Arhiva

Archive for 2 ianuarie 2015

Calul, un animal simplu


Cal pe o monedă veche

Calul e un animal simplu,
verdele trece prin el ca umbra unui secol,
picioare lungi asemenea oaselor mării,
răsuflarea ca trupul Anei topindu-se între cărămizi,
doi ochi unde amurgul îşi risipeşte petale,
buzele de oţel în care se înţepenesc ierburi sălbatice care n-au putut deveni cuvinte…

Calul e un animal simplu, poate a fost cândva om,
ne înţelege războaiele şi nervii,
răbdător, rămâne mereu al doilea,
nu traversează deşertul, cocoaşă îi poate fi umbra unui soldat,
scheletul a evoluat din scheletul ploii,
fug-asemeni ecoului…

Calul e un animal simplu,
doarme pe o monedă veche uriaşă,
cum se băteau la început de prinţii deşertului,
picioarele îi atârnă peste marginea aurită…

Constantin Stancu

cal arab

Categorii:literature, POEMUL

Anul Nou – urme pe zăpad-argintie… Mariana Pândaru: Vă spun vouă…


Am primit de la Mariana Pândaru:

 

 

SĂRBĂTORI FERICITE

Îţi spun ţie
Sărbători fericite!
Chiar dacă în suflet
Umbra s-a-ntins cât o noapte

Îi spun lui
Sărbători fericite!
Chiar dacă n-au mai rămas
Decât urme pe zăpad-argintie

Vă spun vouă
Sărbători fericite!
Chiar dacă depărtartea
Înghite toate cuvintele

Le spun lor
Sărbatori fericite!
Chiar dacă stau
Sub un clopot de gheaţă

Şi în sfârşit
Îmi spun mie
Sărbatori fericite!
Chiar dacă nimic
Nu mai seamănă
Cu ceea ce spun.

Mariana Pândaru

Categorii:GÂND, literature, POEMUL

Adrian Botez: “o viaţă întreagă m-am antrenat pentru acest neant…”


DESCÂNTEC DE PLÂNS CU INIMA LA GURĂ

                                                                                        de OCTAVIAN CONSTANTINESCU

 

 

 

Volumul domnului Adrian Botez, “Cavalerii Apocapliptici: Psalmodieri în vârful muntelui”, nu este unul de poezie obişnuită. Spiritul ludic, bine temperat (un fel de râsu’-plânsu’ mai “particular”), pare să-şi fi ocupat un loc bine meritat, în creaţia acestui autor original, aparte, cu un parfum aşa de particular, încât critica ar putea numai cu greu să-l circumscrie unui “curent”, unei “tendinţe”, sau “şcoli” literare anume. Titlul volumului nu este peiorativ, aşa cum am fost tentat să cred, la prima luare de contact cu cartea, contaminat fiind eu de lecturi mai vechi (vezi Topârceanu, cu al său roman “Minunile Sfântului Sisoe”, unde putem citi, negru pe alb, “Şi iată, şi iată, pe vârful muntelui ne-am aşezat…”) – ci el reprezintă un strigăt de alarmă, o prevestire a unor realităţi cu adevărat de apocalipsă, trecute, însă, printr-un filtru special, cu parfum uşor ludic, uşor autoironic, dezbărat de imprecaţie.
Volumul, alcătuit, în mare parte, din poezii cu formă fixă (sonete “clasic-italiene”: 4+4+3+3), conţine, însă, şi destule versuri/poeme fără rimă, dar pline de o muzicalitate de soi, cu care autorul ne-a obişnuit deja, ba chiar “balade”, pe care ai fi tentat să le consideri inspirate din versul popular, dacă n-ar fi cu totul şi cu totul altceva, anume spirit ludic auctorial, condensat în ziceri memorabile, sentinţe uşor de înghiţit şi de acceptat, în această formă, plină de invenţii semantice, de metafore absolut proaspete (vezi “Balada genurilor”):
“…lorderie lordereasă
hematomul de mireasă
amantlâcuri de mătasă
au căzut stele pe casă
am băut lumină grasă…”

Aşa cum a fost structurată, în patru mari capitole, respectiv: “I. Psalmodieri în vârful muntelui: Cavaler al soarelui privirii”, “II. Spital: Cavalerul, Moartea şi Diavolul”, “III. Leac frumuseţii: Cavaler Iubirii” – şi, în fine, “IV – Doar Herald Focului” cartea nu este uşor de citit, solicitând nu numai auzul muzical, ci şi inima şi mintea lectorului, căci e adresată, simultan, tuturor acestor facultăţi umane. În mare parte, “concluziile” din sonete spun adevăruri dureros resimţite, tragic trăite, din greu plătite, de conştiinţa poetică, veşnic trează:
“un vârf de munte este pisc de cântec
de-aceea m-am oprit – oprindu-mi lume:
jertfesc minunea – pieptu-adânc mi-l sfârtec”
(Psalmodieri în vârful muntelui)

Peste toată durerea lumii, resimţită, uneori, patetic – apare, însă, un fel de cântec ghiduş, schiţat numai, dar perfect detectabil, o luare în răspăr a propriei realităţi şi vieţi, a propriului destin de om lucid, într-o lume nebună şi debusolată. Autorul înfrânează, cât poate, această tendinţă, o reprimă, parcă, fără succes:

“PRICINAŞI

Îmi frec – cotul meu de
cotul Morţii – până ies
flăcări

cu aceste flăcări între noi
venim – eu şi Moartea
pricinaşi – să ne împace
Dumnezeu”

Uneori, însă, această joacă de-a lumea şi de-a desluşitul rostului Creaţiei capătă accente mai serioase, ca în “Ultimul ceai”, unde, după “mărturisirea” autorului, “am citit până la rădăcina cititului – am scris / până la rădăcina scrisului: şi ce s-a întâmplat – şi / oare ce s-a schimbat în cerurile – în zilele şi / nopţile şi-n înşiruirile acestei / lumi?”.
Îmblânzirea verbului poetic, domesticirea, îndulcirea lui, până la parabolă, apare, însă, cu atât mai pregnant, într-o poezie absolut remarcabilă, după părerea mea, dedicată de autor. în mod explicit, lui Marin Sorescu (căruia, însă, nu-i plăteşte niciun fel de tribut!) – anume poemul “Era unul”, un fel de poveste a creării lumii, spusă, însă, ca un basm, ca o relatare a unei întâmplări banale, “de la mine din sat”.
Alteori, ghiduşia se manifestă în inventarea unor idei-metafore: “…gându-n lampă se termină…” (Baladă sanchie), ori a unor sonorităţi “cu totul osebite”, prin muzicalitatea desăvârşită, în cântec-joc: “… strai de plai verde de nai / însorite ploi de mai / strai de munte – strai de frunte / cu bucium de gânduri multe / strai de flori cu trei miori…”(Letopiseţ de primăvară).
Punctele cardinale ale acestor cântece şi jocuri rămân, însă, serioase, grave: Dumnezeu, Creaţia, Moartea, Suferinţa, Nordul (ca o prefigurare a Lui Hristos şi a Morţii/Transfigurare), Logos-ul, Golgota, Hristos, Marele Întuneric etcaetera etcaetera, căci penelurile cu care acest veritabil “pictor prin cuvinte” descrie lumea sunt multiple, paleta sa de verbe şi imagini, inepuizabilă. Neputinţa mea de a descrie ar fi trebuit să mă oprească de la a comenta – nu m-a putut opri, însă, bogăţia de sunete, lumini şi culori, dar şi de umbre şi cotloane, ale acestei adevărate lumi, descoperite nouă, cu farmec şi patimă, de către autor.
Ar fi, încă, foarte multe de spus, despre unele tendinţe aproape “eretice”, din punct de vedere social – “simţul enorm şi văzul monstruos”, asupra unor nedreptăţi “post-revoluţionare”, despre care e imposibil să taci, căci, nu-i aşa, vorba poetului pus, aici, în “judecată” : “o viaţă întreagă m-am antrenat pentru / acest neant – somptuos şi / savant / în toiul luminii – neînţelegătoare omeniri / întregi refuză a se / arunca”(O viaţă întreagă). Mă opresc, însă, aici, îndemnându-vă, fără sfială, a citi, căci veţi descoperi, cu siguranţă, ceva care să vă placă, în mod deosebit, fiecăruia (oricât aţi fi de diferiţi de acest Poet, ca structură interioară!).

Categorii:CARTEA, CRONICĂ, literature

Doamne, dă-mi curajul de a schimba lucrurile… Mariana Pândaru şi bucuria zilnică…


Am primit de la Mariana Pândaru

RUGĂCIUNEA SENINĂTĂŢII

de Reinhold Neibuthr

Doamne, dă-mi seninătatea
de a accepta lucrurile pe care
nu le pot schimba;
Dă-mi curajul de a schimba lucrurile
pe care le pot schimba;
Dar înainte de toate
Dă-mi Doamne înţelepciunea de-a putea şti
ce trebuie schimbat
şi ce nu
De-a putea face diferenţa
Trăind fiecare zi pe rând
Bucurându-mă de fiecare clipă
Recunoscând că incertitudinile fac parte
Din drumul care mă conduce spre pace.
Acceptând, la fel ca Tine, această lume
Lipsită de credinţă,
Aşa cum este ea
Şi nu aşa cum aş fi considerat eu;
Având încrederea că Tu vei face
toate lucrurile juste
dacă mă abandonez Voinţei Tale
Ca să pot fi îndeajuns de fericit
în această viaţă
Şi extrem de fericit cu Tine
De-a pururi, în cea viitoare.

Categorii:GÂND, literature, POEMUL
%d blogeri au apreciat: