemele vin dintr-o scriere unică, ele sunt parte a manuscrisului etern, îşi asumă continuitatea. Se regăsesc în versuri imagini din lecturile biblice, apoi poetul neagă starea şi povesteşte simplu, aproape enigmatic, încercând să se elibereze de tensiunile vremurilor trecute, viitoare şi, mai ales, prezente. Iată, mărturia unui stejar, istoria unei crime spuse de un arbore, văzută prin ochii săi de clorofilă, o sinteză a vremurilor aspre din trecut când viaţa omului nu însemna prea mult pentru torţionari, dar însemna totul pentru un stejar care se sensibilizează brusc şi începe să sufere precum omul… Paralela om-pom este una luată din Biblie, dar şi din poezia lui Nichita Stănescu.
Apoi povestea simplă din copilărie devine motivul rememorării durerii absolute în mod epic, după modelul lui Iov, un personaj modern de data asta. „sunt mort după dulciuri/le ador mă urmăreşte aroma lor/de la nouă ani/de fapt prima aniversare/când tata mă vizita după ce/divorţase de mama/” … – aniversare cu ciocolată cu lapte şi tenişi chinezeşti.
Dar în magma poemelor stau metafore de fosfor: „a picurat/atât de multă lumină/încât/s-au aburit ferestrele/”; „lasă timpul să-şi legene/carul plin cu otavă/”; „îmi era teamă să mă trezesc/să nu cad în ochii tăi”; „noaptea adoarme şi ea odată cu tine”; etc.
Dar, alteori, luat de val poetul uită, metaforele cad în facil: „contul meu este parolat cu zâmbetul tău” sau „ca o albină/culeg polenul/de pe fiecare petală”. Poate mai multă răbdare în naşterea poemului, uneori, ar fi mai oportună la Ioan Barb, o coacere a ideii în vie, o strunirea a versului străbătut de energiile zilei.
Volum are şi greutatea psalmului, sunt unele poeme care au ceva din rugăciunea celui copleşit de viziuni, de greutăţi, de trădarea aproapelui, de neputinţa proprie, de regretele inerente vieţii. „în dimineaţa aceasta când mă rog/gândurile mele ca nişte pietre cubice grele/pavează un drum/pe care umblă desculţe şi stinghere/te caută/” – iisus. balsam pentru iertare.
Interesant că autorul insistă în grafia modernă de parcă arta scrisului s-a topit, este conştient de sfinţenia versurilor, dar refuză modestia facilă, de faţadă, formele nu mai contează, ideea se face de carne şi doare în clipa supremă a revelaţiei.
Unele titluri de poeme au ceva eclatant, mai presus de versurile poemului, titlul domină, concluzie a suferinţei necesare: femeia ce străluceşte în mine este o biserică, mi-am ascuns iubirea într-o pasăre, s-au mutat închisorile în noi, profeţii despre strălucirea apusă, dimineaţa deschide ochii în tine… Până şi cuprinsul volumului, citit pur şi simplu, este un poem, voit autorul dă un mesaj despre viziunile sale, despre poezia care l-a îmbolnăvit de frumuseţe, nu doreşte să se risipească…
Se simte la Ioan Barb creşterea poeziei sale, evoluţia versului de la versul de pe trecerea de pietoni, la versul psalm, imaginile se limpezesc, au ceva curat, adânc, lacrimarium de Călan şi sânge în via nevăzută. Versurile sale prezic ideea finală: „doamne/în noaptea aceasta/am simţit cum ai privit/doar o clipă în mine”.
Volumul este bine regizat are inserat o pagină de manuscris, cuvintele dinamice, devenind poem, ştersături, reveniri, renunţări, idei şi trimiteri, durerea naşterii poemului din umărul viei, sunt incluse câteva gânduri despre poezia lui Ioan Barb scrise de Cornel Ungureanu şi Ioan Radu Văcărescu, o scurtă biografie la început de carte, cetăţeanul Ioan Barb în cetate, evenimente, volume, reviste, potenţialul din cuvinte, cartea ca semn…

Constantin Stancu

 

[1] Ioan Barb, Sub via fiinţei plâng strugurii, Editura „A.T.U.”, Sibiu- Hermannstadt, 2010

ostatec coperta

Anunțuri
Categorii:literature, POEMUL
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: