Arhiva

Archive for 5 aprilie 2015

Carnea pământului


Când primăvara…

 

 

Când intră primăvara în carnea pământului,
bat un cui în trunchiul unui pom înflorit,
îmi aduc aminte de Japonia cea dintre ape mari,
de toate păcatele mele, de cele actuale şi
de cele pe care, aparent, le-am uitat,
mă simt singur printre gâze şi leuştean,
bat cuiul nădejde, ca un bun gospodar,
şi uit să adun zilele mele pierdute sub zăpezi,
să recuperez gândurile acoperite de gheaţă,
să iubesc cu toate învierile posibile.

La margine de drum pomul plânge cu petale,
tu întorci privirea şi capul tău frumos după poemele
care ies din rădăcinile lui împreună cu uimirea mineralelor…

02 aprilie 2015

 

POMUL 001

 

 

Categorii:literature

Film, actori, memorie, lacrimi… De ce?


De ce s-a distrus?

Foarte mulți ani, filmografia românească de dinainte de 89 a fost călcată, în totalitate, în picioare.
Cu siguranță, au fost realizate filme la comandă. Cu siguranță, unii dintre diriguitorii de atunci ai cinematografiei românești au impus, au cenzurat, au dat indicații și au finanțat, pe criterii ideologice, mersul cinematografiei românești. De asemenea, visul ceaușist de a realiza 100 de filme artistice pe an a existat. S-a dovedit, însă, că dezideratul a fost iluzoriu.
Așa cum realitate a fost și Centrul de Producție Cinematografică București, așa cum certitudine a fost Buftea, pusă acum la dispoziția producătorilor mondiali, atrași de prețuri, dar și de calitatea studiourilor, actorilor, decorurilor, costumelor, dotării excepționale a platourilor.

Astăzi, surprinzător, producțiile de dinainte ale cinematografiei românești se cer. Vînd. Din ce în ce mai mult.
Posturi de televiziune, cinematografe, producția autohtonă de DVD-uri apelează la Arhiva Națională de Filme. Se difuzează, chiar de mai multe ori în același an, filmele românești de mare succes.
Tocmai de aceea și pentru a readuce adevărul la știința celor tineri, prea tineri în 89, este nevoie de o sinceră istorie a cinematografiei românești, în completarea, poate, a Istoriei sincere a poporului român, scrisă de regretatul academician-patriot Florin Constantiniu, așa cum ar trebui scrise încă multe, multe alte istorii sincere.

Ceea ce doresc să transmit acum este doar o încercare, o schiță, o contribuție, este adevărat, subiectivă, la o cronică a filmo¬grafiei românești, împînzită astăzi de valori autentice, dar și de nonvalori, dar și o reacție la cei care critică cu obstinaţie toate realizările anterioare ale unui Sergiu Nicolaescu, ale unui Dan Piţa, Andrei Blaier, Gopo, ale lui Liviu Ciulei şi ale multor altora. Filmele lor au atras milioane de oameni în ţară şi unele chiar şi în străinătate. Privim şi acum cu bucurie, cu nostalgie şi admiraţie primele din filmele lui Jean Georgescu, de altfel primele «artistice» din România, cu Grigore Vasiliu Birlic, Costache Antoniu, cu Alexandru Giugaru sau Natalia Alexandru.

Din păcate, mulți din cei care acum se doresc a fi cineaști, din păcate, cum spuneam, nu toți binecuvîntați cu har, fără valoare, fără ştiinţă de carte, îşi revarsă peste noi umorile, încercând să ne convingă, obsedaţi de obţinerea de fonduri de la buget pentru aşa-zisele lor filme, că tot ce s-a făcut în acest domeniu înainte şi de către alţii nu are valoare. Realizatorii de filme ca (alegem la întâmplare): «Dacii», «Mihai Viteazul», «Columna», seriile «Haiducilor» sau ale «Mărgelatului», «Actorul şi sălbaticii», comediile lui Saizescu şi cea surprinzătoare a lui Sergiu Nicolaescu «Nea Mărin miliardar» şi multe altele, filmele lui Jean Georgescu, Liviu Ciulei, filmele lui Dan Piţa, ale lui Mircea Veroiu, actori ca Amza Pellea, Emerick Shaeffer, Marin Moraru, Toma Caragiu, Draga Olteanu, Tamara Buciuceanu (este nedrept să opresc aici lista, dar sper că iubitorii de teatru şi film o vor completa) sînt, fără doar şi poate, monştri sacri.
Nu-l uit pe frumosul şi popularul actor Florin Piersic, cu realizări artistice remarcabile, uneori, vai, superficial cu cariera sa artistică importantă; în afara a două, trei roluri importante, celelalte roluri au fost profitabile pentru popularitate, dar mai puţin profitabile pentru artă și puțin conforme cu uriașul său talent. Este oarecum deranjant şi de neacceptat pentru mine să cred că el este cel mai mare din toate timpurile, aşa cum acceptă sau chiar sugerează el, cînd, în aceeaşi epocă, au fost un Caragiu, un Botta, un Albulescu, doar cîţiva dintre ei amintesc, şi aceştia aleşi la întâmplare.
În acest domeniu, cred cu convingere că clasamentele nu-și au locul, așa cum nu putem pune într-un clasament genialii, indiferent de unde sunt și de domeniul în care au creat. Piersic nu trebuie să accepte clasamente. El este marele actor care ne-a bucurat viața atunci cînd bucuriile ne erau puține.
Piersic este un caz unic în peisajul actoricesc al ultimilor 50 de ani. Şi-a construit cu migală, răbdare, cu multă ipocrizie, dar şi perseverenţă, o popularitate nemaiatinsă de vreun alt actor. A dorit să fie şi a devenit cel mai frumos actor, cel mai iubit de femei, cel mai ardelean, cel mai moldovean, deşi nu este nici ardelean şi nici moldovean autentic, s-a aşezat alături de personalităţile cele mai importante ale ultimilor 50 de ani, reuşind să-şi atragă beneficii de imagine şi nu numai, dar a acceptat cu mare plăcere toate şuşanelele ce i s-au oferit de-a lungul timpului. A acceptat distincţii prezidenţiale, pozează încă în cuceritor la o vîrstă la care nepoţii se uită după fete, tîrziu a acceptat frumusețea părului alb, care înnobilează chipul bărbatului matur. A lăcrimat ori de câte ori a fost necesar, ca să cultive imaginea unui bărbat sensibil, mai sensibil chiar decît este, sensibil cu femeile, sensibil faţă de amintirea părinţilor, a profesoarei sale din institutul de teatru, Sadova, a făcut emisiuni TV în care şi-a propus să promoveze colegii lui, actorii, în realitate reuşind să se promoveze numai pe el, sufocându-şi interlocutorii cu logoreea sa, uneori plictisitoare, cu aceleaşi texte şi poante spuse de ani şi ani de zile.
Mă gândesc, de asemenea, cu infinită admiraţie, la actorul şi regizorul Sergiu Nicolaescu, la genialul Toma Caragiu, la frumoasa Ioana Bulcă, ce, împreună cu Geo Barton şi Constantin Codrescu, au realizat prima şi poate cea mai bună ecranizare a unui fundamental roman românesc, cel al lui Ion Slavici – «Moara cu Noroc», la Amza Pellea, la Octavian Cotescu, memorabil în toate, dar magnific împreună cu Coca Andronescu în cele câteva episoade ale celebrului film serial de comedie după piesa lui Băieşu «Tanţa şi Costel», Mircea Albulescu, un uriaş al scenei şi ecranului, ajuns demnitar cultural postrevoluţionar, dar devenit nemuritor prin ceea ce a făcut după ce a venit la Naţional sau prin ce a făcut în «Actorul şi sălbaticii», în «Lumini şi umbre», film considerat comunist, dar care l-a adus în faţă pe un viitor „celebru om de televiziune”, Florin Călinescu; îi văd cu ochii minţii şi ai sufletului pe Ion Lucian, acum dispărut, actor îndrăgit dintotdeauna de copii, apoi pe Ştefan Iordache, dispărut și el, rebel în tinerete, dar şi la maturitate, ca şi celebrul rebel al filmului american din deceniul şase, James Dean, cu care îl asemăn, îndrăgostit constant de femei şi de cântece frumoase la maturitate, refugiat într-o oază de linişte făcută cadou de natură undeva lîngă Bucureşti, departe de agitaţie şi lume, singur cu amintirile, tristeţile, iubirile şi rolurile lui, pe directorul «comunist» de la Comedie, Silviu Stănculescu, dispărut prematur dintre noi, probabil şi pentru neadaptarea sa la cele ce s-au petrecut în 89, apoi Ovidiu Iuliu Moldovan, dispărut și el, magistral în seria lui Nicolaescu – «Cu mîinile curate» ș.a., sau în filmele lui Dan Piţa, cele cu ardelenii ajunși în America, western-urile româneşti cu un alt uriaş, la propriu şi la figurat, Ilarion Ciobanu, cel mai autentic şi viguros dac în «Columna» şi «Dacii», puternic şi credincios regelui şi oamenilor, spectatorilor, aş zice eu, credincios ecranului; el nu a acceptat sau, poate, nu i s-au atribuit niciodată roluri în teatru. Ovidiu Iuliu Moldovan s-a făcut cunoscut prin roluri serioase, dar mai ales prin cele negative, grele, interpretate magistral, cum a fost interpretarea personajului Horia Sima; Ion Besoiu, ardeleanul venit din Sibiu în Bucureşti la Bulandra, cucerind nu numai inimile femeilor în anii 60-70, Sebastian Papaiani, impetuosul şi veşnicul adolescent, Păcală al copilăriei noastre, cu un joc, de atunci, neegalat; Constantin Codrescu, miraculos prin înfăţisare şi joc, fabulos prin nuanţe şi expresie, o enciclopedie a tehnicii şi jocului actoricesc, Ştefan Tapalagă; apoi, cel mai bun cetăţean turmentat al lui Caragiale, minunatul Aurel Cioranu, sobrul şi infatuatul Victor Rebengiuc, fugarul Dan Nuţu, rockerul Florian Pittiş, plecat tînăr dintre noi, cu a lui celebră frizură, la început un foarte jucat actor, un fiu risipitor al propriului talent, care a renunţat, fără să vrea, cred, din ce în ce mai mult la teatru în folosul muzicii şi mai ales al radioului şi televiziunii (vocea lui de la teleenciclopedie a dat valoare eternei emisiuni), apoi viitorul ministru al culturii şi director al Naţionalului bucureştean – Ion Caramitru, mai puţin cunoscutul, dar extrem de talentat în rolurile din filmele lui Sergiu, Zephi Alșec; Alexandru Repan, unul dintre stîlpii Teatrului Nottara; ploieşteanul Mitică Popescu, actor plin de har, cu un joc unic, plin de personalitatea sa, trăitor decenii lîngă o soţie/colegă «de scîndură», vedeta Teatrului Mic din Sărindar, Lepoldina Bălănuţă; Dinu Ianculescu, a cărui voce, puternic baritonală, solidă, te răscolea; enigmaticul, obscurul, fabulosul poet, şi, nu numai, al scenei – Emil Botta, apoi inegalabilul monstru sacru al cinema¬tografiei româneşti Gheorghe Dinică; Ştefan Mihăilescu-Brăila, actorul magistral în roluri negative, dar care, din cît se cunoaşte, cu tușe actoriceşti inspirate şi exersate în viaţa sa personală, mort acum şi el alături de cei mai mulţi dintre cei pomeniţi de mine, cu un sfîrşit dureros, nemeritat, dar care, nota bene, a rămas în conştiinţa cinematografică naţională cu un film minor, poate cel mai puţin important al carierei, al său celebru şi actual, încă, „Bachus”.
Se spune că Mozart nu a urmat academii, dar a fost geniu. Păstrând proporţiile, genial a fost şi el, deşi niciodată nu a urmat studii academice. El juca din instinct, se inspira din viaţa reală, lua din locantele bucureştene imagini, gesturi, reacţii, cuvinte, trăiri, mizerie, promiscuitate, le prelucra într-un mod numai de el ştiut, ca apoi să le folosească în faţa noastră. De aceea era natural, el nu juca teatru sau film, el trăia pe scenă, se emoţiona, se transfigura, transpunea în roluri ceea ce el vedea sau făcea în mediul lui. Îi plăceau băutura şi oamenii. Se folosea de ei, le lua expresiile, jocul, mimica, gesturile, ca apoi să apară natural în faţa noastră.
Asta a fost academia lui de teatru şi film.

Este nedrept să-l uităm pe elegantul, miraculosul şi enigmaticul, imperturbabilul moldovean perpetuu, ajuns acum nonagenar, dar jucînd încă, Radu Beligan, magistralul şi nobilul Fory Eterle, ale cărui roluri, din nefericire, au fost uitate (rămîne în mintea mea cel din Caragiale, un spectaculos Gagamiţă); actorul şi interpretul cîntecelor de inimă albastră, redăruite nouă într-un fantastic şi tulburator remix cu juniorul Ştefan, tumultuosul Pristanda – Ştefan Bănică senior (un Pristanda laş, ticălos, ipocrit, alunecos, slugarnic cu şefu, dar ticălos cu cei mai mici, trădător oricînd, poate cel mai bun Pristanda pe care «l-a văzut» Ciulei în rol), apoi ne gîndim la sensibila şi fragila Irina Petrescu, plecată și ea în trupa fantastică de dincolo, cu al ei iubit de o viaţă, acelaşi urît-fermecător actor şi regizor; frumoasa şi distinsa Ilinca Tomoroveanu, nepoata de soră al lui Octavian Goga, soţia sobrului, prea „verticalului ” Traian Stănescu, maiestuoasa Clody Berthola, cu morga şi jocul actoricesc special aparţinînd altor vremuri, aparţinînd generaţiei doamnei Bulandra şi Teatrului Municipal, apoi mai tînăra Mariana Mihuţ, soţia lui Rebengiuc, frumoasa, spumoasa şi inteligenta Rodica Tapalagă, fabuloasa, frumoasa, dorită de toţi bărbaţii – Cezara Dafinescu; Valeria Gagealov, într-o vreme în care festivalul de la Braşov s-a deschis, prezentat fiind de ea alături de «francofilul» Andrei Magheru; puternica secretară, devenită apoi actriţă de mare succes, Margareta Pogonat; miraculoasa şi enigmatica Leopoldina Bălănuţă, mignona «păpuşă» Sanda Toma; Elena Caragiu, care, chiar înaintea dispariţiei fulgerătoare a soţului ei, a emigrat în Franţa, unde a dispărut, chiar mai mult şi mai repede decît cel pe care Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de 4 martie 1977, reîntoarsă acum cu gînduri urîte în țară ; profesorul de la Teatru, Dem. Rădulescu, magistral în tot ce făcea, un talent uriaş, suficient pentru a umple orice sală, pentru a da singur ratingul cel mai mare oricărei emisiuni de televiziune, fie chiar într-o apariţie sporadică (vezi «Milogul S.A.») şi mulţi, mulţi alţii.

Cei care încă mai sînt printre noi, în schimb, nu mai primesc roluri în filme şi teatru şi nu mai sînt distribuiţi, decît sporadic şi (jalnic!), unii sînt obligaţi să accepte roluri mici în telenovele (pentru că nu au din ce să-şi plătească întreţinerea la bloc), pentru că talentul lor nu constă în modul şi viteza cu care se dezbracă pe scenă, în cantitatea de ţipete şi trivialităti aruncate în faţa spectatorilor; ei acum sînt relativ indexaţi de cei care doresc să le ocupe locurile în conştiinţa generaţiei actuale, nu neapărat culturale.

A crescut, pe măsura trecerii timpului producția autohtonă de telenovele sau manele cinematografice, cum le numesc eu.
Bune, rele, ceea ce se pare că este important este că laolaltă bunicuțe singure, femei casnice, șomeri, tineri la vremea pubertății, adolescente romantice, fără partener, singure, copleșite de dezechilibrul demografic dintre sexe, oameni sărăciți ce nu-și pot permite, nici dacă ar simți nevoia, să aleagă între cinematograful modern, dar extrem de scump și teatrul din centrul capitalei aleg omniprezenta televiziune cu enormele producții de telenovele, auotohtone sau de import.
La noi s-a dezvoltat o industrie a telenovelei. Există chiar o pleiadă de vedete care s-au consacrat în filmele românești despre care vorbim sau în altele de o apropiată factură. Diana Dumitrescu, Jojo, Doroteea Petre, Adelaa Popescu, Dana Rogoz, Crina Semciuc, Laura Vasiliu, Ada Condeescu, Laura Cosoi, Maria Dinulescu, sunt doar cîteva din frumoasele cinematografiei naționale aflate acum pe val.
Este interesant de urmărit evoluția lor și a cinematografiei pe care o susțin și o reprezintă.

Cu siguranță, există încă rezerve uriașe de valoare.
Doar cu cîțiva ani în urmă Cristian Mungiu, fratele celebrei analiste Alina Mungiu-Pippidi, cu al său 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, a cîștigat ceea ce întreaga cinematografie românească nu a obținut niciodată, respectiv Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes, Palme dOr, precum și nominalizarea la Globul de aur.
Apoi, Cristi Puiu care a impresionat Europa cu Moartea domnului Lăzărescu, din 2005, cu care a obținut numeroase premii internaționale. La noi, în acest an, i s-a conferit Premiul Gopo pentru cea mai bună regie, pentru Aurora.
Dintre actorii de teatru și film nu trebuie să o omitem niciodată pe actrița, celebră în întreaga lume, Maia Morgenstern.
Puțină lume știe că în traducere numele ei înseamnă Steaua de dimineață, iar în germană Luceafărul de dimineață, acesta fiind un alt nume dat Fecioarei Maria. Semnificația aceasta a fost, oarecum, determinantă în selecționarea actriței pentru producția Patimile lui Hristos, film antologic realizat de Mel Gibson, între altele, un devotat romano-catolic.

Teatrul românesc este încă uriaș. Cinematografia românească produce, în ultimii ani, mari succese. Din păcate, nu și succes de public.
Puține din producțiile ultimilor ani, chiar și cele cîteva invocate de noi, aduc și succes de casă. S-ar putea zice că lumea nu mai cercetează cinematografele. Se pare însă că această, deja veche, aserțiune, nu mai este valabilă. Noile și modernele cinematografe apărute ca ciupercile în mall-urile din marile orașe atrag deja o mulțime de tineri sau chiar mai puțin tineri.

Și atunci de întrebăm: de ce ?
Ne mai întreăm și de ce se mai păstrează vechiul și nestimulativul sistem de salarizare în teatru?
De ce ministerul culturii nu are un buget mulțumitor măcar pentru susținerea cinematografiei și a teatrelor, chiar și numai a teatrelor naționale și a celor cu repertorii serioase și cu succes de public ?
De ce s-a aruncat responsabilitatea, în foarte mare măsură, pe comunitățile locale cu bugetele împuținate de economiile locale prăbușite?
De ce televiziunile, mai ales cea națională, publică a renunțat la producția și difuzarea de teatru, așa cum radioul a renunțat la teatrul radiofonic, acestea, în fond, fiind mijloace de a promova cultura, oamenii de teatru și film, în special actorii, așa cum s-a petrecut cu cîteva decenii în urmă?

Întrebările sunt, de fapt, mult mai multe și mult mai profunde.
Cea mai importantă și de al cărei răspuns depind, însă, răspunsurile tuturor celorlalte întrebări este:
De ce s-a distrus România?

Am primit de la Eugen Blaga via Dumitru Huruba

 

niagara falls

 

 

Categorii:GÂND, PRESA

Istorii cu scriitori… Sinteza USR…


  • 1821: Ia fiinţă, la Braşov, Societatea Literară din iniţiativa unui grup de boieri valahi (Nicolae Văcărescu, Grigore Bălăceanu, Constantin şi Ion Câmpineanu, Iordache şi Dinicu Golescu), refugiaţi din cauza răscoalei lui Tudor Vladimirescu.
    1827: Ion Heliade Rădulescu, Dinicu Golescu şi Stanciu Căpăţânanu refac Societatea Literară de la Braşov. Se elaborează un Statut în 7 puncte privind dezvoltarea culturală a Munteniei.
    1831: Ion Câmpineanu, păstrător al documentelor fostei Societăţi Literare de la Braşov, precum şi ale „Risipitei Societăţi Literare” din 1827, are iniţiativa înfiinţării Societăţii Filarmonice, care va funcţiona oficial din 1833. Printre fondatori, se află Ion Heliade Rădulescu şi Costache Aristia. Pentru început, Societatea Filarmonică funcţionează în casa lui Ion Câmpineanu.
    În preajma anului 1848, a luat fiinţă Asociaţia Literară a României, care avea ca program răspândirea cunoştinţelor, înaintarea literaturii şi încurajarea autorilor şi traducătorilor. În împrejurările zbuciumate ale revoluţiei de la 1848, Asociaţia Literară a României nu a putut să desfăşoare o activitate rodnică.
    1861: Înfiinţarea Asociaţiei Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA) la Sibiu, condusă în prima perioadă de Gheorghe Bariţiu.
    2 septembrie 1864: ministrul instrucţiunilor publice, Nicolae Creţulescu, solicită Consiliului Superior al Instrucţiunilor Publice un proiect de regulament pentru o Societate Literară. În 1866 se fondează Societatea Literară Română.
    C.A. Rosetti înaintează Consiliului de Miniştri, la 12 martie 1866, un amănunţit raport, arătând că Societatea Literară avea drept scop „a da ţării, într-un timp cât mai apropiat, cele două mari colonade ale templului său literar: gramatica şi glosarul limbii”. Împreună cu raportul, C.A. Rosetti a înaintat şi Regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române, în care ideea de unitate naţională se reflectă în componenţa acestei Societăţi, propunându-se a fi formată din: 3 membri din Moldova, 4 din Muntenia, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia.
    Locotenenţa domnească emite, la 1 aprilie 1866, decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române. Printr-un alt decret al locotenenţei domneşti din 22 aprilie 1866, erau desemnaţi membri de peste hotarele Principatelor Unite. Din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavril Munteanu şi Gheorghe Bariţiu; din Maramureş: Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat: Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş; din Bucovina: Alexandru Hurmuzachi şi I.G. Sbiera; din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi I. Străiescu; dintre românii sud-dunăreni: I. Caragiani şi D. Cozacovici.
    Societatea oficială de inaugurare a Societăţii Literare Române a avut loc la 1 august 1867. A luat cuvântul Timotei Cipariu, care sublinia că unitatea spirituală, culturală, întemeiată prin Societatea Literară, va constitui calea sigură spre unitatea politică a tuturor românilor.
    În primii ani ai existenţei sale, Societatea Literară Română şi-a schimbat denumirea în Societatea Academică Română. După cucerirea independenţei naţionale, în 1877, Societatea Academică Română s-a transformat, în 1879, în Academia Română.
    Abia pe 17 aprilie 1904 ia fiinţă o societate a scriitorilor, şi anume Societatea Română de Literatură şi Artă, fiind recunoscută ca persoană juridică şi morală. Statutul Societăţii prevedea, printre altele, apărarea proprietăţii literare şi artistice, ajutorul mutual al membrilor, precum şi crearea unui fond „din care se vor servi pensiuni membrilor activi, văduvelor şi copiilor lor”. Nu după mult timp, Societatea a eşuat din cauza faptului că avea un caracter eterogen, propunându-şi să reunească în cadrul ei scriitori, publicişti, compozitori, muzicieni, pictori, arhitecţi, desenatori, sculptori, gravori, fotografi şi chiar editori.
    Din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români. Ca model pentru aceste statute, Cincinat Pavelescu adusese de la Paris „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, societate înfiinţată de scriitorii francezi la 28 aprilie 1908, pentru a pune bazele Societăţii Scriitorilor Români. La adunarea de constituire s-au dezbătut proiectele de statute şi s-a ales primul comitet de conducere compus din: Ioan Adam, Dimitrie Anghel, Ion Ciorcârlan, Ludovic Dauş, M. Dunăreanu, Emil Gârleanu. Cincinat Pavelescu a fost desemnat preşedinte, G. Ranetti şi Dimitrie Anghel – vicepreşedinţi, Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş – secretari. Acestei prime forme de organizare a Societăţii Scriitorilor Români i s-a reproşat că nu a cooptat marii scriitori ai vremii ca: I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, A. Vlahuţă, A. Macedonski şi alţii.
    Între 2 septembrie 1909 şi 25 noiembrie 1911, când s-au făcut noi alegeri, Societatea Scriitorilor Români a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu.
    După ce Mihail Sadoveanu şi-a depus mandatul, Adunarea Generală a Societăţii Scriitorilor Români din 25 noiembrie 1911, l-a ales preşedinte pe Emil Gârleanu. În comitet au mai fost aleşi: Cincinat Pavelescu – vicepreşedinte; Ion Minulescu şi A. de Herz – secretari; Vasile Pop – casier; Al. Cabazan şi I. Scurtu – cenzori; Natalia Anghel, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Nanu şi Corneliu Moldovanu – membri. Emil Gârleanu şi-a asumat, ca preşedinte, rezolvarea unei probleme fundamentale, şi anume recunoaşterea de către Parlamentul României a Societăţii Scriitorilor Români ca persoană morală.
    În Adunarea Generală a Societăţii Scriitorilor Români din 25 noiembrie 1912, a fost ales un nou comitet de conducere, alcătuit din: Mihail Dragomirescu – preşedinte, I.AL. Brătescu-Voineşti – vicepreşedinte; Caton Theodorian – secretar; Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, Dimitrie Anghel – membri; Petre Locusteanu şi D. Karnabat-cenzori; N. Davidescu – bibliotecar. Din păcate, disensiunile dintre unii membri ai Societăţii au avut drept rezultat remanierea comitetului de conducere, la 15 ianuarie 1913, Ion Gorun fiind ales vicepreşedinte în locul lui Alexandru-Brătescu-Voineşti, iar ca membri noi G.Bogdan-Duică în locul lui Dimitrie Anghel şi Vasile Pop în locul lui Emil Gârleanu.
    S.S.R. s-a străduit să găsească mijloace pentru a acumula fondurile necesare ajutorării membrilor Societăţii şi a familiilor lor, mai ales ale celor aflaţi sub arme, mobilizaţi sau voluntari. În acest sens, G. Diamandy releva: „Am făcut intervenţia necesară la Palat şi către Administraţia Domeniilor Coroanei, pentru a se înscrie şi Societatea Scriitorilor Români printre societăţile persoane morale, prevăzute în testamentul Regelui Carol I, ca legatare ale defunctului suveran. În urma acestei intervenţii, S.S.R. a căpătat din legatul regal suma de 10.000 lei, în rentă de 4,5%, care, împreună cu cealaltă avere bănească, a fost prefăcută aproape toată în scrisori de stat şi depusă la Banca Naţională”.
    În timpul primului război mondial, S.S.R. a fost nevoită să se refugieze la Iaşi, în toamna anului 1916. Pentru a-şi menţine activitatea, Societatea a ales ca preşedinte pe Duliu Zamfirescu, la 16 noiembrie 1916, şi pe Petre Locusteanu ca secretar.
    La adunarea din 21 octombrie 1917, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români a fost ales Mihail Sadoveanu; vicepreşedinte – Corneliu Moldovanu, iar secretar – Petre Locusteanu. Acest comitet a funcţionat până la 24 februarie 1918, când, după încheierea armistiţiului, S.S.R. şi-a reluat activitatea la Bucureşti, ţinând la acea dată o nouă adunare generală, preşedinte devenind Mihail Dragomirescu.
    O etapă importantă a fost prezenţa lui Liviu Rebreanu la preşedinţia Societăţii Scriitorilor Români, care avea să se încheie cu contestări vehemente în Adunarea Generală din 2 februarie 1930. O moţiune prefectată de George Gregorian cerea înlăturarea lui Liviu Rebreanu de la conducerea S.S.R. „pentru delapidare”. Se pare că scandalul a fost declanşat de Nichifor Crainic care viza funcţia de preşedinte. Adunarea Generală l-a confirmat în funcţie pe Liviu Rebreanu. După aplanarea conflictului, Liviu Rebreanu şi-a continuat activitatea fără represalii împotriva inamicilor.
    Ultima adunare generală a Societăţii Scriitorilor Români are loc în 1 septembrie 1944 şi îl alege ca preşedinte pe Victor Eftimiu.
    În 25 martie 1949, Societatea Scriitorilor Români fuzionează cu Societatea Autorilor Dramatici şi cu Uniunea Scriitorilor Maghiari din România. Ia fiinţă Uniunea Scriitorilor din România. Mihail Sadoveanu este ales preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, iar Zaharia Stancu, preşedinte activ. Noua instituţie îşi constituie filiale la Cluj, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş, Braşov.
    La 1 septembrie 1952 este inaugurată la Bucureşti Casa Scriitorilor, unde va funcţiona sediul Uniunii.
    Primul Congres al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (18-23 iunie 1956) îl alege pe Mihail Sadoveanu ca preşedinte activ şi pe Mihai Beniuc ca prim-secretar.
    Conferinţa USR din 22-24 ianuarie 1962 alege ca preşedinte activ pe Mihai Beniuc. Tudor Arghezi va fi preşedinte de onoare, iar Demostene Botez şi V.Em. Galan – vicepreşedinţi.
    A treia Conferinţă pe ţară alegea ca preşedinte de onoare tot pe Tudor Arghezi. Preşedinte executiv va fi Demostene Botez. Ion Pas, Pop Simion şi Zaharia Stancu sunt vicepreşedinţi. În 1966, Demostene Botez demisionează din motive de sănătate. Comitetul de conducere al U.S.R. îl alege ca preşedinte pe Zaharia Stancu, iar ca vicepreşedinte pe Letay Lajos.
    Adunarea Generală a Scriitorilor din 14-16 noiembrie 1968 alege ca preşedinte pe Zaharia Stancu, cinci vicepreşedinţi (Ştefan Bănulescu, Laurenţiu Fulga, Meliusz Jozsef, Marin Preda, Virgil Teodorescu) şi doi secretari (Georgeta Horodincă şi Szasz Janos). Se dezbat principiile unui nou Statut al USR.
    În şedinţa plenară a Consiliului U.S.R. din 3 ianuarie 1969 se adoptă noul Statut. Conducerea U.S.R. este exercitată de Adunarea Generală convocată de Consiliul U.S.R. o dată la trei ani. La cererea a două treimi din numărul membrilor Consiliului, pot fi convocate adunări generale extraordinare. Adunarea Generală dezbate probleme ale vieţii literare, alege prin vot secret Consiliul Uniunii şi Comisia de Cenzori, decide modificări în Statut, face propuneri de acte normative legate de activitatea Uniunii şi a filialelor sale, alege preşedintele de onoare şi membrii de onoare ai U.S.R. Consiliul Uniunii, ales pe trei ani, este compus din 91 de membri. Consiliul alege prin vot secret Biroul U.S.R., compus din 27 de membri. Dintre membrii Biroului, se alege un preşedinte, vicepreşedinţi şi Comisia de Validare, formată din 7 membrii. Consiliul administrează publicaţiile subvenţionate, numeşte redactorii-şefi, face propuneri de înfiinţare a unor întreprinderi economice, edituri, publicaţii, librării, case de creaţie, acordă pensii, burse, numeşte juriile pentru acordarea premiilor literare, stabileşte cotele cuvenite Uniunii din sumele intrate în Fondul Literar, încheie convenţii şi acorduri profesionale cu străinătatea. Litigiile dintre membrii Uniunii sunt aduse în faţa unui Juriu de Onoare format din 7 membri ai Biroului. Statutul precizează modul de înfiinţare a asociaţiilor teritoriale în zone unde există cel puţin 15 scriitori, membri titulari ai U.S.R. Asociaţiile au buget şi administraţie proprii, finanţate din bugetul anual al U.S.R. Ele sunt conduse, ca şi U.S.R., de o Adunare Generală care alege Comitetul Asociaţiei şi Comisia de Cenzori, hotărând asupra primirii de noi membri titulari şi stagiari. Comitetul are 2-11 membri, aleşi prin vot secret, şi este condus de un secretar.
    În 24 iunie 1969 ia fiinţă Fondul Literar al U.S.R., organul economic al instituţiei.
    Conferinţa Naţională din 22-24 mai 1972 îl realege ca preşedinte pe Zaharia Stancu. Vicepreşedinţi vor fi: Laurenţiu Fulga, George Macovescu, Marin Preda, Sütö Andras, Virgil Teodorescu. Va fi ales un secretar general (Constantin Chiriţă) şi doi secretari (Ion Hobana, Szasz Janos). Preşedinte de onoare este ales Victor Eftimiu. După dispariţia lui Zaharia Stancu, la 11 aprilie 1975, Consiliul U.S.R. alege drept preşedinte pe Virgil Teodorescu.
    În urma modificării Statutului U.S.R., se înfiinţează asociaţii de scriitori la Braşov, Constanţa, Craiova, Sibiu.
    În perioada 1974-1978, conducerea U.S.R. este asigurată de Virgil Teodorescu (preşedinte) şi Laurenţiu Fulga (vicepreşedinte).
    Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din R.S.R. îl alege preşedinte pe George Macovescu pentru următorii patru ani. Laurenţiu Fulga va fi vicepreşedinte.
    Din 1982 până 1990, preşedintele Uniunii Scriitorilor va fi Dumitru Radu Popescu. Până în 1984, vicepreşedinte va fi Laurenţiu Fulga. Din 1984 până în 1990, vor fi vicepreşedinţi Alexandru Balaci, George Bălăiţă, Domkos Geza, Constantin Ţoiu.
    În martie 1990, Conferinţa Naţională a U.S.R. îl alege preşedinte pe Mircea Dinescu. Vicepreşedinţi sunt Laurenţiu Ulici şi Ştefan Bănulescu. După trei ani, Mircea Dinescu îşi întrerupe mandatul, rămânând preşedinte interimar Laurenţiu Ulici. Vicepreşedinţi devin Florin Iaru (1995-1996) şi Eugen Uricaru (1997-2001). După dispariţia lui Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru asigură preşedinţia interimară.
    Conferinţa Naţională a Scriitorilor alege în 2001 ca preşedinte pe Eugen Uricaru, iar ca vicepreşedinte pe Nicolae Breban.
    Conferinţa Naţională a Scriitorilor alege în 2005 ca preşedinte pe Nicolae Manolescu, iar ca vicepreşedinte pe Varujan Vosganian.
    Conferinţa Naţională a Scriitorilor alege, în noiembrie 2009, următoarea conducere pe un mandat de 4 ani: Preşedinte – Nicolae Manolescu, Prim-Vicepreşedinte – Varujan Vosganian, Vicepreşedinţi Gabriel Chifu şi Irina Horea.

 

  • Sursa: USR

laptop_carte01

%d blogeri au apreciat: