Umor, capital picant şi realism la Dumitru Hurubă

Biroul duşilor de-acasă

(Note literare)
Specialist în teme dificile şi maestru al satirei, Dumitru Hurubă creionează viaţa de bazar dintr-un birou cu stil, cu proiecte şi vedere spre fondurile europene. O temă actual eternă într-o lume flămândă de capital…
Un titlu care te face să zâmbeşti: Biroul duşilor de-acasă, un roman pentru zile de criză, un roman de umor semnat de un scriitor care tace şi face, Dumitru Hurubă , apărut la Editura „Limes”, Floreşti – Cluj, 2013.
Acţiunea se grefează pe un birou standard: PET (Plan-Exploatare-Transport), birou reorganizat sub presiunea principiilor economiei de piaţă. Firma aparţinând statului, ca proprietar nabab şi renumit, este în căutarea de proiecte, de investitori, de atragerea de fonduri pentru a rezista în războiul dur din capitalism, pentrucă funcţionarii vin cu aplomb din comunism, unde era mai uşor, nu-i aşa?
Denumirea biroului pare şocantă, „peturi” – se găsesc peste tot, aruncate cu sârguinţă de poporul muncitor, obiecte fără valoare, rănind mediul, natura în expansiune… Ele sunt o problemă naţională care se trage de la marile serbări ale patriei…
În biroul etalon se discută marile probleme ale naţiunii, ale UE, marile probleme ale omului modern, se iau decizii, marile personalităţi la nivel naţional şi internaţional se pot considera colegi de birou cu salariaţii de la PET.
Tema, uşor de apreciat: aventuri cu sare şi piper într-un birou de firmă şi nu orice firmă, o firmă cu mult capital picant de stat…
Personajele par mai reale decât la ştirile bombă de la televiziunile private, sunt bine conturate, lumea a plecat de acasă, ori e o lume fără reper în căutarea investitorului pierdut…
Cum este biroul?
„…noi formăm un colectiv de intelectuali rasaţi pentru care Himalaia birocraţiei naţionale şi universale nu mai are secrete, oricât ar fi ele de labirintice, sau cu specific autohton…
Sigur, se mai întâmplă animozităţi, disensiuni şi altele de acest fel, însă, ori de câte ori ceva scurtcircuitează atmosfera biroului, sau liniştea sufletului nostru de bugetari, careva evadează din situaţie şi murmură vesel-optimist:
Noi suntem români, noi suntem români,
Noi suntem aici pe veci stăpâni!”

În biroul sunt salvatori de profesie, femei care ştiu să întâmpine şi să prelucreze un inspector venit în control, filozoful de serviciu, şeful, nevasta şefului, oameni care se întâmplă să lucreze… Concediile medicale salvează angajatul la timpul potrivit, deplasările sunt un calvar, ieşirea din Capitală e pedeapsa supremă, contactul cu realitatea este baie în acid…
Problema devine complicată în momentul în care cineva trebuie să plece în delegaţie, în provincie, la filială, acolo unde se investeşte, unde trebuie făcut ceva. Este şi angajatul de serviciu care pleacă în delegaţie, prin tragere la sorţ, democratic: Cristian Filip.
„Noi, intelectualii – pentrucă eu sunt un intelectual prin definiţie, chiar prin înaltă definiţie, aş zice, deşi acest merit nu mi-l atribui, avem impresia că toţi cei din imediata noastră apropiere sunt nişte mediocrităţi cu tendinţă de tâmpire. În consecinţă, de la o anumită vârstă, vrem-nu vrem, devenim înţelepţi şi generoşi, spunând cu seninătate, unii cu mai senilitate, că anii şi experienţa de viaţă trebuie să o împărtăşim generaţiilor de după noi, generaţii care, oricum, îi cred pe cei mai în vârstă nişte idioţi irecuperabili…”.
Fiecare personaj are amintiri de excepţie, ieşirea în delegaţii, pe teren, copleşeşte pe angajatul aflat la serviciu sub un cod portocaliu spre roşu vişiniu, orar strict, de bucureştean în aventurile lui James Bond. În viziunea găştii din birou, delegatul trebuia să scoată din „rahat” întreaga trupă de specialişti, era reprezentantul lor în teritoriu…
Angajaţii nu trebuie să dezamăgească pe soţia directorului Varvigeanu, din toate punctele de vedere, o persoană importantă în compania aparţinând statului…
Plecat în delegaţie, în provincie, Cristian Filip, trece prin momente amuzante, incredibile, cu aventuri din feudalismul timpuriu, cu haz şi bucurie pentru cine nu cunoaşte patria. Firul întâmplărilor este bine derulat de scriitor, fin observator al mediului românesc contemporan, acţiunea este dinamică, de obiceiurile locului, la meniul de la restaurant, de la mişcarea în peisaj cu autobuzul obştesc, la modul de a iubi a femeilor din provincie…
„Aşadar, stăteam cu un picior în aer, gata-gata să-l pun pe pământul unei localităţi de care nu auzisem nici măcar prietenul meu, cartograful judeţului, care, în preziua plecării, m-a apostrofat confidenţial:
– Pssst! Auzi, Cristule, scuză deranjul – oricum, chestia rămâne absolut între noi: ce făcuşi, bădiţule de te expulzară şefii spre Peşteriţa?
– Nu ştiu, nu-mi dau seama, da s-a tras la sorţ…
– Fugi d-acilea, neamule! Acu când totul se fraudează – fii intelectual, omule!”
Vizita investitorilor în întreprindere şi a inspectorului declanşează furia, se pun la punct toate detaliile, se organizează condiţiile optime, inclusiv cele sexuale, e şi domnişoara Cocostârc în gaşcă, sunt pregătite toate zonele din ţară, inclusiv zona… zoster, se fac planuri, aprecieri…
„Fiindcă, zice colegul Varvigeanu, dacă ceva nu e american, înseamnă că e rus, iar dacă e aşa, atunci multiplul criteriilor de accesare a fondurilor UE, se situează, procentual, între cifra 7 şi minus infinit”.
Angajaţii cred că problemele pot fi aranjate, dar surpriză… inspectorul nu agreează domnişoarele, e un inspector modern… adică homosexual şi atunci apar noi probleme… Colegul Troscuţiu e omul salvator… Dumitru Hurubă apelează la o soluţie europeană şi la modă în occident pentru a sublinia cosmopolitismul funcţionarului român şi viziunea formalistă asupra vieţii…
Romanul are un final fericit, eroul se căsătoreşte cu Noriana, o tânără cunoscută în aventura de la filiala firmei situată la Peşteriţa.
„…Fac paşi de beţiv spre frumoasa Noriana s-o îmbrăţişez şi ştiu că gloata mă va înţelege, fiindcă e compusă din intelectuali rasaţi, doar pentru nevasta directorului, Adolfina, va fi mai greu de priceput, nu?”
Cu acest roman, Dumitru Hurubă completează tabloul societăţii româneşti la zi, adică pentru anul 2013, un tablou pe care s-a străduit să-l pună în operă de-a lungul vieţii cu numeroasele sale cărţi, cu talentul său de umorist veritabil, cu o muncă densă, cu un ochi de specialist în moravurile colectivităţilor bine organizate pe criterii speciale, de gaşcă şi investiţii…
Ca de obicei, scriitorul dă atenţie numelor personajelor, le descrie personalitatea prin nume de excepţie, prin limbaj, prin şmecheria cea de toate zilele, ele se acomodează cu noile reguli, nu au plecat în zadar de acasă… Pentru asta fac şi ore suplimentare!
În biroul etalon se folosesc cuvinte la modă într-o anumită zonă a existenţei: all right, sorry, placebo, facebooku, naşpa, alături de Pitagora, Arhimede, Heidegger, Gugăl… Alăturarea cuvintelor nu este întâmplătoare, discuţiile dintre colegi reflectă nivelul de înţelegere a vremurilor în care se poate realiza investiţia cu impact naţional…
Dumitru Hurubă folosind exprimarea la persoana întâi, parcă s-ar considera până la o anumită limită colegul de birou, scrie: „Lăsând la o parte aceste mici alunecări în detalii, oarecum ipotetice, rămâne certitudinea că noi, în calitate de intelectuali rasaţi, ştim să ieşim din orice încurcătură, mai ales pentru că avem experienţă în domeniu…”.

Constantin Stancu