Prima pagină > ESEU, literature > Scriitorii scriu despre scriitori

Scriitorii scriu despre scriitori


Un fenomen tot mai important şi adânc se petrece în literatura română. Scriitorii scriu despre scriitori, cu detaşare, cu nonşalanţă, cu piper. Criticii de profesie, dacă există cu adevărat o astfel de profesie, mormăie, sunt nemulţumiţi, poeţii, prozatorii scriu unii despre alţii de parcă ar fi adevărat ceea ce scriu ei acolo, de parcă i-ar crede cineva, de parcă ar exista cu adevărat. Noi, criticii, nu-i înţelegem şi nu suntem de acord cu forma aceasta de a face critică literară, nu este relevant ceea ce afirmă ei în cronici, toţi aceşti creatori, pentru că nu sunt obiectivi, nu au absolvit Universitatea şi nu au avut ca profesor pe domn` doctor, ci doar pe Dumnezeu şi-au urmat instinctul pur de animal care scrie pe stâncă, pe papirus, pe lemn, scrijeleşte pe foaia subţire de cupru, pictează stânca …
Necesitatea de a scrie a scriitorilor despre scriitori a venit dintr-o stare naturală a literaturii în România unde totul tinde să fie afacere, unde fiecare cuvânt scris ar trebui să aducă un euro sau doi, sau, poate, nu un post, undeva, în vreo instituţie bine colorată, până la nivelul de curcubeu, sau de steag…
Criticii nu prea sunt într-un fel, nu pentru că nu ar avea cod numeric personal, ci pentru că ei nu mai trăiesc fenomenul literar de la nivelul mării, ci doar de pe înălţimi, acolo unde se ard focuri străine pentru zei străini.
Dar fenomenul este unul mai complicat şi cu efecte perverse, cum afirmă economiştii …
Pentru a scrie despre opera cuiva trebuie să fi disponibil la nivelul personal, să nu depinzi de cineva, de ceva, ci doar de conştiinţa ta care, vai, trece şi prin stomach, trece şi prin rărunchi, dar şi prin cont. Independenţa la om, ca om, este ceva greu de dobândit, pentru că fiecare atârnă de ceva, de un capăt de ţigară, sau de un capăt de ţară, ori de vreo ordonanţă de urgenţă luată deja înainte de a se publica, sau poate atârnă, pur şi simplu, de atlasul României.
Sunt domenii în care criticii nu sunt pregătiţi, nu au ureche, nu au ochi, nu au poziţia corectă de vizibilitate…
Explozia libertăţii de a scrie, ca şi explozia violului în Italia, a făcut ca aceşti scriitori şi cărţile lor zburătoare să ia direcţii greu de prins. De la temele fundamentale ale creştinismului la parapsihologie, sau la sisteme sociale complexe, de la eseul de duminica la istoria unei secunde, de la reţeta de slăbit la creşterea iepurilor de casă în mediu urban, apoi în zone complexe ca imobiliarul, arhitectura, publicitatea pentru că arta deja este acolo, implicată implicit, nu explicit. Din acest punct de vedere, criticul trebuie să transpire, dar care este argumentul pentru asta ? Literatura ca literatură, sau eseul ca investiţie imobiliară, menită să aducă mai mulţi bani, cu „trendul de brand„ … până la deplasarea spre roşu a cuvântului, până la topirea lui…
Ardeiul lui Băsescu e o metaforă mai bună decât versul din poemele lui Aretzu, cuvinte drese cu piper ale lui Dinescu spuse online, sunt mai la modă decât exilul pe o boabă de piper a poetului Dinescu care trage ca marinarii să ajungă la Dâmboviţa, decât el să mai poarte o cămaşă portocalie prin cartierul real din provincia cea de toate zilele.
Cu alte cuvinte, ar trebui să existe şi critici de nişă, cei care intră în intimitatea scriitorului cu delicateţea fluturelului pe lampă. Dar fenomenul nu pare a prinde încă, truditorii cu laptop-ul sunt mai greu de găsit, poate doar managerii imaginilor de la publicitate par mai bine plătiţi, pentru că ştiu să manipuleze nu să supună adevărul acela simplu, dar greu de dus.
Din acest punct de vedere scriitorul nu a mai avut răbdare, s-a metamorfozat precum larva de fluture, din vierme a devenit ceva care zboară. Locul gol lăsat de critic a fost ocupat deja, spre frustrarea criticului care suferă din scaunul lui de director sau de preşedinte.
Fenomenul a mai trecut prin orizonul literaturii române, ca un cocor, sau ca o rândunică …
Marin Sorescu a decis cândva să umble uşor cu pianul pe scări, iar Nichita Stănescu era fericit când respira poezie pur şi simplu, indiferent din ce zonă a României venea ea, pentru că îi plăcea aerul rarefiat a poemului înalt.
Nu ştiu la ce va duce acest fenomen, dar sigur scriitorii vor continua să scrie, iar criticii să cârtească împotriva lor, pentru că ei poeţii, cu floare la butonieră, continuă opera zilnic, fără aprobare de la instituţia prefectului de critic în provincia cuvintelor brumate, pentru că prozatorul cu floretă continuă să-şi apere ideea în mijlocul furtunii.
În vechime erau puşi pe zidurile cetăţii văzătorii, ei priveau şi dacă vedeau ceva dădeau alarma în cetate. Dacă vedeau şi tăceau, Dumnezeu le cerea sângele celor morţi din mâna lor, trebuiau să plătească, adică. Dacă vedeau şi nu tăceau, Dumnezeu cerea sângele morţilor din chiar mâna criminală şi ei, văzătorii, scăpau…

Din păcate criticul a căzut din turn…

Constantin Stancu
24 aprilie 2008, la aniversarea USR

Anunțuri
Categorii:ESEU, literature
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: