Prima pagină > CARTEA, literature > Sonetul… Theodor Răpan şi armonia poeziei, precum în sonet aşa şi pe pământ. Câteva cuvinte de la Adrian Botez

Sonetul… Theodor Răpan şi armonia poeziei, precum în sonet aşa şi pe pământ. Câteva cuvinte de la Adrian Botez


MODALITĂŢI DE A CONVIEŢUI CU MOARTEA, ÎNTRU VEŞNICIA ARTEI:
TRILOGIA SONETISTICĂ
„FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 +1 Iconosonete”,
de THEODOR RĂPAN
(Editura „Semne”, Bucureşti, 2014)

Dacă dezonorata critică (şi istorie!) literară valahă, de la-nceputul de veac XXI, şi-ar lua misiunea axiologică în serios (precum, de fapt şi de drept, nu şi-o ia!), „doamna” cu pricina ar constata că Sonetul românesc are, azi, TREI CRAI-MAGI DE LA RĂSĂRIT – care-şi schimbă, între ei, tiara (ori coroana!), după plac şi în bună înţelegere – întru ARMONIA DEPLINĂ A „POESIEI”. Iar printre cei trei, fără vreo urmă de îndoială, hălăduieşte şi THEODOR RĂPAN.
Noua sa trilogie sonetistică, intitulată FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60+1 Iconosonete (abia al treilea volum, chiar înainte de Referinţele critice, îşi asumă pe acel UNU – evident, evocarea, în efigie parashabdică/întru Logos Originar, a Lui Dumnezeu!) – aduce multe nunţi de sunete inedite, dar fixează, definitiv, şi constante ale poeziei theorăpaniene. Căci THEODOR RĂPAN este cel mai fidel şi smerit Preot al Sonetului Valah contemporan!
În definitiv, vorba lui Petru Solonaru, autorul „Androginului”: „Endecasilabul e sumă de hexar şi pentar” Adică, mediere şi nuntă între MARELE HIEROFANT – CINCI/QUINTA ETERNĂ, Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului/Litera Femeii şi a Religiei/Pentagrama Angelică sau Diabolică şi Îndrăgostitul/Săgeata Dragostei/Hexarul, Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Numărul Unirii, al Muncii, al Săptămânii Creaţiei Dumnezeieşti…
Temele sonetelor theorăpaniene rămân, în genere, aceleaşi cu cele din volumele anterioare – în primul rând, TRIADA SACRĂ: Iubirea, Femeia, „Poesia” – în speţă, Sonetul-cel-Viu (THEODOR RĂPAN consideră, cu îndreptăţire, că Sonetul este cea mai înaltă expresie a înălţării Văpăii Poetico-Parashabdice, dinspre chilia Poetului, înspre divinitate: „Ori, şi mai bine, dă-mi duhovnicia/Cu care în chilie, pe răcoare,/Te voi slăvi: ofrandă – Poesia!” (cf. Sonetul XI, p. 25, vol. I) sau: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?” (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I).
Deci, Nemurirea mijlocită – prin Iubire şi Artă: „O, Moarte, stai! Înaltul mă apasă,/Zălog îţi las Sonetul numai ţie,/Îmbracă-l în Lumina majestuoasă” (cf. Sonetul LV, p. 113, vol. III).
Pe deasupra de toate, fireşte – Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care, acum, inspiră-creează, în trilogia de faţă, o triadă inedită, oarecum (oricum, o triadă cu mult „tuşeu” pe treptata de identificare a Femeii cu Moartea, nu atât în Duh antic: „N-am frică, Doamne! Toate-s petrecute…” (cf. Sonetul LXII, p. 117, vol. I) cât, preponderent, în Duh EROICO-DACICO-MIORITIC: „Un pas în gol! Căderea e suişul” (cf. Sonetul LX, p. 122, vol III) sau: „Iartă-mă, Stăpâne, m-am fost Dumnezeu” (cf. Sonetul LIX, p. 121, vol. III): triada-tetradă VIAŢĂ-IUBIRE-MOARTE – implicit, POESIE! – („VIAŢĂ, IUBIRE, MOARTE – POESIE,/Le-am strâns la piept pe toate cu-ndurare,/Efemeridelor – rămâneţi mie!//Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! Amin-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul LXI, p. 124, vol. III).
Graalul, Inorogul, Icar, Parnasul – sunt „accesoriile” curente, fireşti, ale Poetului, pus, acum, pe recapitulări şi evaluări-ipostazieri definitive, vis-à-vis de Eternitatea Divin-Artistică. Iar Poetul nu este dispus deloc să cedeze drepturile senioriale asupra EXISTENŢEI sale terestre, întru FRUMUSEŢE şi IUBIRE/POESIE – chiar dacă existenţa se dovedeşte binară, cu avers şi revers – Viaţă şi Moarte (El, Poetul, îşi asumă, hamletian, chiar categoria URÂTULUI întru IUBIRE, ba însăşi esenţa umilitoare a Morţii: CADAVRUL! …propriul cadavru!!!): „«O, felix culpa!» Unde este Raiul?(…) Dar tu mă cerţi, îmi aminteşti de-o hârcă/Pe care o desfid, nu ai ce-mi face,/Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I).
Relaţia dintre Poetul Daco-Valah şi Moarte, ÎNSPRE NEMURIRE/„FĂRĂ-DE-MOARTE”, este modulată, în cele trei volume, cvasi-infinit, de către Hierofantul-Poet:
1. Victoria asupra Nopţii-Morţii/HECATE, prin Iubire, dar şi preluând Ipostaza Nebunului Diogenico-Filosofic, ba chiar şi a Nebunului Tarot-ian, pentru a depăşi chiar solaritatea albinelor/Fiicele Soarelui şi pentru a se înscrie în zona Muzicii Sferelor şi a Cântului Orfic, Restaurator Cosmic, al SIRENELOR/PARASHABDA ORIGINAR-PARADISIACĂ: „Beau vinul nopţii, palidă-i Hecate,/Să trec Olimpul nu pot fără tine,/Sărutul morţii vine pe albine (…) //Smintit rămân ca bravul Diogene,/Şi-mi pare rău, vor râde-n somn bufonii,/În timp ce-n vis mă vor jeli sirene” (cf. Sonetul XXII, p. 46, vol. I) ;
2. Situarea, vaticinară, sub CORBII AMBIVALENŢI (simboluri funerare, dar şi pirico-zalmoxiene!) – prin asumarea V.I.T.R.I.O.L.-ului Artei: „De dragul tău rescriu în gând Sonetul,/Nu curge sânge, corbii stau de-o parte,/Tu, dintr-un foc, vrei să ucizi Poetul?” (cf. Sonetul XVI, p. 34, vol. I); rezultatul final este îngemănarea fiinţial-funcţională cu Hristos-Nazarineanul, cu Focul din Lemnul Dulgheriei Creaţiei Cosmico-Divine – prin CREDINŢĂ NEŞTIRBITĂ/NECLINTITĂ, asumându-şi potenţa supra-umană a PLUTIRII, adică o ipostază supra-apostolică, supra-petrinară: „Vai, în zadar voiam să fiu departe,/În mine se ascunde Nazaretul!/Plutind pe ape, dincolo de Moarte!”;
3. Alianţa cu Dumnezeu, întru vasalitatea faţă de Dumnezeu – având, însă, calitatea de Alchimist-Căutător-al-Sării/AUR (Arta Regală!), în speranţa Revelaţiei de după Nunta-cu-Moartea: „Frică îmi este doar de Tine, Doamne (…) /Un trup de foc ce-aşteaptă răstignirea!// (…) Şi sap la sarea ocnelor din mine/Sperând că într-o zi vedea-voi farul/Plătind peşin cu lacrimi şi suspine!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol. I);
4. „Îmbătrânirea frumoasă”, dar exasperant-umilitoare, deviind către Duhul lui Dionysos: „Aşa îmbătrânesc frumos şi-n pace/De-mi vine să m-ascund într-o năpârcă/Sorbind tăcerile din boloboace…” – şi, în cele din urmă, asumarea yorick-iano-hamlet-iană („Spre eşafod mă duc pe mine-n cârcă!” (cf. Sonetul XLII, p. 86, vol. I);
5. Iscodirea, perpetuă, a ceea ce este „dincolo de ape” – dar cu refuzul „Pocalului” Anti-Graalic al Morţii – rămânând, însă, concomitent, sub semnul Martiriului („în calendarul firii”) şi al Fanteziei Inocente, Mitico-Demiurgice (şi auto-demiurgice: „Cămaşa destrămării nu ne-ncape!”) – chiar despărţit (poate!) de Iubită, trăind-eternizându-se întru IUBIRE: „Refuz pocalul Morţii, mi-e ruşine,/Rămân martir în calendarul firii…//Aşa voi mai afla de fluturi, zâne,/De inorogi şi dropii, de câmpie (…) Mărita mea, ce-i dincolo de ape?/Cămaşa destrămării nu ne-ncape!” (cf. Sonetul XXXVI, p. 74, vol II);
6. Mistică alianţă (temporară…!) cu Moartea (să-l „lase-n pace”!), faţă în faţă cu mult-amplificatele chinuri, distructive (chiar de AXĂ A FIINŢEI COSMICE/POMUL!), ale Iubirii, prin Iubita Capricioasă: „Pe ţeava puştii Moartea-ncet coboară,/Muşcă din măr şi-apoi mă lasă-n pace!//Lăcustă nesătulă e Iubirea,/Din cleştii ei întreg nu scapă omul;/Pierdută-n ierburi, spăimântoasă-i firea,/Omida învrăjbirii roade pomul!//Să mă ascund? O, nu! Departe-i cerul…/Păzeşte-mă! Nu risipi misterul!” (cf. Sonetul XLVIII, p. 98, vol. II);
7. Înfrăţire mistică, pentru vecie, cu Aştrii Veşniciei (tocmai poate părea paradoxal, dar nu e: să ne gîndim la Gorunul blagian!) la „Călătoarea” Moarte (deci, cu ADÂNC-CUNOSCĂTOAREA/INIŢIATA OFIDIANĂ – MOARTE ÎNTRU VECIA DESCĂTUŞĂRII SPRE LUMINA/VIAŢA SPIRITUAL-ORIGINARĂ) – prin Sacralitatea Soteriologică a SONETULUI (singura realitate mundană, în faţa căreia Moartea se închină, precum în faţa „VÂNTULUI” – PNEUMEI SACRE! – Moartea respectându-l şi pe cel care este PREOTUL MUNCII DEMIURGICO-SONETISTICE, HIEROFANT şi SCRIB al CRONICII AKASHA, al ARMONIILOR SIDERALO-PLATONICIENE: „Cetit vei fi de vânt, nu de oricine…”): „Sonetul de din urmă-l scriu în grabă,/Ea e la uşă! Să-i deschid? Nu-i bine…/S-o las să intre? Ochii şi-i aţine/Spre inima-mi! Răstită, mă întreabă:// – Eşti gata? Fă-ţi desaga! Ia cu tine/Sonetele! Ai pus atâta zdroabă,/Încât de mergi cu ele la tarabă/Cetit vei fi de vânt, nu de oricine… // (…) Zadarnică de fu a mea-ncercare,/Iertare cer! AMIN-ul va să fie/Un ultim semn trimis din Ursa Mare!” (cf. Sonetul de din Urmă, adică Sonetul LXI, p. 124, vol III).
Ar fi imposibil de numărat comorile lui Cresus – de aceea, nici nu avem, Doamne fereşte, ambiţia de a „eticheta” întreaga colecţie de bijuterii anastazice, a lui THEODOR RĂPAN. Cine ar încerca, ori doar visa la aşa ceva, în mod sigur, s-ar îmbolnăvi de „boala sonetului!”
Poate nici n-ar fi rea, acea boală. Dar, ca orişice Boală a Duhului, cere Maeştri Iniţiatici/INIŢIATORI. Şi noi nu suntem decât un „provocator” la descifrarea Scrisului Păsărilor pe Limpezimile Văzduhului, a Scrisului Peştilor Cristici, pe Apele Primordiale… Un soi de Kazimir Malevici al Poesiei Celei „FĂRĂ DE MOARTE”, care încercăm să descifrăm/descâlcim infinitul, dintre semnele finite. „Pătratul alb pe fond alb” – noi îl indicăm, îl sugerăm, îl „îmbiem” (cu ardoare de novice/catehumen, e drept!) doar iubitorilor de sacralitate, drept ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT A TOATE!
Ca şi SONETUL DIVIN, de altfel!

 

ADRIAN BOTEZ

 

COPERTA Fara de moarte1

Anunțuri
Categorii:CARTEA, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: