Arhiva

Archive for 7 martie 2015

Păstorel Teodoreanu, câteva epigrame, câteva idei… Umor şi boemă literară


Pastorel0001Pastorel0002Pastorel0003Pastorel0004Pastorel0005Pastorel0006Pastorel0007Pastorel0008Material primit de la Dumitru Hurubă, Cornel Nistea, Basile Barlot. Circula pe Internet…

Categorii:literature, UMOR

Vor plânge oamenii de afaceri. Căderea Babilonului…


Căderea Babilonului

Apocalipsa 18:1-24

Într-o zi, într-o singură zi, uitată,
Va nărui Babilonul, va arde pierdut,
Va pieri ca piatra în mare, deodată,
Rătăcit în păcate, căzut…

Lumina nu va lumina în el,
Mirele şi mireasa se vor topi,
Va fi uitare, cenuşă şi ger,
Părinţii se vor întoarce în fii…

Vor plânge cei mari, negustorii,
Vor plânge casele şi pomii,
Nu le vor auzi îngerii, nici norii,
Şi se vor topi în zboruri şoimii…

Va fi o zi în care toate cad,
O mână va fi acolo, pe cer,
Vor arde uşor cele ce ard,
Vor rămâne cei care cred…

Toţi din lume au fost amăgiţi,
Pentru că toate au ajuns de vânzare,
Pentru că Domnului îi sunt iubiţi
Doar cei ce sunt pe îngusta Cale…

Babilonul a căzut cum cade clipa,
E semnul viu dintre hotare,
Când te atinge îngerul cu aripa
Afli blând, nu se mai moare…

…Şi se ridică noul oraş, în zare…

 

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

Fragment din volumul Cu fantezia pe fantezie călcând, 2013

 

fantezia

Categorii:CARTEA, literature, POEMUL

Ioan Evu: Himera în care dorm… Casa scribilor


Casa scribilor

 

 

În casa scribilor e totdeauna pace
acolo totul se întâmplă în trecut.
Sub cochilii sub fard sub carapace
mor verbele în veacul surdo‐mut.

Cine‐ntr‐o zi va mânui făraşul
cine va mătura himera‐n care dorm
cuvintele cu iz de cloroform
cărora eu le‐am fost cândva slujbaşul?

 

 

Ioan Evu

Din antologia Elogiu furtunii

 

IOAN EVU - ELOGIU FURTUNII COPERTA

Categorii:CARTEA, literature, POEMUL

Aurel Pantea: Primele versuri… Fragment de interviu


A existat un factor declanşator al pasiunii tale pentru literatură şi, mai ales, pentru poezie? Ai avut în preajmă un mentor, o carte formatoare, un model?

 

 

A existat. Primele versuri le-am scris oarecum inconştiu. Am zis să scriu şi eu poezii. Şi am scris caiete întregi, fără conştiinţa unei identităţi poetice. Despre această perioadă am povestit mai amplu în interviul doamnei Gabriela Chiciudean, din anul 2008, Aurel Pantea sau poetul pentru care poemul se naşte greu. Întîlnirea cu poetul Vasile Dan a fost decisivă pentru deschiderea spiritului meu spre marea cultură. La cincisprezece ani, Vasile îmi dădea să citesc: Dostoievski, Camus, Celan, Trakl, Rilke. Lecturile de atunci sunt încă vii în imaginarul meu. Cred şi acum că dincolo de fatalitatea datelor psihice, pentru un poet sînt decisive primele lecturi. Vasile trăia în Cluj, dar venea în vacanţe în sat, povestindu-mi adevărate mituri despre viaţa literară clujeană. Fascinaţia pentru acel oraş am avut-o încă din şcoala generală, graţie lui Vasile Dan, iar studenţia mea în Cluj a fost încununarea unor aspiraţii devoratoare.

 

 

Interviu realizat de Iulian Boldea

România Literară

 

Pantea

Categorii:literature

Ioan Barb: Prin fereastra deschisă printre două lumi cobora din Cuvânt Dumnezeu…


DE LA CLONĂ LA OMUL SALVAT…   Babilonul este locul exilului, locul unde fiinţa este dusă departe de locul sfânt în care a fost sădită, ruptă de sursa energetică a pământului cu iarbă verde şi cu rouă pe cuvinte. Babilonul va pieri cândva, ca semn a dreptăţii lui Dumnezeu. Semnul legării de lumi străine rămâne Babilonul. Presiunea pusă de cetatea străină este imensă. Cel aflat în Babilon va trebui să lucreze pentru stăpânul străin, visând la libertate, la cetatea în care s-a născut. E o lege a istoriei, e dreptate divină, e necesitate pentru ca mintea fiinţei aflată în Babilon să primească revelaţia, mesajul aşteptat. Dorul după libertate şi locul sfânt care le-a generat a făcut să apară arta şi marile opere din orice domeniu.
Ştiinţa vieţii este ştiinţa de a te elibera de Babilon.
În cartea sa, intitulată simplu, babilon , Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest, poetul rezistă…
Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte, lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… Nu-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.
În ultimii doi ani poetul a fost prezent insistent în peisajul literar prin volume interesante, acum îşi strigă of-ul, îşi cântă doina refuzului, se aventurează în propria captivitate flămând pentru a redescoperi sensul spre ţara sa…
Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză…
Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui Dumnezeu…
„soarele negru clipeşte în noi/cărări în deşert ne proiectează/pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon şi Damasc/ară prin gânduri cuvintele părinţilor/intraţi în odihnă sub pietre străine/” – Ierusalim, Ierusalim.
Poetul preia simbolurile credincioşilor, Ierusalimul ca cetate sfântă, proiectând în cer cealaltă cetate, mai curată, mai reală, mai înaltă…
„pentru cetatea aceasta vom îndura frigul/şi temniţa toamnei/noapte de noapte sub porţile dărâmate/şi nu vom avea odihnă/până nu va fi împrejmuită cu ziduri/zidiţi cu piatră fiecare fereastră/inimile noastre de nazirei vor lumina prin pustie/ – Ierusalim, Ierusalim.
În poem răzbat ecouri din psalmi, din scrierile profeţilor, textul vechi al cărţii devine actual pentru cel aflat în exil, în trupul său, în cetatea sa, în lumea sa, Scriptura conţine cheia spre altă lume…
Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi clonelor?
Cântecul care eliberează sufletul se topeşte în sunete fără ecou, chitaristul (de fapt cel care cântă la harpă, precum David, împăratul lui Israel) îşi pierde vechea artă:
„el tânjea după ploaie/frunzele dormeau în somn/înfloreau copacii/ploaia alunga cerul sub streaşina cuvintelor/fiecare inimă se făcuse mare/cât o planetă/se topea/picura/pic pic pic/”
Imaginile din poeme au ceva straniu, străin, în Babilon lucrurile arată altfel: pe cerul alb începe un film, în ochi îşi făceau cuib două lumini, deschideam cu stoicism venele gândurilor, viaţa fără efecte speciale, din rochia ta picură în boabe mici întunericul, cuvintele înmugureau pe limbă, în curând vom trece unii prin alţii, tăria unei iluzii, se plagiază mirosul glonţului, mă înşurubez în necunoscut, orice cotlon din viaţă este o grădină înflorită, se auzeau sirenele urcând goale în pieţe, botezul din lacrimă…
Apogeul exilului este exprimat într-un poem dens, cutremurător şi real: fără origine şi fără Dumnezeu.

„de aceea nu a vrut nici un trup
să mă îndure nouă luni în interiorul său
aş fi răcnit speriat ca într-o peşteră
blocată de apele subterane pluviale
am cerut să fiu eutanasiat înainte de naştere”

Totuşi Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…

„priveau steaua printre stânci
într-un cuibar cu ouă de aur
vedea răsărind
soarele nopţii în câmpie
întunericul s-a tras înapoi
cu apele Iordanului

prin fereastra deschisă
printre două lumi
cobora din Cuvânt
Dumnezeu” – Betleem

Ultimele versete stau sub imperiul unei revelaţii personale autentice, în acord cu revelaţia universală, armonia de la nivelul personal se pliază pe armonia de sus, astfel împăcarea exilatului cu soluţia eliberării este definitorie şi dominată…
Babilonul şi-a pierdut astfel puterea…
Evadarea se petrece datorită puterii spirituale pe care exilatul o primeşte tainic, este puterea divină evidentă, necesară, cea care purifica inimile: „aşa îmi albeşti Tu viaţa/din gândurile negre/se leagănă în spânzurători cusute în inimă/şi mă îngrozesc//dar Tu ai durat acolo o vâltoare/din miezul de andezit şi de onix/pentru botezul din lacrimă/al cuvintelor/pregătite de rugăciune”… – Iordanul interior
Poetul rămâne fidel stilului său, versurile se leagă prin idee, prin stare, curg simplu, fără reguli importante de punctuaţie, poemul pulsează, normele împiedică discursul, din acest motiv se simte o libertate a exprimării evidentă, deşi în background autorul a lucrat pe text pentru a-l şlefui, pentru a-l feri de erori şi stângăcii, atent la mesaj şi sabat interior. Pasiunea pentru scris tinde să devină obişnuinţă zilnică, iar şlefuirea mai atentă pentru ca faţa poemului să se facă de marmură, cuvintele formând o structură destul de solidă. Maturizarea s-a produs brusc la Ioan Barb, poezia îl ţine captiv şi îl îmbată de semnificaţii… Este şi un spirit creştin autentic care nu se mai formalizează, canonul universal este schimbat pe canonul personal armonizat cu textul vechi al Scripturii, pentru a da consistenţă zicerilor sale şi credibilitate, dar principiile rămân valabile…
În prefaţa la carte, Cornel Ungureanu notează: „Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls.” – Poezia unui homo aedificator.
Pentru a pătrunde esenţa poeziei scrise de Barb trebuie să cunoşti marile istorii ale credinţei, istoria Bibliei, el nu ezită să apeleze la temele solide ale lumii, la cele general acceptate, dar o face în stil personal, de poet exilat în opera proprie, ţinut captiv de existenţa zilnică între libertate şi necesitatea de a rezista între fălcile existenţei.
Spre deosebire de alte volume ale sale, de data aceasta poetul pune accentul pe starea spirituală, îşi concepe poemele din elemente spirituale, realitatea s-a retras în alte zone, abia perceptibile, elementele ei sunt sugerate, greul zilei s-a topit în metafore, dar în spatele lor lumea se mişcă şi zguduie zidurile Babilonului… Călătoria între Ierusalim şi Babilon dus-întors este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără credinţă lumea este săracă.

„tot aşa sunt şi eu Doamne
nu Te-am văzut niciodată
dar căldura Ta îmi înviorează gândurile
de atâtea ori mă cutremur
când lumea răcneşte la mine
prin gura leului
genunchii tremură slăbiţi
mersul devine stângaci

dar simt cum se încălzeşte viaţa
în palmele Tale
în jur roteşti liniştea
prin inelul unei planete
dragoste în interior
îmi ancorează centrul de greutate
într-un nou răsărit”- începuturile slabe

Trăind în oraşul Călan, Ioan Barb este şi artizanul unei reviste literare interesante în care a pus pasiune şi talent: „Algoritm literar”. El încearcă să focalizeze prin artă marea artă de a rezista, într-o lume dificilă, prin frumos, preluând un mod de a face o bună cultură pentru zonă, specific acestei perioade la români, care în felul acesta îşi consolidează amprenta spirituală într-o Europă în căutarea propriei identităţi. Demersul său reprezintă şi un efort personal material alături de Silviu Guga şi alţi scriitori pasionaţi după adevăr, în provincia cuvintelor evadate…

Constantin Stancu

 

afis Babilon

Categorii:literature

Eugen Dorcescu: Un munte de pământ…


12
Cum pot să dorm, să
umblu,
să mănânc,
în timp ce mă tot tângui
şi mă plâng,
strivit la-nfăţişare
şi-n adânc?
E cu putinţă, oare, să
mai fiu,
când ea e moartă,
viu, chiar
foarte viu?
Respingător de viu,
de trăitor,
nu pot nici să trăiesc
şi nici să mor.
Vai, om mizer, nemernicit ce
sunt!
De ce m-a zămislit
aşa
Cel Sfânt?
Un strop de duh şi-un
munte de
pământ…

Eugen Dorcescu

Fragment din cartea Nirvana, 2014

 

72a5a-eugendorcescu_medium_006

Categorii:CARTEA, CREDO, literature, POEMUL
%d blogeri au apreciat asta: