Prima pagină > GÂND, PRESA > Film, actori, memorie, lacrimi… De ce?

Film, actori, memorie, lacrimi… De ce?


De ce s-a distrus?

Foarte mulți ani, filmografia românească de dinainte de 89 a fost călcată, în totalitate, în picioare.
Cu siguranță, au fost realizate filme la comandă. Cu siguranță, unii dintre diriguitorii de atunci ai cinematografiei românești au impus, au cenzurat, au dat indicații și au finanțat, pe criterii ideologice, mersul cinematografiei românești. De asemenea, visul ceaușist de a realiza 100 de filme artistice pe an a existat. S-a dovedit, însă, că dezideratul a fost iluzoriu.
Așa cum realitate a fost și Centrul de Producție Cinematografică București, așa cum certitudine a fost Buftea, pusă acum la dispoziția producătorilor mondiali, atrași de prețuri, dar și de calitatea studiourilor, actorilor, decorurilor, costumelor, dotării excepționale a platourilor.

Astăzi, surprinzător, producțiile de dinainte ale cinematografiei românești se cer. Vînd. Din ce în ce mai mult.
Posturi de televiziune, cinematografe, producția autohtonă de DVD-uri apelează la Arhiva Națională de Filme. Se difuzează, chiar de mai multe ori în același an, filmele românești de mare succes.
Tocmai de aceea și pentru a readuce adevărul la știința celor tineri, prea tineri în 89, este nevoie de o sinceră istorie a cinematografiei românești, în completarea, poate, a Istoriei sincere a poporului român, scrisă de regretatul academician-patriot Florin Constantiniu, așa cum ar trebui scrise încă multe, multe alte istorii sincere.

Ceea ce doresc să transmit acum este doar o încercare, o schiță, o contribuție, este adevărat, subiectivă, la o cronică a filmo¬grafiei românești, împînzită astăzi de valori autentice, dar și de nonvalori, dar și o reacție la cei care critică cu obstinaţie toate realizările anterioare ale unui Sergiu Nicolaescu, ale unui Dan Piţa, Andrei Blaier, Gopo, ale lui Liviu Ciulei şi ale multor altora. Filmele lor au atras milioane de oameni în ţară şi unele chiar şi în străinătate. Privim şi acum cu bucurie, cu nostalgie şi admiraţie primele din filmele lui Jean Georgescu, de altfel primele «artistice» din România, cu Grigore Vasiliu Birlic, Costache Antoniu, cu Alexandru Giugaru sau Natalia Alexandru.

Din păcate, mulți din cei care acum se doresc a fi cineaști, din păcate, cum spuneam, nu toți binecuvîntați cu har, fără valoare, fără ştiinţă de carte, îşi revarsă peste noi umorile, încercând să ne convingă, obsedaţi de obţinerea de fonduri de la buget pentru aşa-zisele lor filme, că tot ce s-a făcut în acest domeniu înainte şi de către alţii nu are valoare. Realizatorii de filme ca (alegem la întâmplare): «Dacii», «Mihai Viteazul», «Columna», seriile «Haiducilor» sau ale «Mărgelatului», «Actorul şi sălbaticii», comediile lui Saizescu şi cea surprinzătoare a lui Sergiu Nicolaescu «Nea Mărin miliardar» şi multe altele, filmele lui Jean Georgescu, Liviu Ciulei, filmele lui Dan Piţa, ale lui Mircea Veroiu, actori ca Amza Pellea, Emerick Shaeffer, Marin Moraru, Toma Caragiu, Draga Olteanu, Tamara Buciuceanu (este nedrept să opresc aici lista, dar sper că iubitorii de teatru şi film o vor completa) sînt, fără doar şi poate, monştri sacri.
Nu-l uit pe frumosul şi popularul actor Florin Piersic, cu realizări artistice remarcabile, uneori, vai, superficial cu cariera sa artistică importantă; în afara a două, trei roluri importante, celelalte roluri au fost profitabile pentru popularitate, dar mai puţin profitabile pentru artă și puțin conforme cu uriașul său talent. Este oarecum deranjant şi de neacceptat pentru mine să cred că el este cel mai mare din toate timpurile, aşa cum acceptă sau chiar sugerează el, cînd, în aceeaşi epocă, au fost un Caragiu, un Botta, un Albulescu, doar cîţiva dintre ei amintesc, şi aceştia aleşi la întâmplare.
În acest domeniu, cred cu convingere că clasamentele nu-și au locul, așa cum nu putem pune într-un clasament genialii, indiferent de unde sunt și de domeniul în care au creat. Piersic nu trebuie să accepte clasamente. El este marele actor care ne-a bucurat viața atunci cînd bucuriile ne erau puține.
Piersic este un caz unic în peisajul actoricesc al ultimilor 50 de ani. Şi-a construit cu migală, răbdare, cu multă ipocrizie, dar şi perseverenţă, o popularitate nemaiatinsă de vreun alt actor. A dorit să fie şi a devenit cel mai frumos actor, cel mai iubit de femei, cel mai ardelean, cel mai moldovean, deşi nu este nici ardelean şi nici moldovean autentic, s-a aşezat alături de personalităţile cele mai importante ale ultimilor 50 de ani, reuşind să-şi atragă beneficii de imagine şi nu numai, dar a acceptat cu mare plăcere toate şuşanelele ce i s-au oferit de-a lungul timpului. A acceptat distincţii prezidenţiale, pozează încă în cuceritor la o vîrstă la care nepoţii se uită după fete, tîrziu a acceptat frumusețea părului alb, care înnobilează chipul bărbatului matur. A lăcrimat ori de câte ori a fost necesar, ca să cultive imaginea unui bărbat sensibil, mai sensibil chiar decît este, sensibil cu femeile, sensibil faţă de amintirea părinţilor, a profesoarei sale din institutul de teatru, Sadova, a făcut emisiuni TV în care şi-a propus să promoveze colegii lui, actorii, în realitate reuşind să se promoveze numai pe el, sufocându-şi interlocutorii cu logoreea sa, uneori plictisitoare, cu aceleaşi texte şi poante spuse de ani şi ani de zile.
Mă gândesc, de asemenea, cu infinită admiraţie, la actorul şi regizorul Sergiu Nicolaescu, la genialul Toma Caragiu, la frumoasa Ioana Bulcă, ce, împreună cu Geo Barton şi Constantin Codrescu, au realizat prima şi poate cea mai bună ecranizare a unui fundamental roman românesc, cel al lui Ion Slavici – «Moara cu Noroc», la Amza Pellea, la Octavian Cotescu, memorabil în toate, dar magnific împreună cu Coca Andronescu în cele câteva episoade ale celebrului film serial de comedie după piesa lui Băieşu «Tanţa şi Costel», Mircea Albulescu, un uriaş al scenei şi ecranului, ajuns demnitar cultural postrevoluţionar, dar devenit nemuritor prin ceea ce a făcut după ce a venit la Naţional sau prin ce a făcut în «Actorul şi sălbaticii», în «Lumini şi umbre», film considerat comunist, dar care l-a adus în faţă pe un viitor „celebru om de televiziune”, Florin Călinescu; îi văd cu ochii minţii şi ai sufletului pe Ion Lucian, acum dispărut, actor îndrăgit dintotdeauna de copii, apoi pe Ştefan Iordache, dispărut și el, rebel în tinerete, dar şi la maturitate, ca şi celebrul rebel al filmului american din deceniul şase, James Dean, cu care îl asemăn, îndrăgostit constant de femei şi de cântece frumoase la maturitate, refugiat într-o oază de linişte făcută cadou de natură undeva lîngă Bucureşti, departe de agitaţie şi lume, singur cu amintirile, tristeţile, iubirile şi rolurile lui, pe directorul «comunist» de la Comedie, Silviu Stănculescu, dispărut prematur dintre noi, probabil şi pentru neadaptarea sa la cele ce s-au petrecut în 89, apoi Ovidiu Iuliu Moldovan, dispărut și el, magistral în seria lui Nicolaescu – «Cu mîinile curate» ș.a., sau în filmele lui Dan Piţa, cele cu ardelenii ajunși în America, western-urile româneşti cu un alt uriaş, la propriu şi la figurat, Ilarion Ciobanu, cel mai autentic şi viguros dac în «Columna» şi «Dacii», puternic şi credincios regelui şi oamenilor, spectatorilor, aş zice eu, credincios ecranului; el nu a acceptat sau, poate, nu i s-au atribuit niciodată roluri în teatru. Ovidiu Iuliu Moldovan s-a făcut cunoscut prin roluri serioase, dar mai ales prin cele negative, grele, interpretate magistral, cum a fost interpretarea personajului Horia Sima; Ion Besoiu, ardeleanul venit din Sibiu în Bucureşti la Bulandra, cucerind nu numai inimile femeilor în anii 60-70, Sebastian Papaiani, impetuosul şi veşnicul adolescent, Păcală al copilăriei noastre, cu un joc, de atunci, neegalat; Constantin Codrescu, miraculos prin înfăţisare şi joc, fabulos prin nuanţe şi expresie, o enciclopedie a tehnicii şi jocului actoricesc, Ştefan Tapalagă; apoi, cel mai bun cetăţean turmentat al lui Caragiale, minunatul Aurel Cioranu, sobrul şi infatuatul Victor Rebengiuc, fugarul Dan Nuţu, rockerul Florian Pittiş, plecat tînăr dintre noi, cu a lui celebră frizură, la început un foarte jucat actor, un fiu risipitor al propriului talent, care a renunţat, fără să vrea, cred, din ce în ce mai mult la teatru în folosul muzicii şi mai ales al radioului şi televiziunii (vocea lui de la teleenciclopedie a dat valoare eternei emisiuni), apoi viitorul ministru al culturii şi director al Naţionalului bucureştean – Ion Caramitru, mai puţin cunoscutul, dar extrem de talentat în rolurile din filmele lui Sergiu, Zephi Alșec; Alexandru Repan, unul dintre stîlpii Teatrului Nottara; ploieşteanul Mitică Popescu, actor plin de har, cu un joc unic, plin de personalitatea sa, trăitor decenii lîngă o soţie/colegă «de scîndură», vedeta Teatrului Mic din Sărindar, Lepoldina Bălănuţă; Dinu Ianculescu, a cărui voce, puternic baritonală, solidă, te răscolea; enigmaticul, obscurul, fabulosul poet, şi, nu numai, al scenei – Emil Botta, apoi inegalabilul monstru sacru al cinema¬tografiei româneşti Gheorghe Dinică; Ştefan Mihăilescu-Brăila, actorul magistral în roluri negative, dar care, din cît se cunoaşte, cu tușe actoriceşti inspirate şi exersate în viaţa sa personală, mort acum şi el alături de cei mai mulţi dintre cei pomeniţi de mine, cu un sfîrşit dureros, nemeritat, dar care, nota bene, a rămas în conştiinţa cinematografică naţională cu un film minor, poate cel mai puţin important al carierei, al său celebru şi actual, încă, „Bachus”.
Se spune că Mozart nu a urmat academii, dar a fost geniu. Păstrând proporţiile, genial a fost şi el, deşi niciodată nu a urmat studii academice. El juca din instinct, se inspira din viaţa reală, lua din locantele bucureştene imagini, gesturi, reacţii, cuvinte, trăiri, mizerie, promiscuitate, le prelucra într-un mod numai de el ştiut, ca apoi să le folosească în faţa noastră. De aceea era natural, el nu juca teatru sau film, el trăia pe scenă, se emoţiona, se transfigura, transpunea în roluri ceea ce el vedea sau făcea în mediul lui. Îi plăceau băutura şi oamenii. Se folosea de ei, le lua expresiile, jocul, mimica, gesturile, ca apoi să apară natural în faţa noastră.
Asta a fost academia lui de teatru şi film.

Este nedrept să-l uităm pe elegantul, miraculosul şi enigmaticul, imperturbabilul moldovean perpetuu, ajuns acum nonagenar, dar jucînd încă, Radu Beligan, magistralul şi nobilul Fory Eterle, ale cărui roluri, din nefericire, au fost uitate (rămîne în mintea mea cel din Caragiale, un spectaculos Gagamiţă); actorul şi interpretul cîntecelor de inimă albastră, redăruite nouă într-un fantastic şi tulburator remix cu juniorul Ştefan, tumultuosul Pristanda – Ştefan Bănică senior (un Pristanda laş, ticălos, ipocrit, alunecos, slugarnic cu şefu, dar ticălos cu cei mai mici, trădător oricînd, poate cel mai bun Pristanda pe care «l-a văzut» Ciulei în rol), apoi ne gîndim la sensibila şi fragila Irina Petrescu, plecată și ea în trupa fantastică de dincolo, cu al ei iubit de o viaţă, acelaşi urît-fermecător actor şi regizor; frumoasa şi distinsa Ilinca Tomoroveanu, nepoata de soră al lui Octavian Goga, soţia sobrului, prea „verticalului ” Traian Stănescu, maiestuoasa Clody Berthola, cu morga şi jocul actoricesc special aparţinînd altor vremuri, aparţinînd generaţiei doamnei Bulandra şi Teatrului Municipal, apoi mai tînăra Mariana Mihuţ, soţia lui Rebengiuc, frumoasa, spumoasa şi inteligenta Rodica Tapalagă, fabuloasa, frumoasa, dorită de toţi bărbaţii – Cezara Dafinescu; Valeria Gagealov, într-o vreme în care festivalul de la Braşov s-a deschis, prezentat fiind de ea alături de «francofilul» Andrei Magheru; puternica secretară, devenită apoi actriţă de mare succes, Margareta Pogonat; miraculoasa şi enigmatica Leopoldina Bălănuţă, mignona «păpuşă» Sanda Toma; Elena Caragiu, care, chiar înaintea dispariţiei fulgerătoare a soţului ei, a emigrat în Franţa, unde a dispărut, chiar mai mult şi mai repede decît cel pe care Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de 4 martie 1977, reîntoarsă acum cu gînduri urîte în țară ; profesorul de la Teatru, Dem. Rădulescu, magistral în tot ce făcea, un talent uriaş, suficient pentru a umple orice sală, pentru a da singur ratingul cel mai mare oricărei emisiuni de televiziune, fie chiar într-o apariţie sporadică (vezi «Milogul S.A.») şi mulţi, mulţi alţii.

Cei care încă mai sînt printre noi, în schimb, nu mai primesc roluri în filme şi teatru şi nu mai sînt distribuiţi, decît sporadic şi (jalnic!), unii sînt obligaţi să accepte roluri mici în telenovele (pentru că nu au din ce să-şi plătească întreţinerea la bloc), pentru că talentul lor nu constă în modul şi viteza cu care se dezbracă pe scenă, în cantitatea de ţipete şi trivialităti aruncate în faţa spectatorilor; ei acum sînt relativ indexaţi de cei care doresc să le ocupe locurile în conştiinţa generaţiei actuale, nu neapărat culturale.

A crescut, pe măsura trecerii timpului producția autohtonă de telenovele sau manele cinematografice, cum le numesc eu.
Bune, rele, ceea ce se pare că este important este că laolaltă bunicuțe singure, femei casnice, șomeri, tineri la vremea pubertății, adolescente romantice, fără partener, singure, copleșite de dezechilibrul demografic dintre sexe, oameni sărăciți ce nu-și pot permite, nici dacă ar simți nevoia, să aleagă între cinematograful modern, dar extrem de scump și teatrul din centrul capitalei aleg omniprezenta televiziune cu enormele producții de telenovele, auotohtone sau de import.
La noi s-a dezvoltat o industrie a telenovelei. Există chiar o pleiadă de vedete care s-au consacrat în filmele românești despre care vorbim sau în altele de o apropiată factură. Diana Dumitrescu, Jojo, Doroteea Petre, Adelaa Popescu, Dana Rogoz, Crina Semciuc, Laura Vasiliu, Ada Condeescu, Laura Cosoi, Maria Dinulescu, sunt doar cîteva din frumoasele cinematografiei naționale aflate acum pe val.
Este interesant de urmărit evoluția lor și a cinematografiei pe care o susțin și o reprezintă.

Cu siguranță, există încă rezerve uriașe de valoare.
Doar cu cîțiva ani în urmă Cristian Mungiu, fratele celebrei analiste Alina Mungiu-Pippidi, cu al său 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, a cîștigat ceea ce întreaga cinematografie românească nu a obținut niciodată, respectiv Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes, Palme dOr, precum și nominalizarea la Globul de aur.
Apoi, Cristi Puiu care a impresionat Europa cu Moartea domnului Lăzărescu, din 2005, cu care a obținut numeroase premii internaționale. La noi, în acest an, i s-a conferit Premiul Gopo pentru cea mai bună regie, pentru Aurora.
Dintre actorii de teatru și film nu trebuie să o omitem niciodată pe actrița, celebră în întreaga lume, Maia Morgenstern.
Puțină lume știe că în traducere numele ei înseamnă Steaua de dimineață, iar în germană Luceafărul de dimineață, acesta fiind un alt nume dat Fecioarei Maria. Semnificația aceasta a fost, oarecum, determinantă în selecționarea actriței pentru producția Patimile lui Hristos, film antologic realizat de Mel Gibson, între altele, un devotat romano-catolic.

Teatrul românesc este încă uriaș. Cinematografia românească produce, în ultimii ani, mari succese. Din păcate, nu și succes de public.
Puține din producțiile ultimilor ani, chiar și cele cîteva invocate de noi, aduc și succes de casă. S-ar putea zice că lumea nu mai cercetează cinematografele. Se pare însă că această, deja veche, aserțiune, nu mai este valabilă. Noile și modernele cinematografe apărute ca ciupercile în mall-urile din marile orașe atrag deja o mulțime de tineri sau chiar mai puțin tineri.

Și atunci de întrebăm: de ce ?
Ne mai întreăm și de ce se mai păstrează vechiul și nestimulativul sistem de salarizare în teatru?
De ce ministerul culturii nu are un buget mulțumitor măcar pentru susținerea cinematografiei și a teatrelor, chiar și numai a teatrelor naționale și a celor cu repertorii serioase și cu succes de public ?
De ce s-a aruncat responsabilitatea, în foarte mare măsură, pe comunitățile locale cu bugetele împuținate de economiile locale prăbușite?
De ce televiziunile, mai ales cea națională, publică a renunțat la producția și difuzarea de teatru, așa cum radioul a renunțat la teatrul radiofonic, acestea, în fond, fiind mijloace de a promova cultura, oamenii de teatru și film, în special actorii, așa cum s-a petrecut cu cîteva decenii în urmă?

Întrebările sunt, de fapt, mult mai multe și mult mai profunde.
Cea mai importantă și de al cărei răspuns depind, însă, răspunsurile tuturor celorlalte întrebări este:
De ce s-a distrus România?

Am primit de la Eugen Blaga via Dumitru Huruba

 

niagara falls

 

 

Anunțuri
Categorii:GÂND, PRESA
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: